De ce permite Dumnezeu rautatea ?

Pretutindeni vedem multă răutate şi suferinţă. Războaiele ucid soldaţi şi civili deopotrivă. Crimele şi violenţa sunt la ordinea zilei. Poate că recent chiar aţi fost o victimă a prejudecăţilor sau a nedreptăţii. Având în vedere tot ceea ce vedem şi trăim, foarte probabil că v-aţi întrebat: De ce permite Dumnezeu răutatea? Mulţi oameni şi-au pus de-a lungul timpului această întrebare. Cu aproximativ 3.600 de ani în urmă, un slujitor loial al lui Dumnezeu, pe nume Iov, a întrebat: „De ce rămân în viaţă cei răi?“ (Iov 21:7). În secolul al VII-lea î.e.n., mâhnit din cauza faptelor nelegiuite ale conaţionalilor săi, profetul Ieremia a întrebat: „De ce calea celor răi a avut reuşită şi toţi trădătorii sunt fără griji?“ (Ieremia 12:1). Atât Iov, cât şi Ieremia ştiau că Dumnezeu este drept. Totuşi, ei s-au întrebat de ce exista atâta răutate. Probabil că această întrebare vă frământă şi pe voi. Unii oameni îl acuză pe Dumnezeu pentru răutatea şi suferinţa existente în lume. Alţii se întreabă: Dacă Dumnezeu este atotputernic, drept şi iubitor, de ce nu pune capăt răului şi suferinţei? De ce a permis ca răutatea să continue până în zilele noastre? La aceste întrebări importante, precum şi la altele se va răspunde în articolul următor. De ce există încă răutatea „Iehova este drept în toate căile sale“, spune Biblia (Psalmul 145:17; Revelaţia 15:3). Moise a spus despre Dumnezeu: „Lucrările sale sunt perfecte, căci toate căile sale sunt dreptate. Un Dumnezeu al fidelităţii, în care nu este nedreptate; el este drept şi nepărtinitor“ (Deuteronomul 32:4). Iar în Iacov 5:11 se spune: „Iehova este plin de tandră afecţiune şi îndurător“. Dumnezeu nu este şi nu poate fi cauza răutăţii. Discipolul Iacov a scris: „Nimeni, când este în încercare, să nu zică: «Sunt încercat de Dumnezeu». Căci Dumnezeu nu poate fi încercat cu lucruri rele şi el nu încearcă pe nimeni“ (Iacov 1:13). Iehova Dumnezeu nu ispiteşte cu lucruri rele şi nu îi ademeneşte pe oameni să comită fapte rele. Atunci cine este vinovat de răutatea existentă în lume şi de suferinţa pe care o provoacă ea? Cine este vinovat? Scriitorul biblic Iacov arată că o parte de vină o poartă oamenii. El a afirmat: „Fiecare este încercat, fiind atras şi ademenit de propria lui dorinţă. Apoi dorinţa, când devine roditoare, dă naştere păcatului, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moartea“ (Iacov 1:14, 15). Oamenii ar putea acţiona potrivit dorinţelor lor greşite. Să ne gândim însă şi la păcatul moştenit. Păcatul poate amplifica dorinţele greşite, ducând la consecinţe grave (Romani 7:21–23). Într-adevăr, păcatul moştenit ‘domneşte’ asupra oamenilor, determinându-i să comită fapte rele care provoacă mari suferinţe (Romani 5:21). Mai mult decât atât, oamenii răi îi pot corupe şi pe alţii.  Proverbele 1:10–16. Totuşi, principala cauză a răutăţii este Satan Diavolul. El a adus răutatea în lume. Isus Cristos l-a numit pe Satan „cel rău“ şi „conducătorul lumii“, sau al societăţii umane nedrepte. Omenirea în general i se supune lui Satan prin faptul că respinge căile bune ale lui Iehova Dumnezeu (Matei 6:13; Ioan 14:30; 1 Ioan 2:15–17). În 1 Ioan 5:19 se spune: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“. De fapt, Satan şi îngerii lui ‘induc în eroare întregul pământ locuit’, cauzând pe pământ numai „vai“ (Revelaţia 12:9, 12). Astfel, cea mai mare parte a vinei pentru răutate îi aparţine în mod categoric lui Satan Diavolul. O altă cauză a necazurilor şi suferinţei este arătată în Eclesiastul 9:11: „Timpul şi evenimentele neprevăzute [ne] ajung pe toţi“. Isus Cristos a vorbit despre o întâmplare tragică în care au murit 18 oameni deoarece a căzut peste ei un turn (Luca 13:4). Aceştia s-au aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. La fel se poate întâmpla şi astăzi. De exemplu, de pe o clădire înaltă cade o cărămidă şi loveşte un trecător. Este de vină Dumnezeu? Nicidecum. A fost un eveniment neprevăzut, neprogramat. Acelaşi lucru se poate spune de multe ori şi când boala loveşte necruţător o familie sau când moartea subită lasă în urmă văduvi şi orfani. Aşadar, este clar că Dumnezeu nu se face vinovat de răutatea din lume şi nici nu este cauza suferinţei. Dimpotrivă, Iehova are ca scop eliminarea răutăţii şi a celor ce o cauzează (Proverbele 2:22). De fapt, el va face mai mult decât atât. Scripturile arată că scopul lui Dumnezeu, ce se va realiza prin Cristos, este „să distrugă lucrările Diavolului“ (1 Ioan 3:8). Sistemul actual de lucruri, bazat pe lăcomie, ură şi nelegiuire, va fi atunci distrus. Dumnezeu chiar „va şterge orice lacrimă din ochii [tuturor]“, punând capăt suferinţei (Revelaţia 21:4). Însă poate vă întrebaţi: De ce nu a făcut Dumnezeu acest lucru până acum? De ce a permis ca răutatea şi suferinţa să continue până în zilele noastre? Pentru a afla răspunsul la aceste întrebări, trebuie să ne întoarcem la relatarea biblică despre Adam şi Eva. O controversă de importanţă vitală Motivul pentru care Dumnezeu a permis ca răutatea să existe până în zilele noastre are legătură cu ceea ce s-a întâmplat la începutul istoriei omenirii. În urma celor petrecute atunci s-a iscat o controversă de importanţă vitală cu privire la Creatorul însuşi, o controversă care nu putea fi rezolvată nici repede, nici uşor. Să examinăm lucrurile mai îndeaproape. Iehova Dumnezeu i-a creat pe primul bărbat şi pe prima femeie perfecţi şi i-a aşezat în Paradis. Ei erau înzestraţi cu un dar care îi deosebea de animale: darul liberului arbitru (Geneza 1:28; 2:15, 19). Ca fiinţe cu voinţă liberă, Adam şi Eva aveau posibilitatea să-şi folosească inteligenţa pentru a alege să-l iubească pe Creatorul lor, să-i slujească şi să asculte de el. Sau puteau alege să urmeze calea independenţei de Dumnezeu şi, în mod intenţionat, să nu asculte de el. Pentru a le da posibilitatea să-şi dovedească iubirea faţă de el, adevăratul Dumnezeu le-a pus lui Adam şi Evei o singură restricţie. El i-a poruncit lui Adam: „Din orice pom din grădină poţi să mănânci pe săturate. Dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, în mod sigur vei muri“ (Geneza 2:16, 17). Astfel, pentru a rămâne în favoarea lui Dumnezeu, spre binele lor şi al viitoarei lor familii, Adam şi Eva nu trebuiau să mănânce din fructul unui anumit pom. Aveau ei să se dovedească ascultători? Biblia ne spune ce s-a întâmplat. Folosindu-se de un şarpe, Satan Diavolul i-a vorbit Evei: „Este adevărat că Dumnezeu a spus să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?“ Când Eva i-a răspuns repetând porunca lui Dumnezeu, Satan i-a zis: „În mod sigur nu veţi muri. Căci Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. Atunci Evei i s-a părut că pomul era atât de plăcut, încât „a luat . . . din rodul lui şi a mâncat“. Relatarea spune în continuare: „Apoi i-a dat şi soţului ei, când a fost cu ea, şi el a mâncat“ (Geneza 3:1–6). Astfel, atât Adam, cât şi Eva şi-au folosit greşit voinţa liberă şi au păcătuit prin faptul că nu au ascultat de Dumnezeu. Înţelegeţi gravitatea a ceea ce s-a întâmplat? Diavolul a contrazis ceea ce îi spusese Dumnezeu lui Adam. Cuvintele lui Satan sugerau că Adam şi Eva nu aveau nevoie de Iehova ca să stabilească ce este bine şi ce este rău pentru ei. Controversa generată de Satan a pus la îndoială dreptul lui Iehova de a guverna asupra oamenilor şi legitimitatea guvernării sale. Da, controversa de importanţă capitală pe care a generat-o Satan viza legitimitatea suveranităţii lui Iehova. Cum avea să răspundă la această provocare adevăratul Dumnezeu? Timpul, un factor necesar Iehova avea puterea de a-i distruge pe cei trei rebeli: Satan, Adam şi Eva. Dumnezeu era în mod indiscutabil mai puternic decât ei. Însă Satan nu a pus la îndoială puterea lui Dumnezeu. El a contestat dreptul lui Iehova de a guverna. Controversa viza toate creaturile înzestrate cu voinţă liberă. Era necesar ca ele să vadă că darul liberului arbitru trebuie folosit corect, în limitele normelor spirituale, morale şi fizice stabilite de Dumnezeu, şi că altminteri se ajunge în mod sigur la dezastru, la fel ca în cazul unui om ce ignoră legea gravitaţiei şi sare de pe acoperişul unei clădiri înalte (Galateni 6:7, 8). Toate creaturile inteligente puteau să tragă foloase observând rezultatele dezastruoase ale alegerii independenţei de Dumnezeu. Acest lucru pretindea însă timp. Pentru a înţelege mai bine, să ne gândim la următoarea ilustrare: Tatăl unei familii îl provoacă pe un alt tată la o întrecere care să dovedească cine dintre ei este mai puternic. O astfel de situaţie ar putea fi repede rezolvată. Ei şi-ar putea măsura puterile ridicând pietre. Cel care ar ridica piatra cea mai grea ar fi bărbatul cel mai puternic. Însă cum ar fi dacă s-ar pune problema care dintre cei doi taţi îşi iubeşte cu adevărat copiii şi este la rândul său iubit de aceştia? Sau care dintre cei doi îşi conduce familia cel mai bine? Nici o manifestare de putere, nici vorbele nu ar rezolva controversa. Ar fi nevoie să treacă suficient timp, să se observe lucrurile cu atenţie şi apoi să se tragă concluzia corectă. Ce a dovedit timpul Au trecut aproximativ 6.000 de ani de când Satan a contestat dreptul lui Dumnezeu de a guverna. Ce a demonstrat istoria? Să ne gândim la două aspecte ale acuzaţiei aduse de Satan lui Dumnezeu. Plin de îndrăzneală, Satan i-a zis Evei: „În mod sigur nu veţi muri“ (Geneza 3:4). Susţinând că Adam şi Eva nu aveau să moară dacă mâncau din fructul interzis, Satan, de fapt, îl făcea pe Iehova mincinos. O acuzaţie într-adevăr gravă! Dacă Dumnezeu nu spunea adevărul în acea privinţă, cum putea fi el de încredere în alte privinţe? Aşadar, ce a dovedit trecerea timpului? Adam şi Eva au ajuns să sufere din cauza bolilor şi durerii, să îmbătrânească şi în cele din urmă să moară. „Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani, apoi a murit“, afirmă Biblia (Geneza 3:19; 5:5). De la Adam, această moştenire regretabilă s-a transmis tuturor oamenilor (Romani 5:12). Timpul a dovedit că Satan este „mincinos şi tatăl minciunii“ şi că Iehova este „Dumnezeul adevărului“.  Ioan 8:44; Psalmul 31:5. Satan i-a mai zis Evei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din pomul interzis vi se vor deschide ochii şi veţi fi [Adam şi Eva] ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3:5). Prin aceste cuvinte viclene, Satan a lăsat falsa impresie că oamenii se pot guverna singuri. Cu intenţia clară de a-i înşela, Satan a insinuat că oamenii se vor descurca mai bine fără Dumnezeu. S-a dovedit acest lucru adevărat? De-a lungul istoriei s-au ridicat şi au căzut multe imperii. S-au încercat toate formele de guvernare umană posibile. Însă, de repetate ori, familia umană a trecut prin suferinţe cumplite. Cu circa 3.000 de ani în urmă, unul dintre scriitorii biblici a spus cu înţelepciune: „Un om stăpâneşte peste alt om spre paguba lui“ (Eclesiastul 8:9). Apoi, profetul Ieremia a scris: „Nu poate omul care umblă nici măcar să-şi conducă paşii“ (Ieremia 10:23). Nici chiar progresul ştiinţific şi tehnologic din ultimii ani nu a putut să infirme aceste cuvinte. Timpul nu a făcut decât să le confirme veridicitatea. Ce vei face? Timpul permis de Dumnezeu a dovedit că Satan n-a avut deloc dreptate în controversa referitoare la legitimitatea suveranităţii lui Iehova. Iehova Dumnezeu este suveranul absolut al universului. El are dreptul să guverneze asupra creaţiei sale, iar modul său de guvernare este cel mai bun. Recunoscând acest fapt, creaturile cereşti, care au trăit sub guvernarea lui Dumnezeu, declară: „Tu eşti demn, Iehova, da, Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, onoarea şi puterea, pentru că tu ai creat toate lucrurile şi datorită voinţei tale ele au venit în existenţă şi au fost create!“  Revelaţia 4:11. Care este poziţia ta în controversa referitoare la guvernarea lui Iehova Dumnezeu? Îl consideri pe Dumnezeu demn să guverneze asupra ta? Dacă da, trebuie să-i recunoşti suveranitatea. Aceasta înseamnă să aplici minunatele adevăruri şi sfaturi din Cuvântul său, Biblia, în orice aspect al vieţii tale. „Dumnezeu este iubire“ şi toate legile şi poruncile sale au la bază iubirea pentru creaturile sale (1 Ioan 4:8). Iehova nu privează pe nimeni de niciun bine. Prin urmare, acordă toată atenţia îndemnului pe care îl dă Biblia: „Încrede-te în Iehova din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Ţine seama de el în toate căile tale, şi el îţi va netezi cărările“.  Proverbele 3:5, 6.