Ce s-a întâmplat cu focul iadului ?

La ce vă duce cu gândul cuvântul „iad“? Vă închipuiţi cumva un loc literal cu foc şi pucioasă, un loc al chinului veşnic? Sau consideraţi că este, probabil, o descriere simbolică a unei stări de lucruri? De secole, conducătorii creştinătăţii cred că păcătoşii sfârşesc, fără îndoială, în iadul de foc, pe care şi-l imaginează ca fiind locul unor suplicii groaznice. Această idee este foarte răspândită în multe alte religii. „Creştinismul a conferit iadului un caracter proverbial, spune U.S.News & World Report, însă el nu deţine monopolul asupra acestei doctrine. Pedeapsa cu chinuri în viaţa de apoi îşi găseşte un corespondent în aproape toate marile religii ale lumii, precum şi în unele culte mai puţin răspândite.“ Credinţa în iad se regăseşte într-un fel sau altul şi la hinduşi, budişti, musulmani, jainişti şi taoişti. Cu toate acestea, în zilele noastre, unele persoane au o altă concepţie despre iad. „Deşi imaginea tradiţională a infernului are încă putere asupra unora, se mai spune în revista sus-menţionată, au apărut viziuni moderne despre pedeapsa eternă în iad, potrivit cărora aceasta ar fi o stare dezagreabilă de izolare totală, lăsându-se să se înţeleagă că iadul nu este, în fond, chiar atât de fierbinte.“ Revista iezuită La Civiltà Cattolica a scris: „Ideea că prin intermediul demonilor cei condamnaţi sunt supuşi de Dumnezeu la chinuri îngrozitoare, precum arderea în foc, este greşită“. În continuare, revista specifica: „Există iad, însă acesta nu este un loc fizic, ci o stare  este condiţia unei persoane care suferă chinul sufletesc al înstrăinării de Dumnezeu“. În 1999, papa Ioan Paul al II-lea a afirmat: „Iadul nu reprezintă un loc, ci, mai degrabă, starea celor care de bunăvoie se înstrăinează complet de Dumnezeu, sursa vieţii şi a bucuriei“. Referitor la imaginea unui loc arzător atribuită iadului, el a spus: „Ea simbolizează deznădejdea totală şi inutilitatea vieţii fără Dumnezeu“. Dacă papa ar fi prezentat iadul drept „un loc în flăcări unde sălăşluieşte un demon în roşu cu o furcă în mână“, a afirmat istoricul ecleziastic Martin Marty, „oamenii nu ar fi crezut aşa ceva“.Şi în alte religii au loc schimbări asemănătoare. Într-un raport întocmit de Comisia privind Doctrina Bisericii Anglicane se spunea: „Iadul nu este un chin veşnic, ci decizia finală şi irevocabilă a unei persoane de a avea un mod de viaţă complet opus voinţei lui Dumnezeu, iar în această situaţie singurul sfârşit este nonexistenţa definitivă“. Catehismul Bisericii Episcopale a Statelor Unite defineşte iadul drept „moarte eternă ca urmare a respingerii lui Dumnezeu“. Potrivit cu U.S.News & World Report, tot mai mulţi oameni promovează ideea că „sfârşitul celor răi este distrugerea, nu suferinţa eternă. . . . Ei susţin că cei ce îl resping definitiv pe Dumnezeu pur şi simplu îşi vor înceta existenţa în «focul mistuitor» al iadului“. Deşi în prezent se observă tendinţa de a renunţa la ideea existenţei unui iad de foc şi pucioasă, mulţi continuă să creadă că iadul este un loc literal al chinurilor. „Scripturile vorbesc în mod clar despre un loc fizic al chinurilor în foc“, spune Albert Mohler, de la Seminarul Teologic Baptist de Sud din Louisville (Kentucky, SUA). În plus, în raportul The Nature of Hell (Natura iadului), întocmit de Comisia Alianţei Evanghelice, se spune: „Iadul este o trăire conştientă a respingerii şi a chinului“. În continuare, raportul menţionează: „Există mai multe tipuri de pedeapsă şi suferinţă în iad, în funcţie de gravitatea păcatelor comise pe pământ“. Ne punem din nou întrebarea: Este iadul un loc al chinului veşnic în foc ori un loc al distrugerii? Sau e, pur şi simplu, starea unei persoane înstrăinate de Dumnezeu? Ce este în realitate iadul? Scurt istoric al focului iadului Cand au adoptat aşa-zişii creştini credinţa în focul iadului? Cu mult timp după perioada în care au trăit Isus Cristos şi apostolii. În publicaţia franceză Encyclopædia Universalis se spune: „Apocalipsa lui Petru (secolul al II-lea e.n.) a fost prima scriere creştină apocrifă care a descris pedepsele şi chinurile la care sunt supuşi păcătoşii în iad“. Cu toate acestea, primii Părinţi ai Bisericii aveau păreri diferite cu privire la iad. Iustin Martirul, Clement din Alexandria, Tertulian şi Ciprian au crezut în focul iadului. Origene şi teologul Grigorie din Nissa credeau că iadul era un loc al înstrăinării de Dumnezeu, al suferinţei spirituale. Însă Augustin din Hipona avea convingerea că suferinţa în iad era de natură atât spirituală, cât şi fizică, idee care a fost larg acceptată. „În secolul al V-lea, această doctrină nemiloasă, potrivit căreia păcătoşilor nu li se acordă o a doua şansă după viaţa aceasta, iar focul în care vor pieri nu se va stinge niciodată, era pretutindeni o învăţătură prevalentă“, a scris profesorul J. N. D. Kelly. În secolul al XVI-lea, reformatori protestanţi ca Martin Luther şi Jean Calvin au văzut în chinul iadului imaginea simbolică a separării veşnice de Dumnezeu. Totuşi, credinţa în iad ca fiind un loc al supliciilor a reapărut în următoarele două secole. Predicatorul protestant Jonathan Edwards obişnuia să răspândească groaza printre americanii coloniali din secolul al XVIII-lea cu descrierile plastice pe care le făcea iadului. Însă, la scurt timp după aceea, flăcările iadului au început să scadă în intensitate şi să se stingă. „Secolul al XX-lea a adus cu sine dispariţia iadului“, se spune în U.S.News & World Report. Ce este in realitate iadul ? Indiferent la ce vă duce cu gândul cuvântul „iad“, în general, iadul este considerat un loc de ispăşire a păcatelor. Iată ce ne spune Biblia referitor la păcat şi la consecinţele lui: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, deoarece toţi păcătuiseră“ (Romani 5:12). De asemenea, Scripturile declară: „Salariul pe care îl plăteşte păcatul este moartea“ (Romani 6:23). Având în vedere că pedeapsa pentru păcat este moartea, ca să stabilim ce este iadul în realitate, e foarte important să răspundem la întrebarea: Ce se întâmplă cu noi când murim? Există un anumit tip de viaţă care continuă după moarte sub o anumită formă? Ce este iadul şi cine se duce acolo? Mai există vreo speranţă pentru cei care merg în iad? Biblia ne dă răspunsuri exacte şi satisfăcătoare la aceste întrebări. Există viaţă după moarte? Se poate spune că ceva din noi, cum ar fi spiritul sau sufletul, supravieţuieşte morţii corpului? Să ne gândim cum a venit în existenţă primul om, Adam. Biblia spune: „DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă“ (Geneza 2:7). Deşi prin procesul respiraţiei Adam a fost menţinut în viaţă, faptul că i s-a suflat în nări „suflare de viaţă“ a însemnat mai mult decât că plămânii săi au fost umpluţi cu aer. Dumnezeu a pus în corpul neînsufleţit al lui Adam scânteia vieţii — „forţa de viaţă“, care este activă în toate vietăţile de pe pământ (Geneza 6:17; 7:22). Când se referă la această forţă care însufleţeşte, Biblia foloseşte termenul „spirit“ (Iacov 2:26). Spiritul este asemenea curentului electric care activează un aparat sau un dispozitiv şi îl menţine în stare de funcţionare. Aşa cum curentul nu preia niciodată caracteristicile dispozitivului pe care îl activează, forţa de viaţă nu preia nici una dintre trăsăturile fiinţei pe care o animă; nu are nici personalitate, nici facultăţi de gândire. Ce se întâmplă cu spiritul unui om când acesta moare? Psalmul 146:4 spune: „Suflarea lui trece spiritul lui iese, se întoarce în pământ; şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile“. Când o persoană moare, spiritul ei, care este o forţă impersonală, nu îşi continuă existenţa ca fiinţă spirituală într-o altă lume. El „se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat“ (Eclesiastul 12:7). Aceasta înseamnă că orice speranţă ca acea persoană să revină la viaţă depinde în totalitate de Dumnezeu. Socrate şi Platon, filozofi greci care au trăit în antichitate, credeau că sufletul unei persoane supravieţuieşte morţii corpului şi este nemuritor. Ce ne învaţă însă Biblia despre suflet? Geneza 2:7 ne spune că Adam „a devenit un suflet viu“. El nu a primit un suflet, el era un suflet, o persoană. În Scripturi se spune despre suflet că se poate naşte, că poate fi întristat, că poate posti, că poate plânge şi că poate face multe alte lucruri (Geneza 46:18; Iov 19:2; Psalmii 69:10; 119:28). Într-adevăr, sufletul este omul însuşi. Când o persoană moare, acel suflet moare. — Ezechiel 18:4. Aşadar, care este starea morţilor? Când a pronunţat sentinţa împotriva lui Adam, Iehova a spus: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“ (Geneza 3:19). Unde a fost Adam înainte ca Dumnezeu să-l facă din ţărâna pământului şi să-i dea viaţă? De fapt, el nu exista! Când a murit, Adam a revenit la acea starea iniţială de nonexistenţă. Versetele din Eclesiastul 9:5, 10 prezintă în mod clar starea morţilor: „Cei morţi nu ştiu nimic . . . În locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune“ (Biblia ortodoxă). Potrivit Bibliei, moartea este o stare de nonexistenţă. Cei morţi nu sunt conştienţi de nimic, nu au nici sentimente, nici gânduri. Chinuri veşnice sau un mormânt comun? Întrucât cei morţi nu sunt conştienţi de nimic, iadul nu poate fi un loc al focului unde sunt chinuiţi cei răi după moarte. Atunci ce este iadul? Analizând ce s-a întâmplat cu Isus după ce a murit, putem găsi răspunsul la această întrebare. Scriitorul biblic Luca ne relatează: „Isus nu a fost părăsit în Hades iad, Biblia ortodoxă, iar carnea lui nu a văzut descompunerea“ (Faptele 2:31). Unde se afla iadul în care a mers chiar şi Isus? Iată ce a scris apostolul Pavel: „V-am transmis . . . că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor; şi că a fost înmormântat, da, că a fost sculat din morţi a treia zi, potrivit Scripturilor“ (1 Corinteni 15:3, 4). Prin urmare, Isus a fost în iad, adică în mormânt, însă el nu a rămas mult timp acolo, ci a fost sculat din morţi, sau înviat. Să ne gândim, de asemenea, la Iov, care era un om drept şi care a suferit foarte mult. Dorind să scape din situaţia deplorabilă în care se afla, el a cerut: „Şi măcar de m’ai fi păzit în iad Şeol şi m’ai fi ascuns pre mine, până ţi s’ar fi potolit mâniea ta, şi să-mi fi rânduit vreme, în care să-ţi aduci aminte de mine“ (Iov 14:13, Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a Celei Nouă, ediţia Sfântului Sinod, 1914). Ar fi iraţional să credem că Iov căuta refugiu într-un loc arzător. Pentru el, „iadul“ era pur şi simplu mormântul, unde suferinţele sale aveau să se sfârşească. Aşadar, iadul despre care vorbeşte Biblia este mormântul comun al omenirii, unde merg atât oamenii buni, cât şi cei răi. Este focul iadului mistuitor? Ar putea focul iadului să simbolizeze distrugerea completă, definitivă? Arătând că există o deosebire între un loc al focului şi Hades, sau iad, Scripturile spun următoarele: „Moartea şi Hadesul au fost azvârlite în lacul de foc“. „Lacul“ despre care se vorbeşte aici este simbolic, deoarece moartea şi iadul (Hadesul) ce vor fi aruncate în el nu pot arde literalmente. Lacul de foc este „moartea a doua“, din care nu se mai poate reveni la viaţă. — Revelaţia 20:14. Lacul de foc are o semnificaţie asemănătoare cu cea a ‘Gheenei de foc flăcările iadului, Noul Testament pe înţelesul tuturor]’ despre care a vorbit Isus (Matei 5:22; Marcu 9:47, 48). Cuvântul „Gheenă“ apare de 12 ori în Scripturile greceşti creştine şi se referă la valea lui Hinom, situată în afara zidurilor Ierusalimului. În zilele lui Isus, această vale era folosită pentru depozitarea gunoaielor; aici „erau aruncate cadavrele răufăcătorilor şi ale animalelor, precum şi tot felul de murdării“ (Smith’s Dictionary of the Bible). Pentru ca gunoaiele să ardă, focul era întreţinut prin adăugare de sulf. În mod potrivit, Isus s-a referit la această vale ca fiind un simbol al distrugerii veşnice. La fel ca Gheena, lacul de foc simbolizează distrugerea eternă. Moartea şi Hadesul vor fi „azvârlite“ în lacul de foc în sensul că vor fi anihilate când oamenii vor scăpa de păcat şi de condamnarea la moarte. „Partea“ păcătoşilor nepenitenţi care acţionează în cunoştinţă de cauză va fi în acest lac (Revelaţia 21:8). Şi ei vor fi distruşi pentru totdeauna. În schimb, cei aflaţi în iad — adică în mormântul comun al omenirii — pe care Dumnezeu i-a păstrat în memoria sa vor avea parte de un viitor minunat. Iadul este golit! În Revelaţia 20:13 se spun următoarele: „Marea i-a dat înapoi pe morţii care erau în ea, şi moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii care erau în ele“. Într-adevăr, iadul despre care vorbeşte Biblia va fi golit. Aşa cum a promis Isus, „vine ceasul când toţi cei din mormintele de amintire vor auzi vocea lui Isus şi vor ieşi afară“ (Ioan 5:28, 29). Milioane de morţi care în prezent nu mai există în nici o formă, dar care se află în memoria lui Iehova Dumnezeu vor fi înviaţi, sau readuşi la viaţă, în paradisul restabilit pe pământ. — Luca 23:43; Faptele 24:15. În lumea nouă a lui Dumnezeu, cei înviaţi care se vor supune legilor sale drepte nu vor mai trebui să moară niciodată (Isaia 25:8). Iehova „va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi“. De fapt, ‘lucrurile anterioare vor fi trecut’ (Revelaţia 21:4). Ce perspectivă minunată le stă în faţă celor aflaţi în iad, adică în „mormintele de amintire“! Chiar şi numai această perspectivă este pentru noi un motiv suficient de a asimila mai multă cunoştinţă despre Iehova Dumnezeu şi Fiul său, Isus Cristos. — Ioan 17:3.