 Astăzi, era ziua a opta. Poporul nu se împrăştiase încă pe la casele lui, prin toată Palestina, precum şi prin celelalte provincii ale Imperiului Roman, deoarece această a opta zi era o altă zi, pe mai departe, de adunare de sărbătoare, un sabat al abţinerii de la lucru şi, de aceea, o zi de sărbătoare. Ea era numită „ultima zi” a acelor zile mari de sărbătoare. În acea dimineaţă, unul dintre preoţii templului ieşise urmat de o mulţime veselă, fâlfâind ramuri de palmieri şi de alţi copaci, şi aduceau apă de la izvorul din Şiloam. Urciorul de aur cu apă era adus în curtea preoţilor templului, în mijlocul aclamaţiilor închinătorilor şi a sunetelor cimbalelor şi trâmbiţelor, şi apoi era turnat peste marele altar de aramă al jertfei. Ceremonia aducea aminte de vremea când strămoşii lor locuiseră în corturi în pustie, timp de patruzeci de ani şi puterea divină făcu să iasă apă într-un mod miraculos dintr-o stâncă de piatră, spre a înviora poporul slăbit de sete. Mai mult decât aceasta, pentru agricultori se apropia acum vremea semănatului, şi aducerea apei din Şiloam lui Dumnezeu, care înfăptuise acel miracol, era o cerere pentru binecuvântările Sale ale ploii peste sămânţa semănată. Anotimpul pentru ploaia timpurie era aproape. Poporul privea spre Marele Dătător al ploii, pentru a-1 ocroti de nevoi. Pilat din Pont era atunci guvernator al Romei peste provincia ei din Iudeea. În decursul marilor sărbători ale acestor iudei era obiceiul său, ca procurator, să se mute din Cezareea, de pe coasta Mării Mediterane, şi să vină la Ierusalim ca să locuiască acolo. Pilat îşi luase serviciul său în Iudeea cu şase ani înainte, în anul 26 d.C. Numele său de familie, sau porecla, înseamnă că el coborâse dintr-un om care-şi răscumpărase libertatea şi căruia îi fusese dat pileus-ul sau cascheta libertăţii. Din casa lui Tiberiu Cezar, împăratul roman, Pilat veni să guverneze timp de zece ani, încercând să păstreze Pax Romana în Palestina. El a avut puţină înţelegere pentru evrei. Se părea că sub guvernarea lui, ei s-ar bucura de libertatea religiei. Aceasta, totuşi, nu s-a întâmplat fără luptă, pentru că Pilat se certa cu ei aproape continuu. De aceea, ei nu se bucurau împreună, liberi de frică. Ei îşi aduseră aminte cum, la începutul administraţiei sale, Pilat îşi transferase cartierul general al armatei sale din Cesarea la Ierusalim. Fără îndoială că soldaţii luară cu ei steagurile lor, care purtau chipul împăratului şi le aduseră în cetatea sfântă, al cărei Dumnezeu dăduse poporului Său porunca: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti”. (Citat din Exodul 20:4,5, din Sfintele Scripturi). Prevăzători, soldaţii introduseră steagurile lor înăuntru noaptea. Nici un guvernator de mai înainte nu încercase un asemenea lucru, care pentru evrei ar fi fost o profanare a cetăţii sfinte. Furia şi indignarea lor era mare, când descoperiră acele steaguri, sau drapele purtătoare de chipuri, în mijlocul Ierusalimului; în cete mari, ei năvăliră jos la Pilat, pe atunci în Cesarea, şi-l implorară să îndepărteze chipurile. În a cincia zi de discuţii, Pilat, ca un trădător, aşeză soldaţi în locuri ascunse. La un semnal dat, el le-a dat ordin să împresoare pe evreii care veniseră în delegaţie şi să-i ucidă, dacă nu încetează cu cererile lor. Aceasta îi făcu însă şi mai dârzi în hotărârea lor. Ei se declarară gata să moară, mai de grabă decât să cedeze unei asemenea încălcări idolatre a regatului sacru de închinare. Numai atunci se supuse Pilat şi porunci ca steagurile militare să fie îndepărtate din Ierusalim şi să fie trimise îndărăt la Cesarea. Dar, mai târziu, el lăsă ca unele scuturi cu inscripţii să fie atârnate în Ierusalim; totuşi, în cele din urmă, din ordinul personal al împăratului Tiberiu, care găsi acele lucruri ca profanatoare, au fost îndepărtate din oraş. Acestea şi alte mişcări neînţelepte, stăteau ca o plagă dureroasă în lupta pentru libertatea de închinare, în conformitate cu prescripţiile conştiinţei evreilor. Atenţia continuă era preţul libertăţii lor de pângărire. Un alt lucru apăruse acum ca să tulbure liniştea, şi acesta din propriile lor rânduri. Un om se sculase deodată din Galileea. „Un Nazarinean”, după cum Îl numeau ei. Din această pricină, conducătorii religioşi, care voiau să fie mai sfinţi decât alţii, Îl dispreţuiau. Era binecunoscut faptul că El fusese botezat în râul Iordan. Se cugeta că prin aceasta El se recunoscu a fi un păcătos. De trei ani străbătea Palestina, mergea din loc în loc predicând şi învăţând în sinagogi, în casele oamenilor, pe munţi, pe coasta mării, şi în templu. Şi tocmai astăzi El era în templu. Întreaga naţiune era într-o fierbere religioasă. Acest om neobişnuit din „Galileea Neamurilor”, păşise pentru închinarea divină, curată şi pură, liberă, nu numai de pângăririle păgâne, astfel ca steaguri purtătoare de chipuri şi scuturi încrustate, ci de asemenea şi de orice religie. El deschisese discuţia despre practicile religioase ale bătrânilor evrei, cărturari, leviţi, preoţi, saduchei şi farisei. Un număr dintre aceştia erau membrii în Sinedriu, Curtea supremă, care avea putere peste evrei, putere limitată numai de către guvernatorul roman. Aceşti oameni de rang înalt erau apărători dârzi a ceea ce unul dintre ei numea „religia evreilor” sau „iudaism”. Mereu priveau după profeţi falşi, spre a-i supune cercetării înaintea Sinedriului. Într-o zi, un număr de cărturari şi farisei din Ierusalim, veniră la acest predicator făcător de minuni din Galileea, cu întrebarea: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă”. La aceasta El răspunse: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre? Căci Dumnezeu a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit cu moartea”. Dar voi ziceţi: Cine va zice tatălui său sau mamei sale, „Ori cu ce te-aş putea ajuta, i-am închinat lui Dumnezeu”, nu mai este ţinut sa cinstească pe tatăl său sau pe mama sa. Şi aţi desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre”. Atunci, acest galilean îndrăznea să-i numească religioşi făţarnici şi să aplice împotriva lor un verset al profetului lui Dumnezeu, Isaia. El zise: „Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, când a zis: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” (Citat din Matei 15 :2-9, traducerea Weymouth, ed. a 5-a). Cu o altă ocazie, acest galileean învăţa în public poporul de pe o coastă a muntelui, şi demasca religia şi lucrările ei de binefacere anunţate în lung şi lat, posturi impuse de la sine precum şi alte manifestări. El zise: „Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi”. „Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”. (Citat din Matei 6: 1-18, traducerea Weymouth). Asemenea vorbire era în mod hotărât antireligioasă pentru marii preoţi, cărturarii şi fariseii din Ierusalim, şi pentru membrii Curţii Supreme. Pentru ei era o purtare nereligioasă când acest galileean înfăptuia vindecări miraculoase de bolnavi şi oameni necăjiţi în ziua de odihnă a săptămânii, în ziua de sabat. Poporul de rând Îl asculta cu plăcere. Acest fapt jefui pe conducătorii religioşi de libertatea lor de frică; cu atât mai mult cu cât poporul venea să privească pe acest învăţător, care umbla din loc în loc, ca pe unul dintre profeţii lui Dumnezeu. Chestiunea de discuţie se ridică atunci, dacă acesta era sau nu puternicul Prinţ care fusese prezis să vină, Mesia, pe care evreii care vorbeau greceşte pe timpul acela Îl numeau „Cristos”. Se spera că Mesia, sau Cristos, va sfărâma jugul Romei de pe grumazul acelora care se închinau Dumnezeului Cel Prea Înalt. El urma să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu, care ar fi o binecuvântare pentru bărbaţii şi femeile tuturor naţiunilor păgâne, şi îi va introduce într-o lume liberă fără sfârşit. Acum, în acea „mare zi de sărbătoare”, oamenii, care ascultau pe acest galileean învăţând în templu, erau auziţi discutând între ei. Unii ziceau: „Acesta este cu adevărat Profetul”; adică, profetul care trebuia să se ridice după Moise. Alţii ziceau: „Acesta este Cristosul.” (Citat din Ioan 7: 26,37,40,31). Conducătorii religioşi începură să cugete că libertatea cuvântului nu era un lucru bun pentru acest tânăr îndrăzneţ, care „nu avea încă cincizeci de ani, ci, de fapt, numai treizeci şi trei”. Ei doreau să-L ucidă, dar le era teamă să pună mâna pe El din cauza poporului. Cum dispreţuiau ei poporul pentru că-L asculta! Ei numeau pe asemenea oameni am ha-arets (oamenii pământului) şi ziceau despre ei că ar fi nevrednici de o înviere spre viaţă veşnică. În ziua aceea, în timp ce galileeanul învăţa pe popor, ei ziceau: „Aceşti oameni, care nu cunosc legea, sunt blestemaţi”. Astfel, marii preoţi şi fariseii trimiseră agenţi ca să-L aresteze în templu şi să întrerupă propovăduirea Sa în public. Funcţionarii erau mult mai cinstiţi decât dictatorii lor religioşi, şi veniră înapoi fără predicator; întrebaţi pentru ce, ei răspunseră: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” „Omul acesta” nu cerea domnitorilor politici sau religioşi dreptul sau garantarea libertăţii cuvântului, pentru a propovădui mesajul pe care El îl dădea. El avea deja acel drept dat Lui de către Acela care îl trimise să propovăduiască şi să înveţe „împărăţia cerurilor”. Acela, zicea El, era Tatăl Său cel de sus. Nimeni nu putea, prin urmare, să se amestece în dreptul Său de vorbire pentru împărăţie. Frica de moartea aceasta El nu o avea, pentru că El le-a zis: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine”. (Citat din Ioan 7:32, 45-49 şi Ioan 8:28,29). Pentru ce vorbea acest galilean cu atâta îndrăzneală, cu totul liber de teama religioniştilor, care încercau să-L dea pe mâna mitocănimii, să-L aresteze şi să-L ucidă? Acolo stă El şi vorbeşte în templu acelora care cred în El. Ascultaţi-L! Ascultaţi propriul Său răspuns la întrebarea de mai sus: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”. Aici este secretul curajului galileanului de a vorbi deschis împotriva religiei, a făţarnicilor religioşi şi a păcatelor lor. El avea adevărul şi-l cunoştea, şi vorbea adevărul fără compromis în interesul libertăţii poporului. El recunoscu că acei conducători religioşi şi victimele lor, erau într-o robie mai rea decât îşi închipuiau ei, în robia celui mai rău adversar al lor, a Diavolului. Unii dintre aceşti religionişti obiectau şi ziceau că ei erau sămânţa sau urmaşii credinciosului patriarh Avraam, şi de aceea ei nu erau în nici un caz în robie; şi cum, atunci, putea galileeanul să-i facă liberi? Galileeanul răspunse: „Adevărat, adevărat vă spun, că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului... Deci, dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam; dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu ; şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru... Voi faceţi faptele tatălui vostru”. După aceea, religioniştii drepţi în sine defăimară naşterea galileeanului şi ziseră: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu”. Ei se încredeau în „paternitatea lui Dumnezeu”, cel puţin pentru naţiunea lor dintre toate naţiunile. Cine avea mai multă trebuinţă să li se spună adevărul decât ei, pentru ca să poată recunoaşte robia lor, şi să înveţe calea spre libertate? Prin urmare, galileeanul acesta, care se numea Isus, zise religioniştilor de-a dreptul: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe Diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi?” Isus nu era servul păcatului sau al Diavolului şi al minciunilor sale; Isus era liber. Prin urmare, El îi întrebă: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu”. De aceea ei nu erau liberi din robia prin tatăl minciunilor, ci erau legaţi prin spiritul său ucigaş. Mâniaţi pe adevărul ce ieşea din gura Celui care vorbea cu perfectă libertate de frică, religioniştii Îl acuzară că avea drac şi că era în robia aceluia. „N-am drac, le-a răspuns Isus; ci Eu cinstesc pe Tatăl Meu, dar voi nu Mă cinstiţi. Eu nu caut slava Mea; este Unul care o caută şi judecă. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea”. Este demn de însemnat acest cuvânt, pentru că aici este făgăduită libertatea veşnică din moarte, şi aceasta prin păzirea cuvântului adevărului. Sunt persoane credincioase care trăiesc acum pe pământ, care vor experimenta literalmente împlinirea acestei făgăduinţe? Religioniştii care auzeau pe Isus lepădară adevărul mărturiei Sale cu privire la Sine însuşi şi la Tatăl Său. „Atunci au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din templu. La păcatul lor al necredinţei adevărului, ei adăugară fapta diavolească a uciderii. În curând, ei muriră în robia lor cu voia, după cum îi avertizase Isus: „De aceea, v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” (Citat din Ioan 8: 24-59). Ce este adevarul ? Astăzi, nouăsprezece veacuri după pronunţarea cuvintelor „Adevărul vă va face liberi”, lumea nu este liberă. Cine poate să susţină în mod sincer că este liberă? Singur faptul că, în anul 1940, politicienii „creştinătăţii”, au dat lumii o declaraţie garantând aşa-numitele „Patru Libertăţi” este o mărturisire pe faţă că popoarele şi naţiunile nu sunt libere. Totuşi, „creştinătatea”, care, în conformitate cu mărturisirea ei a numelui „creştin” ar trebui să fie liberă, susţine a fi continuat în cuvântul lui Isus şi a fi, într-adevăr, ucenicul Lui. Faptele dezmint susţinerea ei. În schimbul cunoaşterii adevărului, „creştinătatea” este un labirint de religii catolice, protestante, evreieşti şi păgâne, şi un haos de sisteme politice, democrate şi totalitare. Toate dibuie prin întuneric pentru vreun aranjament inter-religios şi internaţional, prin care să poată convieţui şi să meargă mai departe împreună. Această stare gravă a „creştinătăţii” stă ca o osândă că ai săi conducători politici şi religioşi, în decursul celor şaisprezece veacuri ale existenţei ei, nu au continuat până acum în cuvântul lui Isus, şi nu au fost într-adevăr ucenicii Săi. Astăzi, în „creştinătate” sunt împlinite cuvintele profetului din vechime: „Niciunuia nu-i place dreptatea, niciunul nu se judecă cu dreptate; ei se bazează pe lucruri deşarte şi spun neadevăruri, zămislesc răul şi nasc nelegiuirea... Şi astfel izbăvirea s-a întors îndărăt şi mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut şi cel ce se depărtează de rău este jefuit. Domnul vede, cu privirea mânioasă, că nu mai este nici o neprihănire”. (Citat din Isaia 59: 4,14,15). Cea mai imperioasă trebuinţă, a tuturor oamenilor care doresc viaţă şi libertate într-o lume liberă, este adevărul. A continua în cuvântul unui om, care vorbeşte din propria sa înţelepciune, înseamnă a deveni un ucenic al unui asemenea om, devenind astfel rob. Cu toate acestea însă, în cazul cuvântului lui Isus nu se întâmplă aşa. Continuând în Cuvântul Său suntem făcuţi liberi ca ucenici ai Săi, cunoscând adevărul, deoarece cuvântul Său nu este al unuia de origine pur umană sau stăpânit de o simplă înţelepciune umană. El învaţă pe ascultătorii Săi să fie cinstiţi, să cerceteze şi să recunoască adevărata Sa identitate şi pe cea a Tatălui Său. Pentru ce? Deoarece, zicea El, „aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” Acest adevăr este repetat de către unul din ucenicii Săi, care a scris: „Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (Citat din Ioan 17 : 3 şi din 1Ioan 5 : 20). Isus rămase lângă cuvântul pe care-l propovăduia, deoarece acesta era adevărul. El a fost în cele din urmă arestat de către religionişti, ţinut sub pază, maltratat şi batjocorit, acuzat în mod fals şi apoi muri pironit pe lemn. Dar El muri ca om liber. El muri deoarece nu alese să se folosească de puterile care Îi stăteau la dispoziţie, pentru a se apăra. El se supuse morţii, deoarece El ştia că mai mult folos va rezulta din moartea Sa, decât să lupte pentru viaţă mai departe în carne. El muri deoarece interesele adevărului cu privire la Sine însuşi şi la Tatăl Său ar fi mult mai pe deplin servite suferind nevinovat până la moarte, decât continuând să existe ca om. După cum adevărul nu poate fi călcat în picioare pentru vecie, tot aşa nici acest Vestitor al adevărului nu putea să rămână pentru totdeauna în legăturile morţii; pentru că Tatăl Său, la timpul hotărât, Îl eliberă din legăturile morţii, şi-L introduse într-o libertate care se întinde în întregul Univers şi în care „niciodată nu va vedea moartea”. Ce este cuvântul sau învăţătura Sa, în care trebuie să continuăm pentru ca să fim ucenicii Săi, să cunoaştem adevărul şi să fim liberi? Noi nu putem să ne întoarcem spre vreuna din multele religii, care se contrazic între ele, pentru a găsi cuvântul Său, deoarece El spunea practicanţilor religiei că ei erau vinovaţi pentru „desfiinţarea cuvântului lui Dumnezeu prin datina lor”. După aceea, religioniştii Îl omorâră, deoarece cuvântul Său nu găsea loc în ei. Isus nu învăţa ca religioniştii, care se refereau la autorităţi umane şi tradiţii ale oamenilor religioşi. De aceea, „noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Vezi Marcu 7:1-13 ţi Ioan 8:43,45,47 şi Matei 7:28,29). Isus descoperi izvorul cuvântului Său al adevărului. El zise: „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine”; în particular, El zise ucenicilor Săi: „Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis. Apoi, unindu-Se cu ucenicii Săi în rugăciune, El zise către Tatăl Său: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: cuvântul Tău este adevăr.” (Citatele sunt din Ioan 7:16,17; 14:24; 17:17). Cuvântul scris al Tatălui Său, acela este adevărul; de aceea l-a citat El deseori ca autoritate şi îndrumător al Său, în decursul vieţii Sale pământeşti. Dacă noi continuăm în cuvântul Său şi dorim să fim ucenicii Săi, trebuie de asemenea să ne întoarcem spre cuvântul Tatălui Său al adevărului. Atunci, noi vom ajunge să cunoaştem adevărul şi să fim făcuţi liberi cu o libertate dată de Dumnezeu, pe care nici o putere omenească sau diavolească nu o poate jefui. Pentru a găsi viaţă veşnică, noi trebuie să cunoaştem într-adevăr pe „singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care [El] L-a trimis”. Această cunoştinţă, noi ne-o putem însuşi în mod corect numai din cuvântul scris al lui Dumnezeu. Acel cuvânt învaţă pe căutătorii de adevăr şi pe iubitorii de libertate: „Cumpără adevărul şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura, priceperea”. „N-am aşternut Eu oare în scris pentru tine sfaturi şi cugetări, ca să te învăţ lucruri temeinice, cuvinte adevărate, ca să răspunzi cu vorbe adevărate celui ce te trimite?” (Citat din Proverbe 23:23; 22:20,21). Tu trebuie să cumperi adevărul cu costul timpului tău şi să te străduieşti să cercetezi cuvântul scris al Lui Dumnezeu, făcând aceasta fără părtinire şi prejudecată religioasă. Altfel vei fi asemenea conducătorilor religioşi, care „tot timpul învaţă şi niciodată nu ajung la cunoştinţa adevărului”. Instrucţiunea divină, dată prin unul dintre ucenicii credincioşi ai lui Isus, care a continuat în cuvântul Său şi a venit la cunoştinţa adevărului, este: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept cuvântul adevărului.” Pentru a te face în măsură să cumperi adevărul, şi după aceea să continui în el şi să „nu-l vinzi”, este publicată această carte. Prin toate paginile următoare, această carte va continua în cuvântul Său şi, în sprijinirea adevărului, în aceste pagini vor fi expuse texte scripturale citate mai cu seamă din trei versiuni ale Bibliei: Versiunea catolică Douay (Douay), Versiunea Regele Iacob sau Versiunea Autorizată (A.V.), Versiunea Americană Revizuită (A.R.V.). Fiecare asemenea citat din Scripturi va fi compus în primul rând din Cartea Sfintelor Scripturi, apoi capitolul aceleia, şi după aceea versetul sau versetele; spre exemplu: 2Timotei 3:7 şi 2 Timotei 2:15, pentru cele două texte scripturale citate în paragraful de mai sus. Studiul cel mai principal şi vital al omului este Dumnezeu şi scopul Său. În mod corect, cercetarea noastră începe cu El.  |
Adevarul va va face liberi - Capitolul I
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu