Avem nevoie de locuri de închinare ?

‘Mii de pelerini îmbrăcaţi în haine viu colorate veniţi din diferite părţi ale ţării, grupuri de indieni executând în ritmul tobelor dansuri considerate ca aparţinând perioadei precolumbiene şi credincioşi chinuindu-se în genunchi să-şi croiască drum prin mulţimea ce se îndreaptă spre altar au umplut până la refuz atriumul şi străzile din jurul bazilicii.’ Asa au fost descrise în ziarul El Economista masele adunate la bazilica din Ciudad de Mexico în luna decembrie a anului 2001. Circa 3 milioane de persoane au venit aici în dorinţa de a-şi demonstra credinţa în Fecioara din Guadelupe. Şi alte edificii religioase, cum ar fi Bazilica Sfântului Petru din Roma, sunt puncte de atracţie pentru numeroşi vizitatori. Edificiile religioase ocupă un loc special în inima multor oameni care doresc să-i aducă închinare lui Dumnezeu. „Pentru mine, biserica era un loc unde puteam să mă apropii de Dumnezeu“, spune Maria, din Brazilia. „Era un loc sfânt. Credeam că cine merge la biserică îşi purifică sufletul, iar cine lipseşte de la liturghie şi nu se spovedeşte în fiecare duminică păcătuieşte“. Consuelo, din Mexic, ne mărturiseşte: „Biserica trezea în mine sentimente puternice. O preţuiam mult. Acolo mă simţeam de parcă aş fi fost în cer“. Deşi unii acordă o mare importanţă bisericilor, alţii se îndoiesc că ele ar fi locuri de închinare necesare. Referitor la slaba frecventare a bisericilor, Peter Sibert, un preot catolic din Anglia, spune: „[Oamenii] iau din religie numai ce le place. Multe persoane în vârstă sunt catolici care trăiesc potrivit credinţei lor, însă tinerii nu doresc să se implice“. Ziarul londonez Daily Telegraph din 20 noiembrie 1998 a făcut următoarea observaţie: „Din 1979, în Anglia au fost date în folosinţă 495 de noi biserici şi au fost reconstruite 150, însă 1 500 au fost închise“. Iată ce se spunea în 1997 în ziarul Süddeutsche Zeitung din München (Germania): „Bisericile sunt transformate în săli de cinema şi în clădiri de locuinţe. Întrucât credincioşii nu asistă la slujbe, locurilor de închinare li se dă o altă întrebuinţare. . . . Ceea ce devenise o tradiţie în Olanda sau în Anglia se obişnuieşte acum şi în Germania“. În acelaşi ziar se mai spunea: „S-a constatat cu uimire că în Germania au fost vândute în ultimii ani circa 30–40 de biserici“. Avem într-adevăr nevoie de edificii religioase pentru a-i aduce închinare lui Dumnezeu? Au bazilicile şi bisericile bogat ornamentate un precedent biblic? Ce tipuri de clădiri au fost folosite în închinarea adusă Dumnezeului viu şi adevărat? Ce ne învaţă ele despre necesitatea de a avea locuri de închinare şi despre menirea acestora? ‘Să nu abandonăm întrunirea noastră, cum au unii obiceiul’, spun Scripturile, ‘ci să ne încurajăm unii pe alţii, şi aceasta cu atât mai mult cu cât vedem că ziua se apropie’ (Evrei 10:25). Este clar că adevăraţii creştini trebuie să se întrunească într-un loc de închinare pentru ‘a se preocupa unii de alţii ca să se stimuleze la iubire şi la lucrări excelente’. — Evrei 10:24. In secolul I e.n., când apostolul Pavel a aşternut în scris cuvintele de mai sus, în Ierusalim exista un templu impunător, care le slujea evreilor drept loc de închinare. De asemenea, existau sinagogi. Isus ‘a predat în sinagogă şi în templu, unde se întruneau toţi iudeii’. — Ioan 18:20. La ce tip de loc de întrunire s-a referit Pavel când i-a îndemnat pe creştini să se întrunească pentru a se încuraja unii pe alţii? Au edificiile religioase ale creştinătăţii un precedent în templul din Ierusalim? Când au început aşa-zişii creştini să folosească clădiri religioase impunătoare? ‘O casă numelui lui Dumnezeu’ În cartea biblică Exodul se găsesc primele instrucţiuni cu privire la un loc de închinare. Iehova Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor, poporul său ales, să construiască „tabernacolul“, sau „cortul întâlnirii“. Aici erau păstrate arca legământului şi diverse ustensile sacre. În anul 1512 î.e.n., când au fost terminate lucrările de construcţie, „gloria lui Iehova a umplut tabernacolul“. Timp de peste patru secole, acest cort a fost unul dintre mijloacele principale pe care le-a prevăzut Dumnezeu pentru ca poporul său să se poată apropia de el (Exodul, capitolele 25–27; 40:33–38, ). Biblia mai numeşte acest cort ‘templul DOMNULUI’ şi „casa DOMNULUI“. — 1 Samuel 1:9, 24. Mai târziu, când David domnea ca rege în Ierusalim, el şi-a exprimat dorinţa fierbinte de a construi o casă stabilă care să fie spre gloria lui Iehova. Întrucât David fusese un om de război, Iehova i-a spus: „Tu nu vei construi o casă Numelui Meu“. De aceea, el l-a ales pe Solomon, unul dintre fiii lui David, pentru a construi templul (1 Cronici 22:6–10). În 1026 î.e.n., după şapte ani şi jumătate, cât a durat construcţia, Solomon a inaugurat templul. Iată cum şi-a exprimat Iehova aprobarea: „Am sfinţit casa aceasta pe care ai construit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu; şi ochii Mei şi inima Mea vor fi totdeauna acolo“ (1 Împăraţi 9:3). Atâta timp cât israeliţii rămâneau fideli, Iehova avea să-şi reverse favoarea peste casa aceea. Însă, dacă ei se abăteau de la ceea ce era drept, Iehova avea să-şi retragă favoarea, iar ‘casa avea să devină mormane de ruine’. — 1 Împăraţi 9:4–9, ; 2 Cronici 7:16, 19, 20. Cu timpul însă, israeliţii s-au îndepărtat de la închinarea adevărată (2 Împăraţi 21:1–5). „Şi [Iehova] a făcut să se suie împotriva lor împăratul caldeenilor. . . . Au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidul Ierusalimului, au pus foc tuturor palatelor lui şi au distrus toate lucrurile scumpe. Pe cei ce au scăpat de sabie, i-a dus în Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui.“ Potrivit Bibliei, toate acestea s-au întâmplat în 607 î.e.n. — 2 Cronici 36:15–21; Ieremia 52:12–14. Aşa cum a prezis profetul Isaia, Dumnezeu l-a ridicat pe regele persan Cirus pentru a-i elibera pe evrei din robia babiloniană (Isaia 45:1). În 537 î.e.n., după 70 de ani de exil, ei s-au întors la Ierusalim pentru a reconstrui templul (Ezra 1:1–6; 2:1, 2; Ieremia 29:10). În pofida întârzierilor înregistrate în lucrarea de construcţie, în cele din urmă, în 515 î.e.n., templul a fost terminat, iar închinarea curată adusă lui Dumnezeu a fost restabilită. Deşi nu a avut grandoarea construcţiei lui Solomon, această clădire a durat aproape 600 de ani. Însă şi acest templu a ajuns să se deterioreze, deoarece israeliţii au neglijat închinarea adusă lui Iehova. Când a venit Isus Cristos pe pământ, templul era în reconstrucţie, la porunca regelui Irod. Ce urma să se întâmple însă şi cu acest templu? ‘Nu va fi lăsată piatră pe piatră’ Referindu-se la templul din Ierusalim, Isus le-a spus discipolilor săi: „Nicidecum nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată“ (Matei 24:1, 2). În conformitate cu aceste cuvinte, locul care fusese timp de secole considerat centrul închinării aduse lui Dumnezeu a fost distrus în 70 e.n. de armatele romane, care au venit să înăbuşe o revoltă a evreilor. Acel templu nu a mai fost reconstruit niciodată. În secolul al VII-lea a fost ridicată moscheea cunoscută sub numele de Domul Stâncii, care există şi în prezent pe locul unde era odinioară centrul de închinare al evreilor. Însă ce se poate spune despre modul în care trebuiau să se închine continuatorii lui Isus? Aveau creştinii din secolul I proveniţi dintre evrei să continue să-i aducă închinare lui Dumnezeu în templul care urma în scurt timp să fie distrus? Unde aveau să se închine lui Dumnezeu creştinii proveniţi dintre neevrei? Urmau clădirile creştinătăţii să ia locul templului? Discuţia pe care a purtat-o Isus cu o femeie samariteană ne ajută să aflăm răspunsul.Secole la rând, samaritenii s-au închinat lui Dumnezeu într-un mare templu de pe muntele Garizim, din Samaria. „Strămoşii noştri s-au închinat pe muntele acesta, i-a zis femeia samariteană lui Isus, dar voi spuneţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.“ Isus i-a răspuns: „Crede-mă, femeie: Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim“. Nu mai urma să fie nevoie de un templu literal pentru a-i aduce închinare lui Iehova, deoarece, aşa cum a explicat Isus, „Dumnezeu este un Spirit, şi cei care i se închină trebuie să i se închine cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:20, 21, 24). Mai târziu, apostolul Pavel le-a spus atenienilor: „Dumnezeul care a făcut lumea şi toate lucrurile din ea, Acesta, care este Domn al cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini“. — Faptele 17:24. Este clar că edificiile religioase ale creştinătăţii nu au nici o legătură cu templul din era precreştină, iar creştinii din secolul I nu au avut nici un motiv să ridice astfel de clădiri. Însă, aşa cum se profeţise, după moartea apostolilor a apărut apostazia, adică o deviere de la învăţăturile adevărate (Faptele 20:29, 30). Aşa-zişii creştini au început să devieze de la învăţăturile lui Isus cu mult înainte de 313 e.n., când se crede că împăratul Constantin a fost convertit la creştinism. Constantin a contribuit la contopirea „creştinismului“ cu religia păgână a romanilor. În The Encyclopædia Britannica se spun următoarele: „Constantin însuşi a dispus construirea a trei bazilici creştine imense în Roma: Bazilica Sfântului Petru, Bazilica San Paolo Fuori le Mura şi Bazilica San Giovanni in Laterano. El . . . a întocmit un plan de tip cruciform, care avea să servească drept model pentru construirea bisericilor în Europa Occidentală în evul mediu“. Bazilica Sfântului Petru, care a fost restaurată, este considerată şi în prezent centrul Bisericii Romano-Catolice.„Biserica a preluat unele obiceiuri religioase şi forme de închinare răspândite în Roma păgână din perioada precreştină“, afirmă istoricul Will Durant. Printre acestea a fost şi „stilul arhitectural al bazilicilor“. Între secolele al X-lea şi al XV-lea s-au construit foarte multe biserici şi catedrale, acordându-se o atenţie deosebită arhitecturii acestora. În acea perioadă au fost ridicate multe dintre edificiile creştinătăţii care sunt considerate în prezent monumente de artă.Se simt oare oamenii întotdeauna încurajaţi şi învioraţi când se închină într-o biserică? Iată ce spune Francisco, din Brazilia: „Pentru mine biserica a ajuns tot ce putea fi mai plictisitor şi mai obositor în religie. Liturghia mi se părea o ceremonie repetitivă şi lipsită de sens care nu-mi satisfăcea deloc necesităţile spirituale. Era o adevărată uşurare când se termina“. Cu toate acestea, adevăraţilor creştini li se porunceşte să se întrunească. Ce model ar trebui ei să urmeze în privinţa organizării acestor întruniri? „Congregaţia care este în casa lor“ Examinând modul în care se întruneau creştinii din secolul I, putem vedea ce model trebuie să urmeze creştinii cu privire la întruniri. Din Scripturi aflăm că, în secolul I, creştinii se întruneau, în general, în case particulare. De exemplu, apostolul Pavel a scris: „Transmiteţi salutările mele Priscăi şi lui Aquila, colaboratorii mei în Cristos Isus, şi salutaţi congregaţia care este în casa lor“ (Romani 16:3, 5; Coloseni 4:15; Filimon 2). În unele traduceri româneşti, cum ar fi Biblia ortodoxă, termenul grecesc pentru „congregaţie“ (ekklesía) este redat prin „biserică“. Însă termenul desemnează un grup de oameni întruniţi cu un scop comun, nu o clădire (Faptele 8:1; 13:1). Aşadar, adevăraţii creştini nu au nevoie de clădiri religioase bogat ornamentate ca să i se închine lui Dumnezeu. Cum se întruneau congregaţiile creştine din secolul I? Cu referire la o întrunire creştină, discipolul Iacov a folosit o formă a termenului grecesc sinagogé (Iacov 2:2). Acest cuvânt înseamnă „strângere laolaltă“ şi este folosit ca substituent al termenului ekklesía. Cu timpul, cuvântul „sinagogă“ a ajuns să se refere la locul de întâlnire sau clădirea în care se ţinea întrunirea. Primii creştini evrei erau familiarizaţi cu activităţile din sinagogă. În timp ce templul din Ierusalim era locul unde evreii se întruneau pentru a-şi ţine sărbătorile anuale, sinagoga era locul unde evreii dintr-o anumită zonă veneau pentru a învăţa despre Iehova şi pentru a fi instruiţi în Lege. În sinagogă se obişnuia să se rostească rugăciuni şi să se citească din Scripturi, precum şi să se facă unele expuneri şi să se dea anumite îndemnuri. Când Pavel şi însoţitorii săi au intrat într-o sinagogă din Antiohia, „preşedinţii sinagogii au trimis la ei să li se spună: «Bărbaţi, fraţilor, dacă aveţi vreun cuvânt de încurajare pentru popor, spuneţi-l»“ (Faptele 13:15). Când se adunau în case particulare, primii creştini evrei urmau cu siguranţă un model asemănător, făcând ca întrunirile lor să fie ocazii de a învăţa din Scripturi şi de a primi încurajare spirituală. Congregaţii menite să ofere încurajare Asemenea creştinilor din secolul I, Martorii lui Iehova se întrunesc azi în locuri de închinare simple, pentru a primi instruire biblică şi pentru a se bucura de compania sănătoasă a fraţilor lor. Ani la rând, ei s-au întrunit numai în case particulare, iar în unele zone se mai întrunesc încă în acest mod. În prezent însă există peste 90 000 de congregaţii, iar principalele lor locuri de întrunire sunt numite Săli ale Regatului. Aceste clădiri nu sunt ostentative şi nici nu se aseamănă cu bisericile. Sunt nişte construcţii practice şi modeste, ce pot fi folosite de congregaţii alcătuite din 100–200 de persoane care frecventează întrunirile săptămânale pentru a asculta şi a învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu. Majoritatea congregaţiilor Martorilor lui Iehova se întrunesc de trei ori pe săptămână. Cu ocazia uneia dintre întruniri se prezintă o cuvântare publică pe o temă de interes general. Această cuvântare este urmată de studierea unui subiect biblic sau a unei profeţii cu ajutorul revistei Turnul de veghere. O altă întrunire este de fapt o şcoală menită să ofere instruire în ce priveşte prezentarea mesajului biblic. Ea este urmată de o întrunire în cadrul căreia se dau sugestii practice privitoare la ministerul creştin. În plus, o dată pe săptămână, Martorii se întâlnesc pentru a studia Biblia în grupuri mici, în case particulare. La toate aceste întruniri intrarea este liberă şi nu se fac colecte. Francisco, amintit anterior, a ajuns la concluzia că întrunirile de la Sala Regatului sunt de un mare folos. El ne mărturiseşte: „Primul loc de întrunire la care am mers era o clădire confortabilă, situată în zona centrală a oraşului şi mi-a făcut o impresie foarte bună. Oamenii de aici erau prietenoşi şi se putea vedea că exista iubire între ei. Abia aşteptam să merg din nou. De fapt, de atunci n-am pierdut nici o întrunire. Aceste întruniri creştine sunt interesante şi îmi satisfac necesităţile spirituale. Chiar şi atunci când mă simt descurajat merg la Sala Regatului, fiind sigur că mă voi întoarce acasă încurajat“.