Religia in razboi - Aproba Dumnezeu acest lucru ?

Ucigând în numele lui Dumnezeu „În numele lui Dumnezeu ucidem şi vom continua să ucidem.“ Sub acest titlu citat mai sus, International Herald Tribune publica următoarele cuvinte: „Ca şi secolele precedente, acest secol, care în viziunea unor optimişti mai rari a fost un secol iluminat, a fost marcat la fel de mult de înclinaţia înspăimântătoare a oamenilor de a se ucide unii pe alţii în numele lui Dumnezeu“. Ziaristul a dat ca exemplu masacrele religioase care au avut loc în primele secole. Apoi, vorbind despre masacrele care au avut loc în acest secol, el a spus în încheiere: „Ceea ce vedem este o continuare şocantă a intoleranţei sălbatice din vremurile demult apuse. Închinarea rămâne o scuză pentru violenţa politică şi pentru cuceririle de teritorii“. Unii încearcă să aducă o justificare pentru războaiele religioase din prezent, spunând că Dumnezeu a fost de acord ca israeliţii din vechime să-i ucidă pe canaaniţi. Însă aceasta nu constituie o justificare pentru războaiele purtate în prezent de cei care se pretind a fi creştini. De ce? Deoarece israeliţii au fost instruiţi în mod direct de Dumnezeu ca să acţioneze ca executori ai judecăţilor sale drepte împotriva popoarelor care se închinau la demoni şi a căror închinare cuprindea acte de imoralitate sexuală gravă şi sacrificarea copiilor. Deuteronomul 7:1–5; 2 Cronici 28:3. O dovadă a faptului că războaiele Israelului antic nu erau nişte conflicte obişnuite este natura miraculoasă a victoriilor pe care Dumnezeu i le-a dat acestei naţiuni. De exemplu, israeliţilor din vechime li s-a spus odată să folosească trompete, urcioare şi torţe  instrumente care, în mod sigur, nu erau folosite în războaiele clasice! Cu o altă ocazie, cântăreţii au fost aşezaţi în fruntea unei armate israelite care trebuia să înfrunte o forţă armată copleşitoare formată din armatele invadatoare trimise de mai multe naţiuni. Judecătorii 7:17–22; 2 Cronici 20:10–26. Mai mult, când israeliţii intrau uneori în războaie care nu erau ordonate de Dumnezeu, ei nu primeau binecuvântarea sa şi erau înfrânţi (Deuteronomul 28:15, 25; Judecătorii 2:11–14; 1 Samuel 4:1–3, 10, 11). Aşadar, războaiele purtate de israeliţi nu pot fi aduse ca justificare pentru războaiele purtate în cadrul creştinătăţii. În numele religiei, hinduşii au luptat împotriva musulmanilor şi a sikiţilor; musulmanii şiiţi au luptat împotriva musulmanilor sunniţi; iar în Sri Lanka, budiştii şi hinduşii s-au măcelărit unii pe alţii. Un exemplu tipic de măceluri înfăptuite în numele lui Dumnezeu îl constituie războaiele care au avut loc în Franţa pe parcursul secolului al XVI-lea. Relatările despre aceste războaie umplu câteva dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei religiilor romano-catolică şi protestantă din Europa. Să analizăm aceste războaie şi să vedem ce învăţăminte putem trage din ele. Războaie purtate de religie în Franţa Duminica, 1 martie 1562, ducele de Guise şi fratele său Carol, cardinalul de Lorraine doi conducători ai catolicismului francez , călăreau însoţiţi de gărzile lor înarmate spre Vassy, un sat aflat la est de Paris. Ei au hotărât să se oprească la biserica din Vassy ca să asiste la Liturghie. Deodată, au auzit melodia unui imn. Mai multe sute de protestanţi care se adunaseră într-un hambar ca să se închine cântau imnuri. Soldaţii au intrat cu forţa înăuntru. În timpul confuziei care a urmat, s-au făcut auzite de ambele părţi insulte, iar apoi au început să zboare pietre. Soldaţii au deschis focul, omorând zeci de protestanţi şi rănind alte sute. Ce evenimente au dus la acest masacru? Care a fost răspunsul protestanţilor? Cadrul istoric În prima jumătate a secolului al XVI-lea, Franţa era o ţară prosperă şi avea o populaţie numeroasă. Această situaţie prosperă pe plan economic şi demografic a fost însoţită de eforturile depuse pentru practicarea unei forme de catolicism mai spirituale, bazate pe o mai mare afecţiune frăţească. Oamenii doreau o biserică mai puţin bogată şi mai sfântă. Unii membri ai clerului, precum şi erudiţii umanişti cereau reforme religioase ca să combată abuzurile comise de prelaţii de rang înalt şi incompetenţa clericilor aflaţi în poziţii mai joase. Un cleric care a luptat pentru această renaştere a fost episcopul catolic Guillaume Briçonnet. În dioceza sa de la Meaux, Briçonnet i-a încurajat pe toţi să citească Scripturile. El chiar a finanţat efectuarea unei noi traduceri în limba franceză a Scripturilor greceşti creştine. La scurt timp, asupra lui s-a abătut mânia Universităţii de Teologie de la Sorbona, Paris, păzitorul ortodoxiei catolice, întrerupându-i astfel eforturile. Însă episcopul s-a bucurat de protecţia regelui Franţei, Francisc I, din 1515 până în 1547. În această perioadă, regele privea cu ochi buni reforma. Însă Francisc I a tolerat criticismul bisericii doar atâta timp cât acesta nu a constituit o ameninţare la adresa ordinii publice şi a unităţii naţionale. În 1534, câţiva protestanţi extremişti au lipit afişe care acuzau Liturghia catolică numind-o idolatrie, bătând în cuie un afiş chiar pe uşa de la dormitorul regelui. Ca urmare, Francisc I şi-a schimbat atitudinea şi a început o campanie înverşunată de represiune. O represiune sângeroasă În scurt timp, protestanţii au fost arşi pe rug. Mulţi umanişti, simpatizanţi ai acestora şi discipolii proaspătului protestantism au părăsit ţara. Autorităţile au început să cenzureze cărţile şi să supravegheze profesorii, editorii şi tipografii. Waldoiştii au fost principala ţintă a persecuţiei pornite de autorităţi. Ei erau un grup minoritar de persoane orientate spre Biblie, care trăiau în sate sărăcăcioase din sud-estul ţării. Unii dintre ei au fost arşi pe rug, sute au fost masacraţi şi aproape 20 dintre satele lor au fost distruse complet. Vezi chenarul de mai jos. Fiind conştienţi de necesitatea unei reforme în cadrul Bisericii, în decembrie 1545 episcopii catolici s-au întrunit cu ocazia unui conciliu ţinut la Trento, Italia. În 1563, când conciliul a luat o decizie, „efectul [său] general . . . a fost acela de a întări mâinile celor hotărâţi să înlăture complet protestantismul“, se arată în The Cambridge Modern History. Waldoiştii nu au cedat — Care a fost rezultatul? Pierre Valdes, sau Peter Waldo, a fost un negustor bogat din Franţa, care a trăit în secolul al XII-lea. În această perioadă în care Biserica Romano-Catolică îi ţinea cu bună ştiinţă pe oameni în ignoranţă în ce priveşte Biblia, Waldo a finanţat traducerea Evangheliilor şi a altor cărţi biblice în limba vorbită de oamenii de rând din sud-estul Franţei. El a renunţat apoi la afacerile sale şi s-a dedicat predicării Evangheliei. În scurt timp i s-au alăturat multe persoane, iar în 1184, papa Lucius al III-lea l-a excomunicat împreună cu cei care i s-au alăturat. Cu timpul, membrii acestor grupuri de predicatori orientaţi spre Biblie au devenit cunoscuţi drept waldoişti. Aceştia pledau pentru o întoarcere la convingerile şi practicile creştinismului timpuriu. Ei respingeau convingerile şi practicile catolice tradiţionale, printre care se numărau absolvirea de păcate, rugăciunile pentru cei morţi, purgatoriul, închinarea la Maria, rugăciunile adresate „sfinţilor“, botezul pruncilor, adorarea crucifixului şi doctrina transsubstanţierii. Ca urmare, waldoiştii au fost adesea ţinta atacurilor crunte din partea Bisericii Catolice. Istoricul Will Durant descrie situaţia existentă în timpul campaniei pornite de regele Francisc I împotriva celor care nu erau catolici: „Pretinzând că waldoiştii au format o conspiraţie trădătoare împotriva guvernului, Cardinalul de Tournon l-a convins pe regele bolnav şi nesigur să semneze un decret (1 ianuarie 1545) prin care toţi waldoiştii care fuseseră găsiţi vinovaţi de erezie trebuiau să fie condamnaţi la moarte. . . . Într-o săptămână (12–18 aprilie), mai multe sate au fost arse până la temelii; într-unul dintre aceste sate au fost măcelăriţi 800 de bărbaţi, femei şi copii; în două luni au fost ucişi 3 000 de oameni, 22 de sate au fost şterse de pe faţa pământului, 700 de bărbaţi au fost trimişi la galere. Douăzeci şi cinci de femei îngrozite s-au refugiat într-o peşteră, unde au fost asfixiate, deoarece s-a aprins un foc la gura peşterii“. În legătură cu aceste evenimente istorice, Durant a spus următoarele: „Aceste persecuţii au constituit eşecul suprem al domniei lui Francisc“. Dar care a fost efectul asupra celor care au remarcat statornicia waldoiştilor în timpul persecuţiilor poruncite de rege? Iată ce a scris Durant: „Curajul martirilor a dat demnitate şi strălucire cauzei lor; mii de martori oculari au fost în mod sigur impresionaţi şi tulburaţi, persoane care, dacă n-ar fi văzut aceste execuţii înfiorătoare, nu s-ar fi sinchisit, probabil, niciodată să-şi schimbe credinţa pe care o moşteniseră“. Preludiul războiului Sătui să mai aştepte unele schimbări, mulţi membri ai mişcării pentru reformă din cadrul Bisericii Catolice au trecut de partea protestantismului. În jurul anului 1560, numeroşi aristocraţi francezi şi susţinătorii lor li s-au alăturat hughenoţilor, aşa cum ajunseseră să fie numiţi protestanţii. Hughenoţii au început să se facă auziţi din ce în ce mai mult. Câteodată, întrunirile lor publice erau o sursă de provocare şi de antagonism. De exemplu, în 1558, mii de hughenoţi s-au adunat la Paris pentru a cânta psalmi timp de patru zile la rând. Toate acestea au aprins şi mânia conducătorilor puternici ai Bisericii Catolice, şi pe cea a populaţiei catolice. Instigat de cardinalul Carol de Lorraine, regele Henric al II-lea, care l-a urmat la tron pe tatăl său, Francisc I, a promulgat în iunie 1559 Edictul de la Écouen. Scopul lui declarat era stârpirea „ruşinosului gunoi luteran“. Acest lucru a declanşat în Paris o campanie a terorii, îndreptată împotriva hughenoţilor. Henric al II-lea a murit la câteva săptămâni după ce a fost rănit în timpul unui turnir. La îndemnul familiei de Guise, fiul său, regele Francisc al II-lea, a reînnoit edictul, introducând pedeapsa cu moartea în cazul protestanţilor insistenţi. În anul următor, Francisc al II-lea a murit, iar mama sa, Caterina de Medici, a domnit în locul fratelui său, Carol al IX-lea, care avea doar 10 ani. Politica de reconciliere a Caterinei nu a fost pe placul familiei de Guise, care era hotărâtă să extermine protestantismul. În 1561, Caterina a organizat un seminar la Poissy, în apropiere de Paris, unde teologii catolici s-au întâlnit cu cei protestanţi. În edictul emis în ianuarie 1562, Caterina le garanta protestanţilor libertatea de a se aduna ca să se închine în afara oraşelor. Mânia catolicilor s-a aprins! Acest lucru a pregătit calea pentru ceea ce s-a întâmplat două luni mai târziu: masacrarea protestanţilor în hambarul din satul Vassy, despre care am vorbit mai devreme. Primele trei războaie Măcelul de la Vassy a declanşat primul război dintr-o serie de opt războaie religioase care au cufundat Franţa într-o perioadă de crime oribile săvârşite de ambele părţi, perioadă ce a durat din 1562 până la mijlocul anilor 1590. Deşi au fost implicate şi chestiuni de ordin politic şi social, baia de sânge a fost generată, în principal, de religie. După bătălia de la Dreux din decembrie 1562, unde şi-au pierdut viaţa 6 000 de persoane, acest prim război al religiei a luat sfârşit. Tratatul de pace de la Amboise, semnat în martie 1563, le-a garantat nobililor hughenoţi libertate limitată de închinare în locuri stabilite dinainte. „Al doilea război a fost grăbit, deoarece hughenoţii se temeau de un complot catolic la nivel internaţional“, declară The New Encyclopædia Britannica. În acele vremuri, magistraţii catolici îi spânzurau, de obicei, pe cetăţeni pentru simplul motiv că erau hughenoţi. În 1567, un hughenot a încercat să-i ia prizonieri pe regele Carol al IX-lea şi pe mama sa, Caterina, ceea ce a declanşat cel de-al doilea război. După ce au amintit o bătălie deosebit de sângeroasă, şi anume cea de la St. Denis, în afara Parisului, istoricii Will şi Ariel Durant au scris următoarele: „Franţa s-a întrebat încă o dată ce religie era aceasta care îi făcea pe oameni să se măcelărească în acest mod“. La scurt timp după acest eveniment, în martie 1568, Tratatul de pace de la Longjumeau le-a garantat hughenoţilor aceeaşi atitudine de toleranţă modestă de care se bucuraseră în timpul tratatului de pace de la Amboise. Însă catolicii erau indignaţi şi au refuzat să îndeplinească condiţiile tratatului. Prin urmare, în septembrie 1568 a izbucnit cel de-al treilea război religios. Tratatul de pace care a urmat le-a garantat hughenoţilor drepturi şi mai mari. Le-au fost cedate oraşe fortificate, printre ele numărându-se şi portul La Rochelle. În plus, un prinţ protestant de rang înalt, amiralul de Coligny, a fost numit în consiliul regelui. Din nou mânia catolicilor s-a aprins. Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu După aproximativ un an, pe 22 august 1572, Coligny a supravieţuit unui asasinat care a avut loc în Paris, fiind atacat în timp ce mergea pe jos de la Palatul Luvru spre locuinţa sa. Furioşi, protestanţii au ameninţat că vor lua măsuri aspre ca să se răzbune dacă nu se va face dreptate foarte repede. Tânărul rege Carol al IX-lea, mama sa, Caterina de Medici, împreună cu alţi prinţi au ţinut un consiliu în secret şi au hotărât să-l elimine pe Coligny. Ca să evite orice represalii, ei au ordonat şi uciderea tuturor protestanţilor care veniseră la Paris ca să asiste la ceremonia de nuntă a protestantului Henric de Navarra, care se căsătorea cu fata Caterinei, Margareta de Valois. În noaptea de 24 august, clopotele bisericii Saint-Germain-l’Auxerrois, aflată vizavi de Luvru, au dat semnalul începerii masacrului. Ducele de Guise şi oamenii săi s-au repezit în clădirea în care dormea amiralul de Coligny. Aici, Coligny a fost ucis şi aruncat pe fereastră, iar trupul lui mort a fost mutilat. Pretutindeni se auzeau cuvintele ducelui catolic: „Ucideţi-i pe toţi. Aceasta este porunca regelui“. Din 24 şi până în 29 august, pe străzile Parisului nu se vedeau decât scene de groază. Unii susţin că Sena era roşie din cauza sângelui miilor de hughenoţi măcelăriţi. Alte oraşe au fost martore propriilor lor băi de sânge. Numărul estimativ al morţilor variază de la 10 000 la 100 000; cu toate acestea, majoritatea sunt de acord cu cifra de cel puţin 30 000 de morţi. „Un fapt, la fel de oribil ca şi masacrul însuşi, a declarat un istoric, a fost bucuria pe care acesta a generat-o.“ Auzind de măcel, Papa Grigore al XIII-lea a poruncit să se organizeze o slujbă de mulţumire şi a felicitat-o pe Caterina de Medici. Tot el a mai poruncit să se bată o medalie specială pentru comemorarea măcelului hughenoţilor şi a autorizat pictarea unui tablou care să înfăţişeze masacrul şi care să poarte cuvintele: „Papa aprobă uciderea lui Coligny“. Se spune că, după acest masacru, Carol al IX-lea avea vedenii cu victimele sale şi plângea, spunându-i doicii sale: „Ce sfat rău am urmat! Oh, Dumnezeule, iartă-mă!“ El a murit în 1574, la vârsta de 23 de ani, fiind urmat la tron de fratele său, Henric al III-lea. Războaiele religioase continuă Între timp, populaţia catolică era aţâţată de conducătorii ei împotriva hughenoţilor. În Toulouse, clericii catolici i-au îndemnat pe cei care îi urmau cu următoarele cuvinte: „Ucideţi-i pe toţi, jefuiţi fără milă; noi suntem părinţii voştri. Noi vă vom ocroti“. Prin intermediul represaliilor pline de violenţă, regele, cei din parlament, guvernatorii şi căpitanii au dat un exemplu, iar populaţia catolică l-a urmat. Cu toate acestea, hughenoţii au contraatacat. La două luni de la masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, ei au început cel de-al patrulea război religios. Acolo unde îi depăşeau numeric pe catolici, ei au distrus statuile, crucifixele şi altarele din bisericile catolice şi chiar i-au ucis pe catolici. „Dumnezeu nu vrea să fie cruţat nici un oraş, nici un om“, a declarat Jean Calvin, conducătorul protestantismului din Franţa, în pamfletul său intitulat Declaraţie pentru menţinerea adevăratei credinţe. Au urmat alte patru războaie religioase. Cel de-al cincilea s-a încheiat în 1576, când regele Henric al III-lea a semnat un tratat de pace care le acorda hughenoţilor libertate deplină de a se închina în orice loc din Franţa. În cele din urmă, Parisul ultracatolic s-a răsculat şi l-a alungat pe Henric al III-lea, considerându-l prea conciliator cu hughenoţii. Catolicii au înfiinţat un guvern de opoziţie, Sfânta Ligă Catolică, condus de Henric de Guise. În sfârşit, în cel de-al optulea război, sau Războiul celor Trei Henrici, Henric al III-lea (catolic) s-a aliat cu viitorul său succesor, Henric de Navarra (protestant), împotriva lui Henric de Guise (catolic). Henric al III-lea a reuşit să-l asasineze pe Henric de Guise, însă în august 1589, un călugăr dominican l-a asasinat chiar pe Henric al III-lea. Astfel că Henric de Navarra, care fusese cruţat cu 17 ani în urmă în timpul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, a devenit regele Henric al IV-lea. Întrucât Henric al IV-lea era hughenot, Parisul a refuzat să i se supună. Sfânta Ligă Catolică a organizat o opoziţie înarmată în toată ţara. Henric a câştigat mai multe bătălii, însă, când a sosit o armată spaniolă în ajutorul catolicilor, el a decis în cele din urmă să renunţe la protestantism şi să accepte credinţa catolică. Încoronat pe 22 februarie 1594, Henric a intrat în Paris, unde populaţia, complet istovită de aceste războaie, l-a aclamat ca rege. Astfel, războaiele religioase din Franţa au luat sfârşit după mai bine de 30 de ani în care catolicii şi protestanţii s-au măcelărit unii pe alţii de repetate ori. Pe 13 aprilie 1598, Henric al IV-lea a emis istoricul Edict de la Nantes, care le acorda protestanţilor libertatea conştiinţei şi libertatea de închinare. Potrivit cuvintelor papei, edictul a fost „cel mai rău lucru pe care ni l-am fi putut imagina, deoarece el le-a garantat tuturor libertatea conştiinţei, ceea ce a fost cel mai groaznic lucru din lume“. În întreaga Franţă, catolicii au considerat că edictul a fost o trădare a promisiunii făcute de Henric de a le sprijini crezul. Biserica nu a avut odihnă până când, după aproape un secol, Ludovic al XIV-lea a revocat Edictul de la Nantes, declanşând o persecuţie şi mai aspră împotriva hughenoţilor. Roadele războaielor Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, prosperitatea Franţei pierise. Jumătate din regat fusese asediat, jefuit, răscumpărat sau devastat. Soldaţii au avut pretenţii exagerate de la oameni, ceea ce a dus la revolte ale ţăranilor. Populaţia protestantă, decimată de condamnări la moarte, masacre, expatrieri şi retractări, a intrat în cel de-al XVII-lea secol având număr foarte scăzut. După toate probabilităţile, catolicii au câştigat războaiele religioase franceze. Însă le-a binecuvântat Dumnezeu victoria? Sigur că nu. Sătui de toate aceste ucideri în numele lui Dumnezeu, mulţi francezi au ajuns să nu mai aibă nici o religie. Ei au fost precursorii a ceea ce s-a numit orientarea anticreştină din secolul al XVIII-lea.