Vă pot apropia icoanele de Dumnezeu ?

Larga răspândire a icoanelor În lumea ortodoxă, icoanele sunt omniprezente. În biserici, icoanele care-i reprezintă pe Isus, pe Maria şi pe numeroşi „sfinţi“ sunt la loc de frunte. În semn de veneraţie, credincioşii deseori sărută icoanele, le tămâiază şi aprind lumânări în faţa lor. În plus, majoritatea creştinilor ortodocşi şi-au amenajat acasă un „colţ al icoanelor“, unde rostesc rugăciuni. De obicei, ei spun că, închinându-se în faţa icoanelor, se apropie, de fapt, de Dumnezeu. Mulţi oameni cred că icoanele sunt pline de har dumnezeiesc şi că au puteri miraculoase. Aceste persoane vor fi, probabil, surprinse să afle că creştinii din secolul I nu erau de acord cu folosirea icoanelor în închinare. Iată ce se spune în cartea Byzantium: „Creştinii din secolul I au moştenit de la iudaism o repulsie faţă de idolatrie şi nu priveau cu ochi buni nici un act de venerare a imaginilor unor sfinţi“. În continuare, cartea face următoarea remarcă: „Începând cu secolul al V-lea, icoanele şi imaginile . . . au ajuns foarte răspândite în închinarea adusă atât în locurile publice, cât şi în locuinţele particulare“. Având în vedere că folosirea icoanelor nu îşi are originea în creştinismul din secolul I, unde a început aceasta? În căutarea originii icoanelor Cercetătorul Vitalij Ivanovich Petrenko a scris: „Folosirea imaginilor şi toate tradiţiile legate de aceasta au început cu mult timp înainte de era creştină şi «îşi au rădăcinile în păgânism»“. Mulţi istorici subscriu la această idee, susţinând că venerarea icoanelor îşi are obârşia în religiile Babilonului, ale Egiptului şi ale Greciei din antichitate. În Grecia antică, imaginile religioase erau statuete cărora le erau atribuite puteri divine. Oamenii credeau că unele dintre ele nu erau făcute de mâini omeneşti, ci, pur şi simplu, căzuseră din cer. Cu ocazia anumitor sărbători, aceste obiecte de cult erau purtate în procesiuni prin tot oraşul; în plus, se ofereau ofrande înaintea lor. „Obiectul de cult era considerat de persoanele evlavioase o zeitate, deşi s-a încercat să se facă . . . o distincţie clară între zeitate şi imaginea ei“, a afirmat dl Petrenko. Cum au pătruns aceste idei şi practici în creştinism? Acelaşi cercetător a spus că, în secolele care au urmat morţii apostolilor, îndeosebi în Egipt, „convingerile creştinilor s-au lovit de un «amalgam păgân» — credinţe şi practici de origine egipteană, greacă, iudaică, orientală şi romană care erau urmate în paralel cu religia creştină“. Drept rezultat, „artizanii creştini au adoptat o metodă [interconfesională] şi au folosit simboluri păgâne, e adevărat, într-un context nou, însă fără să le fi purificat complet de influenţele păgâne“. În scurt timp, venerarea icoanelor a devenit „sufletul“ vieţii religioase atât în locurile publice, cât şi în locuinţele particulare. În cartea The Age of Faith (Epoca credinţei), istoricul Will Durant ne arată cum s-a ajuns aici: „Odată cu creşterea numărului de sfinţi veneraţi a apărut necesitatea de a-i identifica şi de a găsi un mijloc prin care să-ţi aminteşti de ei. Astfel s-a făurit un mare număr de imagini ale lor şi ale Mariei; în ce-l priveşte pe Cristos, nu numai imaginea Sa, ci şi crucea Sa au devenit obiecte de devoţiune — pentru cei creduli, ele au ajuns să fie chiar talismane învestite cu puteri magice. Folosindu-şi imaginaţia, oamenii au transformat relicvele, imaginile şi statuetele sacre în obiecte de adoraţie; ei se prosternau şi aprindeau lumânări în faţa lor, le sărutau, le tămâiau, le împodobeau cu flori şi, ca urmare a influenţelor lor oculte, se aşteptau să facă minuni. . . . Părinţii Bisericii şi conciliile bisericeşti au arătat de repetate ori că imaginile nu erau dumnezei, ci doar mijloace care aminteau de ei; oamenii însă nu au făcut nici o distincţie în această privinţă“. În prezent, multe persoane care folosesc icoanele în închinare vor spune probabil acelaşi lucru: că nu se închină la imagini, ci doar le respectă. Ele ar putea susţine că folosirea picturilor religioase este justificată, ba chiar indispensabilă, în închinarea adusă lui Dumnezeu. S-ar putea ca şi dumneavoastră să împărtăşiţi această părere. Totuşi apar unele întrebări: Cum priveşte Dumnezeu această chestiune? Nu cumva venerarea icoanelor echivalează cu închinarea la ele? Prezintă această practică vreun pericol ascuns? Ce sunt icoanele? Spre deosebire de statuetele folosite de mulţi credincioşi ai Bisericii Romano-Catolice, icoanele sunt imagini bidimensionale care îi reprezintă pe Cristos, pe Maria, pe „sfinţi“ sau pe îngeri. Acestea mai pot înfăţişa unele personaje şi scene biblice sau unele evenimente din istoria Bisericii Ortodoxe. De obicei, ele sunt picturi realizate pe planşete de lemn. Potrivit convingerilor Bisericii Ortodoxe, „la Icoanele Sfinţilor, imaginea pictată nu este o simplă reprezentare a unor persoane în carne şi oase“. În plus, la icoane „perspectiva se inversează“ — imaginea nu se micşorează în spaţiu. În general „nu există umbre şi nici vreun indiciu că ar fi zi sau noapte“. De asemenea, se crede că „lemnul şi pictura se umplu cu prezenţa lui Dumnezeu“. Probabil, credeţi cu sinceritate că folosirea icoanelor în închinare este o practică acceptată de Dumnezeu. S-ar putea să consideraţi că aceasta vă apropie mai mult de Ascultătorul rugăciunilor, care este invizibil şi poate părea impersonal. Însă avem noi libertatea absolută de a decide cum să ne apropiem de Dumnezeu? Nu ar trebui ca Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt cu privire la ceea ce este sau nu acceptabil? Isus a arătat cum priveşte Dumnezeu lucrurile spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine“ (Ioan 14:6). Chiar şi numai din aceste cuvinte ne putem da seama că folosirea icoanelor sau a altor obiecte religioase este interzisă. Într-adevăr, Iehova Dumnezeu acceptă doar un anumit tip de închinare. Care anume? Cu altă ocazie, Isus a afirmat: „Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“. — Ioan 4:23, 24. Dacă Dumnezeu ‘este duh’, poate fi el reprezentat de o imagine materială? Nicidecum! Oricât de impresionantă ar fi, o icoană nu va putea niciodată să egaleze gloria lui Dumnezeu. Prin urmare, nici o imagine nu-l poate reprezenta pe Dumnezeu în mod fidel (Romani 1:22, 23). Se poate spune că o persoană se ‘închină în duh’ dacă apelează la Dumnezeu prin intermediul unei icoane făcute de oameni? O învăţătură biblică clară Legea divină interzicea folosirea imaginilor în închinare. Iată ce spunea a doua dintre cele Zece Porunci: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti“ (Ieşirea 20:4, 5). Iar în Scripturile creştine, scrise sub inspiraţie divină, se dă următoarea poruncă: „Fugiţi de închinarea la idoli“.  I Corinteni 10:14. E adevărat, mulţi susţin că folosirea imaginilor în închinare nu înseamnă idolatrie. De exemplu, creştinii ortodocşi spun, în general, că ei nu se închină, de fapt, icoanelor când se apleacă, îngenunchează şi se roagă în faţa lor. Un preot ortodox a scris: „Le respectăm deoarece sunt obiecte sacre; în realitate, venerăm ceea ce înfăţişează Icoana“. Cu toate acestea, există o întrebare care pretinde răspuns: Aprobă Dumnezeu folosirea icoanelor cu scopul de a-l venera chiar şi în mod indirect? Biblia nu autorizează această practică. Când israeliţii au făurit o imagine a unui viţel pretinzând că doreau să-l venereze pe Iehova, el şi-a exprimat profunda indignare spunându-le că se făceau vinovaţi de apostazie. Ieşirea 32:4–7. Ele au fost ajutate să se închine „în duh“ Olivera era o membră devotată a Bisericii Ortodoxe din Albania. În 1967, în această ţară, religia a fost scoasă în afara legii, însă Olivera nu a renunţat la practicile ei religioase. Din mica ei pensie, ea şi-a cumpărat icoane de aur şi de argint, tămâie şi lumânări, pe care le-a ascuns în patul ei. De frică să nu-i fie descoperite sau furate, ea dormea deseori pe un scaun, lângă pat. Când a fost vizitată de Martorii lui Iehova la începutul anilor ’90, Olivera a recunoscut glasul adevărului biblic. A aflat din Biblie că adevărata închinare este „în duh“ şi a învăţat cum priveşte Dumnezeu folosirea icoanelor (Ioan 4:24). Martora cu care studia a observat că, de fiecare dată când venea la Olivera, erau tot mai puţine icoane prin casă. În cele din urmă, nu a mai văzut nici una. Iată ce a spus Olivera după ce s-a botezat: „Acum nu mai am icoane, care oricum nu au nici o putere, ci am spiritul sfânt al lui Iehova. Sunt foarte recunoscătoare că-l pot primi fără să apelez la icoane“. Athena, care locuieşte în Lesbos, o insulă grecească, era o membră foarte activă a Bisericii Ortodoxe. Ea cânta în corul bisericii şi respecta îndeaproape tradiţiile religioase, inclusiv cele referitoare la folosirea icoanelor. Martorii lui Iehova au ajutat-o pe Athena să înţeleagă că nu tot ceea ce fusese învăţată era în conformitate cu Biblia şi că folosirea icoanelor şi a crucii în închinare nu este o practică biblică. Athena a ţinut cu tot dinadinsul să i se dea timp să facă personal cercetări despre originea acestor obiecte religioase. După ce a studiat cu atenţie mai multe lucrări de referinţă, ea s-a convins că icoanele nu au origini creştine. Din dorinţa de a i se închina lui Dumnezeu „în duh“, ea s-a debarasat de icoane, deşi aveau o mare valoare bănească. Athena a renunţat cu bucurie la tot ce a fost necesar pentru a-i sluji lui Dumnezeu într-un mod curat din punct de vedere spiritual, un mod de închinare acceptat de el.  Fapte 19:19. Un pericol ascuns Folosirea în închinare a obiectelor tangibile este o practică periculoasă. În loc să se închine Creatorului însuşi, oamenii pot ajunge să se închine obiectului, care se presupune că-l reprezintă pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, icoana devine un obiect de idolatrie. Acest lucru li s-a întâmplat şi israeliţilor, care au ajuns să venereze anumite obiecte. De exemplu, în timpul pribegiei prin deşert, Moise a făcut un şarpe de bronz. Iniţial, imaginea şarpelui de pe stâlp a fost un mijloc de vindecare. Cei care, în urma pedepsei divine, fuseseră muşcaţi de şerpi puteau privi spre acest şarpe şi puteau fi ajutaţi de Dumnezeu. Însă, după ce s-au stabilit în Ţara Promisă, se pare că israeliţii au făcut din acest stâlp un idol, ca şi când şarpele de bronz ar fi avut o putere tămăduitoare. Ei au ars tămâie înaintea lui şi chiar i-au pus un nume: Nehuştan.  Numerii 21:8, 9; IV Regi 18:4. Israeliţii au încercat, de asemenea, să folosească chivotul legământului drept fetiş împotriva duşmanilor, cauzându-le nenorocire (I Regi 4:3, 4; 5:11). Iar în zilele lui Ieremia se pare că locuitorii Ierusalimului acordau o mai mare importanţă templului decât Dumnezeului căruia îi aduceau închinare acolo.  Ieremia 7:12–15. Tendinţa oamenilor de a aduce închinare unor lucruri în locul lui Dumnezeu este şi azi foarte răspândită. Cercetătorul Vitalij Ivanovich Petrenko a spus: „Icoanele . . . devin obiecte de cult şi îi pun pe oameni în pericolul de a comite idolatrie . . . Trebuie să recunoaştem că este o idee cu totul păgână, care a pătruns în închinarea la icoane prin intermediul convingerilor foarte răspândite“. O idee asemănătoare consemnează şi preotul ortodox grec Demetrios Constantelos în cartea sa Understanding the Greek Orthodox Church (Să înţelegem Biserica Ortodoxă Greacă): „Creştinul poate face din icoană un obiect de cult“. Sunt icoanele lucrări de artă? In ultimii ani, multe persoane de pe tot globul au colecţionat icoane ortodoxe. În general, colecţionarii nu le consideră obiecte religioase sacre, ci doar lucrări de artă care reflectă cultura bizantină. Nu este ceva neobişnuit să vezi multe astfel de icoane împodobind casa ori biroul unui ateu. Cu toate acestea, creştinii sinceri nu trec cu vederea principala menire a icoanelor, şi anume aceea de a servi ca obiecte de cult. Deşi creştinii nu contestă dreptul celorlalţi de a avea icoane, ei, personal, nu au icoane, nici chiar ca simple articole de colecţie. Astfel ei procedează în armonie cu principiul enunţat în Deuteronomul 7:26: „Urâciunea idolească imaginile folosite în închinare să n-o duci în casa ta, ca să nu cazi sub blestem, ca ea. Fereşte-te de aceasta şi să-ţi fie scârbă de ea“ Ideea că icoanele sunt doar un mijloc prin care se poate aduce o închinare relativă ridică foarte multe semne de întrebare. Care este motivul? Ei bine, nu-i aşa că anumite icoane ale Mariei sau ale „sfinţilor“ decedaţi cu mult timp în urmă sunt considerate mai eficiente şi se crede că merită mai multă devoţiune decât alte icoane care reprezintă aceleaşi persoane? Să luăm un exemplu. O anumită icoană a Mariei existentă în Tinos (Grecia) are propriii închinători ortodocşi devotaţi, la fel cum are şi o icoană din Soumela (nordul Greciei) care o reprezintă tot pe Maria. Ambele grupuri de închinători consideră icoana lor superioară, făcătoare de minuni mai impresionante decât minunile înfăptuite de cealaltă, chiar dacă este reprezentată aceeaşi persoană. Prin urmare, oamenii atribuie puteri reale anumitor icoane şi le aduc închinare. Este corect să ne rugăm „sfinţilor“ sau Mariei? Ce putem spune despre venerarea unor persoane cum ar fi Maria sau unii „sfinţi“? Odată, când a fost ispitit de Satan, Isus a făcut referire la textul din Deuteronomul 6:13, răspunzându-i Diavolului cu următoarele cuvinte: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti“ (Matei 4:10). Mai târziu, el a spus că adevăraţii închinători trebuiau să i se închine „Tatălui“, şi nimănui altcuiva (Ioan 4:23). Înţelegând importanţa acestui lucru, un înger l-a mustrat pe apostolul Ioan când a vrut să i se închine. Îngerul i-a spus: „Vezi să nu faci aceasta! . . . Lui Dumnezeu închină-te!“ — Apocalipsa 22:9. Este corect să ne rugăm Mariei, mama lui Isus, sau anumitor „sfinţi“, cerându-le să intervină la Dumnezeu în favoarea noastră? Biblia ne răspunde în mod clar: „Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus“.  I Timotei 2:5. Ocrotiţi-vă relaţia cu Dumnezeu Întrucât folosirea icoanelor este o practică contrară învăţăturii clare a Bibliei, ea nu îi ajută pe oameni să câştige aprobarea lui Dumnezeu sau să obţină salvarea. Dimpotrivă, Isus a spus că viaţa veşnică depinde de faptul de a asimila cunoştinţă despre singurul Dumnezeu adevărat şi de a cunoaşte personalitatea sa fără seamăn, scopurile sale şi relaţiile sale cu oamenii (Ioan 17:3). Icoanele, care nu văd, nu simt şi nu vorbesc, nu-i pot ajuta pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i aducă închinare în modul acceptat de el (Psalmul 113:12–16). Numai prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, putem avea parte de această instruire, o instruire de primă importanţă. Închinarea la icoane nu numai că nu aduce nici un folos, dar şi prezintă pericole spirituale. În ce fel? Cel mai mare pericol este periclitarea relaţiilor cu Iehova. Referitor la israeliţi, care ‘L-au mâniat cu urâciunile lor’, Dumnezeu a prezis: „Îmi voi ascunde faţa Mea de la ei“ (Deuteronomul 32:16, 20). Pentru a-şi reface relaţiile cu Dumnezeu, israeliţii trebuiau să ‘îndepărteze cu dispreţ idolii păcătoşi’. — Isaia 31:6, 7, The New American Bible.