Capitolul XVI - De ce a permis Dumnezeu suferinţa ?

Faptul că mulţi se îndoiesc de existenţa unui Creator se datoreşte în mare măsură suferinţei existente în lume. Într-adevăr‚ pe parcursul secolelor‚ numeroase acte de cruzime‚ vărsări de sînge şi răutate au cauzat teribile suferinţe multor milioane de nevinovaţi. Mulţi îşi pun deci întrebarea: ’Dacă există Dumnezeu‚ de ce permite el toate acestea?‘ Avînd în vedere faptul că‚ aşa cum am văzut‚ relatarea biblică este aceea care corespunde cel mai bine faptelor privitoare la creaţie‚ tot ea este aceea care ne poate ajuta să înţelegem de ce un Creator puternic tolerează atîta suferinţă de atît de mult timp. Primele capitole ale Genezei ne oferă elementele fundamentale pentru a putea răspunde la această întrebare. Ea descrie crearea unei lumi fără suferinţe. Primul bărbat şi prima femeie au fost puşi într-un cadru paradiziac‚ o fermecătoare proprietate comparabilă cu o grădină‚ denumită Eden‚ în care li s-a încredinţat o sarcină plăcută şi stimulatoare. Ei au primit porunca de a ’cultiva şi îngriji‘ pămîntul. Ei trebuia‚ de asemenea‚ să ţină în supunere „peştii mării şi creaturile zburătoare ale cerurilor şi toate creaturile vii care se mişcă pe pămînt“.  Geneza 1:28; 2:15. Ba mai mult‚ fiind create cu un corp şi o minte perfectă‚ primele fiinţe umane nu aveau nici un defect. Nu exista deci nici o cauză care să provoace boli‚ bătrîneţe sau moarte. Dimpotrivă‚ ei aveau perspectiva de a trăi etern într-un paradis pămîntesc. Deuteronom 32:4. Primei perechi umane i s-a poruncit să ’fie fecundă‚ să se înmulţească şi să umple pămîntul‘. Pe măsură ce s-ar fi înmulţit‚ familia umană ar fi crescut‚ extinzînd astfel şi Paradisul care ar fi ajuns‚ în final‚ să ocupe întregul pămînt. Astfel‚ neamul omenesc ar fi alcătuit atunci o familie unită‚ ai cărei membri s-ar fi bucurat de sănătate perfectă pe un pămînt paradiziac. Necesitatea de a fi conduşi de Dumnezeu Însă‚ pentru ca o asemenea armonie să nu poată fi tulburată‚ trebuia ca prima pereche umană să recunoască dreptul Creatorului ei de a dirija problemele umane. Cu alte cuvinte‚ Adam şi Eva ar fi trebuit să accepte suveranitatea sau conducerea sa. De ce? În primul rînd pentru că aşa ar fi fost drept. Incontestabil că acela care crează vreun lucru oarecare are dreptul să exercite o anumită autoritate asupra lucrării sale. Acest principiu îl regăsim‚ de altfel‚ de-a lungul secolelor‚ în legile referitoare la proprietate. În plus‚ oamenii aveau nevoie să fie conduşi de către Creatorul lor pentru un motiv absolut fundamentat: Ei nu au fost concepuţi şi formaţi cu capacitatea de a se conduce ei înşişi cu succes‚ în stare de independenţă faţă de Creatorul lor‚ tot aşa cum ei nu ar fi putut trăi dacă ar fi refuzat să mănînce‚ să bea şi să respire. De atunci‚ istoria a demonstrat justeţea acestei declaraţii biblice: „Nu-i aparţine omului pămîntean calea sa. Nu-i aparţine omului care umblă nici măcar să-şi dirijeze pasul“ (Ieremia 10:23). Atîta timp cît oamenii nu ar fi trecut peste directivele date de Creatorul lor‚ ei ar fi continuat să trăiască plini de satisfacţie şi fericire. Pe de altă parte‚ omul a fost creat cu liberul arbitru. El nu se asemăna în nimic cu vreun robot şi nici nu era constrîns să facă anumite lucruri din instinct‚ ca animalele sau insectele. Totuşi‚ această libertate nu era absolută‚ ci relativă. El trebuia să o exercite în calitate de creatură responsabilă‚ încadrîndu-se în limitele fixate de către legile divine care erau spre fericirea tuturor. Biblia enunţă acest principiu‚ după cum urmează: „Fiţi ca nişte oameni liberi‚ păstrîndu-vă însă libertatea nu ca paravan al răutăţii‚ ci ca sclavi ai lui Dumnezeu“ (1 Petru 2:16). Dacă nu ar exista legi care să stabilească relaţiile interumane‚ aceasta ar însemna anarhie şi toţi oamenii ar suporta consecinţele.În timp ce libertatea relativă este ceva de dorit‚ nu acelaşi lucru se poate spune despre una excesivă. Dacă unui copil i se va da prea multă libertate‚ el poate va merge să se joace pe o arteră intens circulată‚ sau să se atingă de soba înroşită. Dacă noi am avea libertatea absolută de a lua indiferent ce decizii‚ fără să ţinem cont de directivele Creatorului nostru‚ ne-am putea atrage tot felul de suferinţe. Lucrul acesta i s-a întîmplat şi primei perechi umane. Adam şi Eva au făcut o alegere greşită a modului în care aveau să-şi utilizeze libertatea acordată. Ei şi-au imaginat în mod greşit că devenind independenţi de Creatorul lor‚ ar fi devenit „ca Dumnezeu“. Ei s-au crezut capabili să stabilească ei înşişi ceeace este bine şi rău.  Geneza 3:5. Cînd prima pereche umană a respins conducerea Creatorului ei‚ rezultatul a fost asemănător aceluia care survine atunci cînd scoatem din priză un ventilator electric. Elicea încetineşte‚ apoi se opreşte de tot. Exact lucrul acesta s-a întîmplat atunci cînd Adam şi Eva s-au rupt de Creatorul lor‚ „sursa vieţii“ (Psalm 36:9). Deoarece ei au ales în mod deliberat independenţa‚ Creatorul lor i-a lăsat să cunoască profund consecinţele alegerii lor‚ lăsîndu-i de sine stătători. Un principiu biblic spune: „Dacă îl părăsiţi [Dumnezeu] el vă va părăsi“ (2 Cronici 15:2). Nemaifiind susţinuţi de forţa Creatorului lor‚ ei au intrat într-o treptată deteriorare a minţii şi corpului. Cu timpul au îmbătrînit şi au murit.  Geneza 3:19; 5:5.Cînd Adam şi Eva au decis să fie independenţi de Creatorul lor‚ ei şi-au pierdut perfecţiunea. Deoarece acest lucru s-a petrecut înainte de a procrea‚ toţi copiii lor s-au născut imperfecţi ca şi ei. De acum prima pereche umană putea fi asemănată într-o oarecare măsură unui tipar care prezintă un defect‚ aşa că tot ce urma să rezulte din ei avea să prezinte acelaşi defect. Prin urmare noi sîntem imperfecţi‚ moştenind bătrîneţea‚ bolile şi moartea. Această imperfecţiune‚ împreună cu distanţarea de Creator şi de legile sale‚ au dat curs liber nebuniei umane‚ fapt care explică de ce paginile istoriei sînt pline de suferinţă‚ dureri‚ boli şi moarte. Psalm 51:5; Romani 5:12. Înseamnă oare lucrul acesta că răutatea este de origine exclusiv umană? Nicidecum. Mai este încă ceva. Oamenii nu erau singurele creaturi inteligente. Dumnezeu crease deja nenumărate creaturi spirituale în ceruri (Iov 38:4‚ 7). Fiind dotate cu liberul arbitru‚ şi ele puteau accepta sau respinge conducerea Creatorului lor. Una dintre aceste creaturi a decis să nutrească o dorinţă de independenţă. Ambiţia sa a crescut pînă într-atît încît a determinat-o să conteste autoritatea lui Dumnezeu. Această creatură spirituală i-a spus Evei‚ soţia lui Adam‚ că putea să încalce legea lui Dumnezeu fără a-şi teme viaţa; ea a declarat: „Hotărît că nu veţi muri“ (Geneza 3:4; Iacob 1:13–15). Prin aceasta ea le-a dat de înţeles că‚ pentru a trăi şi a fi fericiţi nu aveau neapărată nevoie de Creatorul lor. Dimpotrivă‚ le-a spus că dacă vor încălca legile divine situaţia lor nu va face decît să se îmbunătăţească; ei vor deveni ca Dumnezeu. Ea a contestat‚ aşadar‚ valabilitatea legilor divine‚ provocînd îndoieli asupra modului în care Dumnezeu conducea aceste două creaturi umane. Această creatură a contestat chiar dreptul Creatorului de a le conduce. Tocmai din cauza acestor afirmaţii mincinoase‚ această creatură spirituală a fost numită Satan‚ ceea ce înseamnă „împotrivitor“ şi Diavol sau „calomniator“. Pe parcursul celor 6.000 de ani trecuţi Satan a dus o politică ce se poate rezuma astfel: ’a domni sau a distruge‘.  Luca 4:2–8; 1 Ioan 5:19; Apocalips 12:9. Dar de ce nu i-a distrus Dumnezeu de îndată pe cei doi rebeli umani precum şi pe rebelul spiritual? Deoarece această rebeliune a cauzat o serie de probleme de o extremă importanţă în faţa întregii creaţii inteligente. Una dintre ele poate fi formulată sub formă de întrebări ca acestea: Oare independenţa faţă de conducerea lui Dumnezeu va procura într-o zi un avantaj durabil oamenilor? Ce ar fi mai preferabil: ca omul să se lase condus de Dumnezeu sau să se conducă după bunul său plac? Vor putea oare oamenii guverna cu succes lumea‚ rămînînd totodată independenţi faţă de Creatorul lor? Pe scurt‚ aveau oare oamenii într-adevăr nevoie de conducerea lui Dumnezeu? Pentru a se putea răspunde acestor întrebări era nevoie de timp. De ce un timp atît de îndelungat? Dar de ce a lăsat Dumnezeu să treacă atît de mult timp  aproape şase mii de ani înainte ca să rezolve această problemă? Nu ar fi putut ea oare să fie rezolvată deja de mult timp‚ în mod satisfăcător? Adevărul este că‚ dacă Dumnezeu ar fi intervenit imediat‚ putea fi pus sub acuzarea de a nu fi acordat suficient timp oamenilor pentru a pune la punct un sistem de guvernare eficace şi o tehnologie necesară stabilirii păcii şi prosperităţii pentru toţi. Prin urmare‚ Dumnezeu ştia că rezolvarea acestor probleme necesita timp‚ factor pe care el l-a şi acordat.Pe parcursul secolelor omenirea a experimentat tot felul de sisteme de guvernare‚ politice şi economice. Oamenii au avut suficient timp pentru a face progrese remarcabile în domeniul tehnologiei‚ ajungînd să folosească atomul şi să pună piciorul pe lună. Dar care au fost rezultatele? I-au dat‚ oare‚ toate acestea‚ posibilitatea de a realiza o lume care să fie o adevărată binecuvîntare pentru întreaga familie umană? Nici pe departe. În ciuda tuturor încercărilor‚ omul nu a putut instaura pacea şi fericirea veritabilă. Dimpotrivă‚ după tot acest timp situaţia este mai critică decît oricînd. Una după alta ţările sînt afectate de crime‚ războaie‚ probleme familiale‚ sărăcie şi foamete‚ fiind ameninţată însăşi existenţa ei. Rachete nucleare cu o îngrozitoare putere de distrugere ar putea şterge din existenţă majoritatea oamenilor‚ ba chiar întregul neam omenesc. Astfel deci‚ în ciuda eforturilor milenare‚ a secolelor de experienţă pe care omul se poate baza precum şi al progresului tehnologic extraordinar‚ omenirea caută şi la ora actuală în van soluţia la aceste probleme fundamentale.Chiar şi planeta suportă consecinţele. În lăcomia sa‚ omul a defrişat regiuni întinse provocînd astfel deşertificarea acestora. Produse chimice şi alte deşeuri poluează solul‚ mările şi aerul. Cuvintele consemnate în Biblie în urmă cu 2.000 de ani‚ referitor la viaţa de pe pămînt‚ sînt încă şi mai adecvate astăzi. Noi citim: „Pînă acum toată creaţia continuă să geamă împreună şi să sufere împreună.“ Romani 8:22. Ce s-a demonstrat? Ce au demonstrat în mod incontestabil evenimentele survenite pe tot parcursul timpului? Că dominaţia lumii de către om în afara graniţelor dependenţei de Creator nu este deloc satisfăcătoare. S-a dovedit cît se poate de categoric că oamenii sînt incapabili să rezolve cu succes problemele pămîntului independent de Creatorul lor. Istoria nu încetează să confirme obiectiva evaluare biblică a tentativelor umane de a se autoguverna‚ şi anume: „Omul a dominat asupra omului spre paguba sa.“  Ecleziast 8:9. Ce diferenţă între dezastruoasele rezultate ale eforturilor umane şi între ordinea şi precizia care domnesc în universul care se conduce după legile Creatorului său! Este evident că şi oamenii au nevoie de o asemenea conducere pentru a-şi rezolva problemele‚ deoarece a nu lua în seamă conducerea din partea lui Dumnezeu s-a dovedit a fi dezastruos. S-a demonstrat cît se poate de clar şi o dată pentru totdeauna că noi avem nevoie de conducerea lui Dumnezeu‚ aşa cum avem nevoie de aer‚ apă şi hrană.  Matei 4:4. S-a acordat suficient timp pentru reglementarea problemelor legate de stăpînirea exercitată de oameni‚ stabilindu-se totodată şi un precedent care va fi întotdeauna valabil în viitor‚ asemenea unei sentinţe pronunţate de curtea supremă a unui stat. Problema ce s-a ridicat a fost rezolvată o dată pentru totdeauna: o stăpînire umană independentă de Dumnezeu nu poate garanta condiţii optime pe pămînt. Prin urmare‚ dacă în viitor vreo creatură dotată cu liberul arbitru va sfida modul de a proceda al lui Dumnezeu‚ nu va mai fi necesară acordarea unor alte mii de ani pentru a-şi putea justifica pretenţiile. Tot ceea ce ar trebui să se dovedească într-un asemenea caz a fost deja dovedit în cursul celor 6.000 de ani pe care i-a acordat Dumnezeu în acest scop. Astfel‚ în toată eternitatea‚ nu i se va mai permite nici unui rebel să tulbure pacea şi fericirea vieţii pe pămînt şi nici să se împotrivească suveranităţii lui Dumnezeu‚ indiferent în ce loc din univers. După cum arată Biblia cît se poate de explicit‚ „strîmtorarea nu se va ridica a doua oară“.  Naum 1:9. Soluţionarea divină Biblia ne oferă aşadar o explicaţie logică a existenţei suferinţelor într-o lume creată de Dumnezeu. Ea ne arată cu tot atîta claritate că timpul cînd Creatorul se va folosi de atotputernicia sa pentru a-i înlătura pentru totdeauna pe aceia care cauzează aceste suferinţe este aproape. Iată ce anume putem citi la Proverbe 2:21‚ 22: „Cei integri vor locui pe pămînt şi cei ireproşabili vor rămîne pe el. În ceea ce îi priveşte pe cei răi‚ ei vor fi tăiaţi de pe pămînt; cît despre cei infideli‚ ei vor fi smulşi de pe el.“ Da‚ Dumnezeu va provoca „ruinarea celor ce ruinează pămîntul“ (Apocalips 11:18). Aceasta va însemna‚ în sfîrşit‚ înlăturarea lui Satan Diavolul (Romani 16:20). Dumnezeu nu va mai tolera ca cei răi să mai ruineze mult timp pămîntul‚ minunata sa creaţie. Toţi aceia care nu se conformează legilor sale vor fi înlăturaţi de pe pămînt. Vor continua să trăiască numai aceia care fac voinţa sa (1 Ioan 2:15–17). Desigur că nimeni nu ar planta flori printre mărăcini şi nici nu ar închide găinile împreună cu nişte vulpi. Tot la fel‚ atunci cînd Dumnezeu va restabili Paradisul pentru oamenii drepţi‚ el nu va permite în acelaşi timp vandalilor să acţioneze după bunul plac. Chiar dacă este adevărat că în decursul secolelor suferinţele au cauzat multă durere oamenilor‚ ele au servit totuşi unui scop bun. Ele pot fi comparate cu o intervenţie chirurgicală dureroasă‚ la care un părinte consimte să fie supus copilul său pentru a-l salva într-o situaţie critică. Rezolvarea fericită şi durabilă va umbri total orice durere temporară. Ba mai mult‚ viitorul pe care Dumnezeu l-a prevăzut pentru pămînt şi locuitorii săi‚ îi va face pe aceştia să uite trecutul: „Şi lucrurile anterioare nu vor mai veni în minte‚ nici nu mai vor apărea în inimă“ (Isaia 65:17). Oricît de grele ar fi fost suferinţele îndurate‚ ele vor fi complet şterse din mintea oamenilor care vor trăi atunci cînd Dumnezeu îşi va exercita domnia pe întregul pămînt. Atunci bucuriile vor fi atît de multe încît nu vor mai fi umbrite de brutalele amintiri ale trecutului‚ fiindcă Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi; nici doliu‚ nici ţipăt‚ nici durere nu vor mai fi. Lucrurile de odinioară au trecut. Şi cel ce şedea pe tron a spus: «Iată‚ eu fac toate lucrurile noi.»“  Apocalips 21:4‚ 5. Isus Cristos a vorbit despre această nouă ordine ca despre o ’creare din nou‘ (Matei 19:28). Oamenii care au fost loviţi de suferinţe şi moarte vor constata că Dumnezeu se îngrijeşte într-adevăr de ei‚ deoarece această nouă eră va fi martoră a recreării morţilor‚ în adevăratul înţeles al cuvîntului. Isus a declarat: „Toţi aceia care sînt în mormintele comemorative (. . .) vor ieşi“‚ cu alte cuvinte‚ ei vor fi înviaţi cu perspectiva de a trăi pe pămînt (Ioan 5:28‚ 29). În felul acesta‚ morţii vor avea şi ei posibilitatea să se supună dreptei conduceri a lui Dumnezeu‚ obţinînd privilegiul de a trăi pentru totdeauna „în Paradis“‚ aşa cum a declarat Isus.  Luca 23:43. Chiar şi regnul animal va trăi în pace. Biblia spune că „lupul şi mielul vor paşte ca unul singur‚ iar leul va mînca paie ca taurul“. „Un băieţel îi va conduce“. În Noul Sistem promis de Dumnezeu animalele ’nu vor mai face nici un rău şi nu vor mai cauza pagube‘‚ nici oamenilor‚ nici unele altora.  Isaia 11:6–9; 65:25.Astfel‚ în toate domeniile‚ aşa cum declară Romani 8:21‚ „creaţia va fi şi ea eliberată din sclavia descompunerii‚ ca să aibă glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu.“ Încetul cu încetul pămîntul va deveni un paradis în care vor trăi oameni perfecţi‚ eliberaţi de boli‚ de suferinţe şi de moarte. Durerile vor fi definitiv uitate. Sub toate aspectele‚ creaţia terestră va fi în perfectă armonie cu scopul lui Dumnezeu care va face să dispară oribila pată care a desfigurat universul său timp de mii de ani. Iată cum explică Biblia permisiunea suferinţelor de către Dumnezeu precum şi modul în care el va rezolva această problemă. Dar unii ar putea pune întrebarea: ’De unde putem şti că Biblia este într-adevăr demnă de încredere?‘