Stiinta si Biblia sunt ele in contradictie ?

Ştiinţa şi religia  naşterea unui conflict Batranul astronom de 70 de ani era pe patul de moarte. În mână ţinea proba de tipăritură a lucrării sale, pe care se chinuia să o citească. Indiferent că îşi dădea sau nu seama, lucrarea sa avea să revoluţioneze concepţia lumii despre univers. Însă ea avea să declanşeze şi o controversă aprinsă în creştinătate, ale cărei efecte se resimt încă şi astăzi.Era anul 1543. Bărbatul ajuns la capătul vieţii era astronomul polonez Nicolaus Copernic, de religie catolică. În tratatul Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti, Copernic a arătat că nu pământul, ci soarele se află în centrul sistemului solar. Copernic înlocuia extrem de complicatul sistem geocentric cu altul de o simplitate elegantă. La început, nimic n-a lăsat să se întrevadă un conflict. În primul rând, Copernic îşi expusese cu prudenţă ideile. Apoi, Biserica Catolică, adeptă a concepţiei geocentrice, părea mai îngăduitoare cu speculaţiile savanţilor vremii. Chiar papa îl încurajase pe Copernic să-şi publice tratatul. Când Copernic l-a publicat în cele din urmă, editorul, temându-se de eventualele reacţii negative la tezele lui Copernic, a scris o prefaţă în care prezenta teoria heliocentrică mai degrabă drept un ideal matematic, decât un adevăr astronomic. Se încing spiritele A urmat apoi astronomul, matematicianul şi fizicianul italian Galileo Galilei (1564–1642), şi el catolic. Cu ajutorul lunetelor pe care le construise folosindu-se de nişte lentile abia inventate, Galilei a reuşit să vadă pe bolta cerească detalii pe care nimeni nu le mai văzuse până la el. Observaţiile sale i-au întărit convingerea că teoria lui Copernic era corectă. De asemenea, Galilei a observat pete pe suprafaţa soarelui, numite astăzi pete solare, ceea ce punea la îndoială o altă importantă concepţie religioasă şi filozofică a vremii, şi anume că soarele nu este supus schimbării sau descompunerii.Spre deosebire de Copernic, Galilei şi-a expus ideile cu mult curaj şi îndrăzneală, făcând aceasta într-un climat religios ostil, deoarece pe timpul său Biserica Catolică se opunea în mod deschis teoriei lui Copernic. De aceea, când Galilei a susţinut teoria heliocentrică, spunând totodată că ea este în armonie cu Biblia, Biserica l-a acuzat de erezie. Galilei a mers la Roma pentru a-şi apăra cauza, însă fără succes. În 1616, Biserica i-a ordonat să nu mai promoveze ideile lui Copernic. Pentru un timp, Galilei a fost redus la tăcere. Apoi, în 1632, a publicat o altă lucrare în favoarea concepţiei coperniciene. Chiar în anul următor, Inchiziţia l-a condamnat pe Galilei la închisoare pe viaţă. Însă, din consideraţie pentru vârsta sa înaintată, pedeapsa i-a fost imediat comutată în arest la domiciliu.Mulţi consideră conflictul lui Galilei cu Biserica drept o mare victorie a ştiinţei asupra religiei şi, prin extensie, asupra Bibliei. Dar, aşa cum vom vedea în următorul articol, această concluzie simplistă scapă din vedere multe fapte. Ştiinţa şi Biblia - Sunt ele într-adevăr în contradicţie? Semintele conflictului dintre Galilei şi Biserica Catolică fuseseră semănate cu secole înainte de naşterea lui Copernic şi a lui Galilei. Concepţia că pământul se află în centrul universului, sau geocentrismul, a fost adoptată de vechii greci, iar notorietatea ei se datorează filozofului Aristotel (384–322 î.e.n.) şi astronomului-astrolog Ptolemeu (sec. al II-lea e.n.).Concepţia lui Aristotel despre univers a fost influenţată de gândirea matematicianului şi filozofului grec Pitagora (sec. al VI-lea î.e.n.). Adoptând punctul de vedere al lui Pitagora, conform căruia cercul şi sfera sunt forme geometrice perfecte, Aristotel credea că cerurile erau alcătuite din mai multe sfere în sfere, aşezate asemenea foiţelor de ceapă. Fiecare sferă era de cristal, iar pământul se afla în centru. Stelele se mişcau circular, mişcarea lor fiind imprimată de sfera cea mai îndepărtată de centru, considerată a fi locul puterii divine. De asemenea, Aristotel susţinea că soarele şi celelalte corpuri cereşti sunt perfecte, fără defect şi nesupuse schimbării. Concepţia lui Aristotel era rodul unor raţionamente filozofice, nu ştiinţifice. Un pământ care se mişcă, îşi imagina el, ar fi o sfidare a logicii. De asemenea, Aristotel respingea ideea de vid, sau spaţiu, deoarece credea că un pământ care se mişcă ar fi supus frecării, iar fără aplicarea în mod constant a unei forţe s-ar opri. Întrucât concepţia lui Aristotel părea logică în contextul cunoştinţelor din acea vreme, ea a rezistat aproape 2 000 de ani. Chiar şi în secolul al XVI-lea, filozoful francez Jean Bodin a exprimat această opinie, larg acceptată pe timpul său: „Nici un om raţional sau cu un minim de cunoştinţe de fizică nu şi-ar imagina vreodată că pământul, masiv şi greoi . . ., se roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui; căci la cea mai mică mişcare a pământului am vedea prăbuşindu-se oraşe, fortăreţe şi munţi“. Biserica adoptă concepţia lui Aristotel În secolul al XIII-lea a apărut un alt element care a dus la conflictul dintre Galilei şi Biserică, şi anume autoritatea religioasă a catolicului Toma d’Aquino (1225–1274). D’Aquino avea un respect deosebit pentru Aristotel, pe care îl numea Filozoful. Timp de cinci ani, el s-a străduit să împletească filozofia lui Aristotel cu învăţăturile Bisericii. Pe timpul lui Galilei, spune Wade Rowland în cartea Galileo’s Mistake, „teologia lui d’Aquino era un hibrid între aristotelism şi gândirea creştină şi devenise o dogmă fundamentală a Bisericii de la Roma“. Să nu uităm că atunci nu exista o comunitate ştiinţifică independentă. În mare parte, învăţământul era controlat de Biserică. Aceasta era considerată autoritate atât în materie de religie, cât şi în materie de ştiinţă.În acest context a avut loc confruntarea dintre Biserică şi Galilei. Chiar înainte de a studia astronomia, Galilei scrisese un tratat despre mişcare, în care punea la îndoială multe dintre afirmaţiile respectatului Aristotel. Totuşi, ceea ce a dus în 1633 la judecarea lui Galileo Galilei de către Inchiziţie a fost insistenţa cu care el a susţinut heliocentrismul şi afirmaţia că această teorie era în armonie cu Scripturile. În apărarea sa, Galilei şi-a exprimat credinţa fermă în Biblie, pe care o considera Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. El a mai spus că Biblia a fost scrisă pentru oameni de rând şi că pasajele care fac referire la mişcarea aparentă a soarelui nu trebuie înţelese literal. Argumentele sale au fost însă zadarnice. Pentru că n-a acceptat o interpretare a Scripturilor bazată pe filozofia greacă, Galilei a fost condamnat. Abia în 1992, Biserica Catolică a recunoscut oficial că sentinţa dată lui Galilei a fost o eroare. Învăţăminte pentru noi Ce putem învăţa de aici? În primul rând, Galilei n-a contestat niciodată Biblia. Însă el a pus la îndoială învăţăturile Bisericii. Un autor de cărţi religioase a făcut următoarea observaţie: „Se pare că lecţia pe care o învăţăm de la Galilei nu este aceea că Biserica a ţinut cu prea multă tărie la adevărurile biblice, ci, dimpotrivă, că n-a ţinut suficient de mult la ele“. Permiţând filozofiei greceşti să-i influenţeze teologia, Biserica s-a plecat în faţa tradiţiei în loc să urmeze învăţăturile Bibliei.Toate acestea ne amintesc de avertismentul biblic: „Luaţi seama: s-ar putea să fie cineva care vă va duce ca pradă a sa prin filozofie şi amăgire goală, potrivit tradiţiei oamenilor, potrivit lucrurilor elementare ale lumii şi nu potrivit lui Cristos“.  Coloseni 2:8. Chiar şi astăzi, mulţi oameni din creştinătate acceptă teorii şi filozofii care vin în contradicţie cu Biblia. Un exemplu este teoria evoluţiei a lui Darwin, pe care ei au adoptat-o în locul relatării despre creaţie din Geneza. Această substituire a însemnat de fapt că Bisericile l-au transformat pe Darwin într-un Aristotel modern, iar evoluţia într-un crez. Adevărata ştiinţă este în acord cu Biblia Cele discutate mai înainte n-ar trebui să ne slăbească interesul faţă de ştiinţă. De fapt, Biblia ne îndeamnă să învăţăm din lucrările lui Dumnezeu şi să descoperim în ele uluitoarele sale calităţi (Isaia 40:26; Romani 1:20). Bineînţeles că Biblia nu este un tratat de ştiinţă. Ea revelează normele lui Dumnezeu, trăsături ale personalităţii sale pe care nu le putem vedea în creaţie, precum şi scopul său cu omenirea (Psalmul 19:7–11; 2 Timotei 3:16). Totuşi, când face referire la fenomene din natură, ea este întotdeauna exactă. Galilei a spus: „Atât Sfânta Scriptură, cât şi natura au fost aduse în existenţă prin Cuvântul Divin . . . Două adevăruri nu se contrazic niciodată“. Iată câteva exemple.Dincolo de mişcarea stelelor şi a planetelor sunt legile care guvernează materia din univers, una dintre acestea fiind legea gravitaţiei. Cele mai vechi menţiuni extrabiblice referitoare la legile fizice au fost făcute de Pitagora, care credea că universul poate fi explicat prin calcule matematice. Două mii de ani mai târziu, Galilei, Kepler şi Newton au demonstrat că materia este guvernată de legi raţionale. Prima menţiune biblică referitoare la legile din natură se află în cartea lui Iov. În jurul anului 1600 î.e.n., Dumnezeu l-a întrebat pe Iov: „Cunoşti tu legile cerului?“ (Iov 38:33). În cartea scrisă de Ieremia în secolul al VII-lea î.e.n., Iehova este numit Creatorul „care a rânduit luna şi stelele“ şi a „aşezat legile cerurilor şi ale pământului“ (Ieremia 31:35; 33:25). Având în vedere aceste afirmaţii, biblistul George Rawlinson a făcut următorul comentariu: „Atât scriitorii Bibliei, cât şi ştiinţa modernă susţin cu tărie că materia este guvernată de legi“.Afirmaţia din Iov a fost făcută cu aproape o mie de ani înainte de Pitagora. Să nu pierdem din vedere că intenţia Bibliei nu este aceea de a revela fenomene din natură, ci în primul rând de a întipări în mintea omului că Iehova este Creatorul tuturor lucrurilor, cel care poate crea legi fizice.  Iov 38:4, 12; 42:1, 2. Un alt exemplu este circuitul apei în natură, care poate fi rezumat astfel: Apa mărilor se evaporă formând norii. Norii se transformă în precipitaţii care cad pe pământ sub formă de ploaie sau zăpadă, iar în cele din urmă apa se întoarce în mare. Cea mai veche menţiune extrabiblică cu privire la circuitul apei datează din secolul al IV-lea î.e.n. Totuşi, Biblia a descris acest circuit cu sute de ani mai înainte. De exemplu, în secolul al XI-lea î.e.n., regele Solomon al Israelului a scris: „Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; râurile aleargă din nou spre locul din care au pornit“.  Eclesiastul 1:7. În mod asemănător, în jurul anului 800 î.e.n., profetul Amos, un umil păstor şi agricultor, a scris că Iehova „cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului“ (Amos 5:8). Fără a folosi un limbaj complicat sau termeni de specialitate, Solomon şi Amos fac o descriere corectă a circuitului apei, însă din unghiuri puţin diferite.De asemenea, Biblia spune că Dumnezeu „ţine suspendat pământul pe neant“ (Iov 26:7). Dacă ne gândim la cunoştinţele care existau în jurul anului 1600 î.e.n., când au fost scrise aceste cuvinte, ce om ar fi putut afirma că un obiect în stare solidă poate sta suspendat în spaţiu fără un suport fizic? După cum s-a arătat mai înainte, Aristotel însuşi, care a trăit cu peste 1 200 de ani mai târziu, a respins ideea de vid! Nu sunteţi uluit de exactitatea afirmaţiilor pe care le face Biblia în pofida chiar a concepţiilor eronate, deşi aparent logice, care prevalau la data scrierii ei? Pentru orice om raţional acesta este un argument în plus că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Aşadar, e mai înţelept să nu ne lăsăm influenţaţi de orice învăţătură sau teorie care contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. După cum a demonstrat de atâtea ori istoria, filozofiile omeneşti, chiar şi ale unor mari învăţaţi, sunt actuale o vreme după care sunt uitate, însă „cuvântul lui Iehova dăinuie pentru totdeauna“. 1 Petru 1:25.