Adevarul va va face liberi - Capitolul II

“Un Dumnezeu al adevaraului” Deschide Biblia ta, la prima carte a acesteia, care este numită „Geneza”, la versetul întâi. Nu importă dacă întrebuinţezi versiunea catolică Douay sau versiunea ebraică Leeser, sau versiunile protes­tante, fie Regele Iacob sau Americană Revizuită, Traducerea Sfântului Sinod sau Traducerea Nouă Românească. Toate tra­duc aceleaşi cuvinte evreieşti de deschidere a Bibliei origi­nale, B’ reshith' bara' Elohim', şi ele toate redau cuvintele în acelaşi mod: „La început Dumnezeu a făcut (creat).” Aceste cuvinte inspirate le-a aşezat Dumnezeu la început. Ele nu încep cu ridicarea întrebării puse de către învăţaţii lumeşti: „Există un Dumnezeu?”, deoarece dacă se cercetează lucrurile din toate punctele de vedere, această întrebare este nebună. „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu! S-au stricat oamenii, au săvârşit fărădelegi urâte, nu este niciunul care să facă binele. Dumnezeu se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă este cineva care să fie priceput şi să caute pe Dumnezeu” (Psalmii 53 :1,2). Modul de a lucra al celor care tăgăduiesc sau se îndoiesc de exis­tenţa lui Dumnezeu şi rezultatul acesteia, îi dovedeşte ne­buni. Ei tăgăduiesc adevărul principal şi sunt în robia rătăcirii, care duce la nimicire. Spre a deveni liber de asemenea rătăcire producătoare de moarte şi spre a veni la Marele Dătător de viaţă şi adevăr, cineva trebuie să creadă că este Dumnezeu. Pentru aceasta sunt nenumărate dovezi că El există. „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). „Frica de Domnul este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura”. „Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii” - Proverbele l:7; 14:27. El este un „Dumnezeu al adevărului”. Este „cu neputinţă pentru Dumnezeu să mintă” şi „El nu se poate tăgădui pe Sine”. De aceea, El începe cartea Sa inspirată a Genezei cu adevărul învederat că Dumnezeu este: „La început Dumnezeu a creat”. Aceasta nu ar putea să însemne că Dumnezeu ar fi avut un început, ci că El este începătorul tuturor lucrurilor care există. El este Creatorul, Izvorul întregii creaţiuni. Omul pe care Dumnezeu l-a inspirat să scrie cartea Genezei, de asemenea scrise: „Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi născut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” - Psalmii 90:2. Este cu neputinţă omului umil, cu puteri limitate, să pătrundă în adâncul secretelor lucrărilor minunate ale lui Dumnezeu, din care el însuşi face parte, şi să cerceteze existenţa eternă a lui Dumnezeu. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre, şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. (Isaia 55:8,9). Neavând nici un început, Dumnezeu Creatorul este prin urmare Unul şi singura Fiinţă. El este Cel Suprem. „Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică ! Amin.” - 1Timotei 6:16. Era o vreme când Dumnezeu începu să creeze. Înainte de aceasta El era cu totul singur în univers, pentru timp nemăsurat. El nu era singuratic, deoarece El este perfect, fiind desăvârşit în Sine însuşi. De aceea, plăcerea Sa este cu totul independentă de creaturi, deşi El găseşte plăcere în exercitarea puterilor Sale nemărginite de creare. Aceia care se închină Lui, zic în adevăr şi în adorare faţă de El: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voinţa Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” - Apocalipsa 4:11. Niciodată nu exista o vreme când să fi fost un haos, adică o stare lipsită de formă, dezorganizată şi confuză, prin univers. Numai mitologia păgână greacă susţine că Haosul era starea cea mai veche a zeilor. Demascând nebunia unei asemenea idei a ştiinţei păgâne, cuvântul divin al adevărului zice: „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii”. „Dumnezeu nu este Autorul neorânduielii, ci al păcii”, (1Corinteni 14:44, A.V. şi A.R.V.) El nu făcu ordine din haos, deoarece haosul niciodată nu exista la „adevăratul şi viul Dumnezeu”. Universul niciodată nu era în afara controlului Său. Când El, singurul locuitor al universului şi eternităţii, începu să creeze, procedă în ordine. Lucrările Sale de creare, fie imediate sau progresive, au fost executate sub reglementarea Sa şi în conformitate cu legile pe care El le stabili să conducă procesul Său creativ, spre desăvârşirea lui. Nimic nu poate scăpa controlului şi stăpânirii Sale. Ca dovadă de netăgăduit a existenţei Sale şi a supremaţiei Sale, înţelepciunii de nepătruns şi tăriei atotputernice, Dumnezeu atrage atenţia omului la lucrările pe care le poate vedea în ceruri, pe pământ şi în mări, lucrări care erau în curs înainte de apariţia omului pe pământ şi care continuă să funcţioneze fără ajutorul omului şi peste puterea omului de a le explica sau controla. - Citeşte capitolele 38 până la 41 ale cărţii lui Iov. Omul cu bun simţ, minunându-se de asemenea lucrări ale puterii şi inteligenţei divine, exclamă: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă”. Un astfel de om apreciază cuvintele inspirate ale psalmistului: „Când privesc cerurile - lucrarea mâinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” (Iov 42: 5,6; Psalm 8: 3,4). Unui asemenea om, cerurile, deşi în mod tăcut, îi mărturisesc că Dumnezeu există şi este măreţ: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În cer El a întins un cort soarelui... nimic nu se ascunde de căldura lui” – Psalmii 9:l-6, A.R.V. Dumnezeu este Acela care este Atotputernic. Celor care greşesc împotriva acestui adevăr, El le zice: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine” (Isaia 46:9). Religioniştii accentuează faptul că aici, cât şi la Geneza 1:1, cuvântul Dumnezeu este cuvântul Elohim în originalul ebraic, şi că Elohim este pluralul cuvântului ebraic Eloah. De aceea, ei susţin că aici, în aceste versete şi în altele, Elohim înseamnă „dum­nezei” şi că aceasta dovedeşte că Dumnezeul cel Atotputernic este o treime de persoane, toate fiind necreate, având o eterni­tate a existenţei împreună şi fiind egale în putere şi slavă. Nu numai că asemenea învăţătură despre o treime de persoane într-un dumnezeu este fără judecată şi peste capacitatea aces­tor învăţători ai treimii de a o explica, dar nici cuvântul „treime”, nici măcar ideea despre aceasta, nu apare în cuvântul lui Dumnezeu al adevărului. Treimea dumnezeilor, cu toate acestea, apăru ca o învăţătură a religiilor păgâne în Egipt, Babilon, Grecia, China şi în alte părţi, mult înaintea adoptării ei de către religioniştii aşa numitei „creştinătăţi”. Nebunia şi lipsa de dovadă scripturală a acestei doctrine a treimii şi a văditei ei origini păgâne, va apărea mult mai clar pe măsură ce această discuţie îşi urmează calea. Adevărul strălu­citor despre „adevăratul şi viul Dumnezeu” vă va face liberi de una din cele mai mari defăimări şi doctrine rătăcitoare ale religiei. Să fie destul să zicem aici că Elohim, deşi la plural, este însoţit de un pronume singular şi de un verb singular, când se referă la Cel Suprem şi Atotputernic. Acest fapt arată unitatea Fiinţei Sale, asemenea căreia nu există afară de El, nimeni asemenea Lui, nici unul egal Lui în putere, slavă şi eternitate. De aceea, forma plurală Elohim, ca însemnând Dumnezeu Atotputernicul, este numai pluralul superiorităţii şi maiestăţii Sale şi înseamnă o persoană. Eloah (singular) şi Elohim (plural), ambele sunt derivate din sub­stantivul ebraic El; şi El se trage din verbul ool, care înseamnă a fi tare şi puternic sau a fi înainte sau în frunte. De aceea, pluralul Elohim se potriveşte şi descrie pe Cel Suprem ca întrunind toată puterea şi tăria şi ca întrecând pe toţi şi fiind înaintea tuturor în superioritatea şi existenţa Sa eternă. Dacă Dumnezeu este ceea ce El este, care este numele Său? Această întrebare a fost pusă cu mult timp înainte, chiar cu mii de ani, în zilele lui Moise. Prin minunea rugului arzător, Atotputernicul Dumnezeu îşi manifestă prezenţa lui Moise pentru un scop foarte hotărât. „Moise a zis lui Dumnezeu: Iată, când mă voi duce la copii lui Israel şi le voi spune: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi; şi mă vor întreba: Care este numele Lui? Ce le voi răspunde? Dumnezeu Elohim a zis lui Moise: EU SUNT CEL CE SUNT. Şi a adăugat: Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte EU SUNT, m-a trimis la voi. Dumnezeu [Elohim] a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: IEHOVA, Dum­nezeul [Elohim] părinţilor voştri, Dumnezeul [Elohim] lui Avraam, Dumnezeul [Elohim] lui Isaac şi Dumnezeul [Elohim] lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pentru veşnicie, acesta este numele Meu din neam în neam” –Exodul 3:13-15, A.R.V. Elohim aici este Iehova, şi nu există trei persoane Iehova, ci numai una. În cea mai mare poruncă a legii, Domnul Dumnezeu zice prin profetul Său Moise: „Ascultă, Israel! Iehova, Dumnezeul [Elohim] nostru, este singurul Iehova. Să iubeşti pe Iehova, Dumnezeul [Elohim] tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronomul 6:4,5, A.R.V.). Astfel, argumentul că titlul Elohim sprijină doctrina treimii cade ca nebun. Prin profetul Său Isaia, Domnul Dumnezeu anunţă: „Eu sunt Iehova, acesta este numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor”. (Isaia 42:8, A.R.V.). La ce timp descoperi Domnul Dumnezeu acest nume omenirii de pe pământ, nu este stabilit în mod definitiv. El apare prima dată în textul ebraic al Bibliei la Geneza 2:5, şi apare după aceea de şase mii sase sute de ori, de la Geneza la Maleahi. Versiunile englezeşti ale Bibliei, catolică Douay, evreiască Leeser şi Regele Iacob sau Versiunea Autorizată, ascund acest adevăr, întrucât traduc Iehova prin cuvintele Domn, Dumnezeu şi Cel Etern. (Traducerile româneşti ale Bibliei, atât ediţia veche din 1874, cât şi traducerea Niţulescu, redau cuvântul Iehova, pe când Traducerea nouă românească înlocuieşte acest cuvânt cu „Domnul” peste tot unde celelalte traduceri amintite lasă numele Iehova netradus). Versiunea Regele Iacob face numai patru excepţii de la acest obicei care întunecă adevărul. Cu toate acestea, numele Iehova este găsit mai întâi pe buzele primei femei, la Geneza 4:l, A.R.V. Primul om arătat a se adresa Lui pe nume, este patriarhul Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”, la Geneza 15:2,7,8. Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Iehova, care te-am scos din Ur din Chaldeea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta. Avraam a răspuns: Doamne, Iehova, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”- A.R.V. Domnul Dumnezeu de asemenea se descoperi lui Avraam sub un alt titlu: „Când a fost Avraam în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Iehova i s-a arătat şi i-a zis: Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic.” (Geneza 17:1, A.R.V.). Acest titlu urma să întărească lui Avraam credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de el cu privire la naşterea miraculoasă a unui fiu. Că Avraam şi alţii înainte de Moise cunoscură numele dar nu apreciară înţelesul lui adânc, este declarat de către însuşi Dumnezeu: „Dumnezeu a mai vorbit lui Moise, şi i-a zis: Eu sunt Iehova. Eu m-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov ca Dumnezeul Cel Atotputernic; dar n-am fost cunoscut de ei sub numele Meu ca Iehova.” (Exodul 6:2,3, A.R.V). Iehova merse înainte să declare scopul Său cu privire la poporul Său ales, pe atunci sclav în Egipt. Scopul Său era de a îndeplini o anumită parte a legământului Său făcut cu strămoşul lor Avraam, şi să facă din ei poporul Său de legământ. Aceasta era ocazia de a face de cunoscut înţelesul adânc al numelui lui Dumnezeu. Din accentul pus pe el cu această ocazie şi din alegerea specială a lui Dumnezeu în anunţarea scopului Său de a se justifica pe Sine şi cuvântul legământului Său, este clar că numele Iehova înseamnă sau semnifică Cel ce are un scop, sau scopul Său faţă de creaturile Sale. Numele nu atrage atenţia asupra Fiinţei Sale drept Cel Etern, care, fără îndoială, El este. Numele este forma cauzativă (care arată cauza) a verbului ebraic havah (a fi) şi literal înseamnă „El face să fie”, adică, El face sau cauzează în conformitate cu scopul Său. De multe sute de ani, mai ales după zilele lui Isus şi ale apostolilor Săi, înţelesul numelui Iehova a fost pierdut din vedere, şi numele însuşi a fost pus deoparte. Numai în anii recenţi, Dumnezeu a făcut ca numele Său să fie adus din nou la lumina şi însemnătatea lui, spre a fi făcut cunoscut ser­vilor Săi credincioşi, deoarece este timpul hotărât şi justificarea numelui Său, Iehova, se apropie. (Vezi Turnul de veghere, 1 iunie 1928, prf. 5; 1 ianuarie 1933, prf. 4,5.) Deci nimeni să nu ignore acum acest nume! La Geneza 2:5 însemnarea „Iehova Dumnezeu” apare prima dată în scrierile sfinte. Fiind Dumnezeu (Elohim), Iehova este divin. El este Dumnezeirea sau Cel Divin. „Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.”- Fapte 11:29, Douay. Iehova este nevăzut ochilor omeneşti, dar El dă oamenilor dovada despre dumnezeirea Sa prin lucrările Sale, văzute lor. “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”. (Romani 1:20, Douay). Ar fi nepotrivit să se vorbească despre Iehova ca având „natură divină” deoarece natură înseamnă ceea ce este născut sau produs, sau ceea ce este adus în existenţă prin naştere şi creştere, în timp ce Iehova este fără naştere, început sau creştere. El este totdeauna perfect, şi crează toate lucru­rile drepte, bune şi perfecte. Cu toate acestea, creaturilor care se dovedesc ucenici credincioşi ai lui Isus, le este scris de către ucenicul Petru: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi ai naturii divine [literal: o natură divină], după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3,4). Astfel de ucenici credincioşi, împreună cu Isus, devin părtaşi ai “unei naturi divine”, deoarece ei sunt în mod special născuţi prin forţa nevăzută a Celui Divin, Iehova Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut, peste puterea şi capacitatea omului de a-L vedea. Profetului Moise El îi zise: „Tu nu poţi să vezi faţa Mea: căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască.” (Exodul 33:20). De aceea, natura umană nu ar putea nicio­dată să se suie în cer şi să vadă pe Dumnezeu; în sprijinul acesta, un ucenic al lui Isus scrie: „Nimeni n-a văzul vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului” (Ioan 1:18; 3:13). Aceasta este adevărat, deoarece natura umană este „din pământ, pământească”, dar Dumnezeu este spirit, este Marele Spirit. Cu privire la Marele Spirit şi la modul de închinare Lui, Isus zise: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în spirit şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este spirit; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” - Ioan 4:23,24. Este necesar acum să mergem la vreun templu religios sau catedrală pentru ca să ne închinăm lui Dumnezeu, care este spirit? Servul Său Pavel dă adevăratul răspuns: „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţă, suflarea şi toate lucrurile... Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea aurului şi iscusinţa omului. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” - Fapte 17:24-30; 7:48-50. Se închină cineva lui Dumnezeu atunci când jertfeşte tămâie şi se apleacă asupra unei icoane dintr-un oarecare material şi zice rugăciuni în genunchi înaintea unei astfel de icoane? Aceasta este practica religiei, dar nu este adorarea lui Dumnezeu, Dumnezeul căruia Isus I se închina în spirit şi în adevăr (Ioan 20:17). Toţi închinătorii la Dumnezeu, de la Abel până la Moise, nu se închinară lui Dumnezeu în temple făcute de om sau înaintea icoanelor. La Muntele Horeb, în Arabia, Iehova Dumnezeu dădu o manifestare înspăimântătoare a puterii Sale şi atunci chemă pe Moise sus pe munte şi dădu acelui profet tablele de piatră ale celor zece porunci, scrise cu propria Sa mână, „scrise cu degetul lui Dumnezeu”. Primele două din aceste porunci sună: „Eu sunt Iehova Dumnezeul (Elohim) tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos” - Exodul 20:2-5, A.R.V.; şi 31:18. Un religionist nu se poate scuza zicând că cinstea şi închinarea pe care el le dă icoanei ar fi numai relativă şi că el nu se închină icoanei însăşi, ci aceluia pe care icoana îl reprezintă. Chiar acesta era argumentul întrebuinţat de către neamurile păgâne în religia şi închinarea lor la soare, lună şi stele, şi la „regina cerului”, după cum o numeau ele (Ieremia 7:18; 44:17-25). Asemenea practică religioasă este amăgire de sine, şi Dumnezeu nu iartă folosirea icoanelor sub acest pretext, ci o numeşte o cursă şi o interzice intenţionat acelora care se închină Lui în spirit şi în adevăr. Chiar şi a mişca mâna spre a saluta ceva şi a arunca o sărutare, era interzis de către El ca idolatrizare a icoanei sau lucrului. Prin urmare Dumnezeu inspiră pe Moise să rostească şi să scrie acest avertisment poporului de legământ al lui Dumnezeu: „Fiindcă n-aţi văzul nici un chip în ziua când v-a vorbit Iehova din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară in ceruri, sau chipul vreunui dobitoc care se târăşte pe pământ, sau chipul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului. Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Iehova, Dumnezeul tău, le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg”. Împotriva acestor prac­tici religioase, Iehova Dumnezeu avertiză, zicând: „Să nu slujeşti Dumnezeilor lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine. Chipurile cioplite ale dumnezeilor lor să le ardeţi în foc. Să nu pofteşti şi să nu iei pentru tine argintul şi aurul de pe ele, ca nu cumva aceste lucruri să ajungă pentru tine o cursă; căci ele sunt o urâciune înaintea lui Iehova, Dumnezeul tău.” (Deuteronomul 4:15-19; 7:16,25, A.R.V.). Cuvântul adevărului declară astfel că religia este o cursă care duce la moarte. (Referitor la Iacov 1:26,27, vezi capitolul 6). În Psalmul 84:11 citim declaraţia inspirată: „Iehova Dumnezeu este un soare şi un scut”. (A.R.V.). Dar aceasta nu este o justificare pentru închinătorii lui Iehova Dumnezeu să arunce o sărutare de mână soarelui sau unui scut, sau să le salute şi să se plece înaintea lor, pentru că ele sunt între­buinţate ca simbol al lui Dumnezeu. De la asemenea su­punere la creaturi şi la lucruri făcute de om, curatul şi adevăratul închinător al lui Dumnezeu trebuie să se abţină întocmai după cum a făcut credinciosul Iov. El zicea: „Dacă mi-am pus încrederea în aur, dacă am zis aurului: Tu eşti nădejdea mea; dacă m-am îngâmfat de mărimea averilor mele, de mulţimea bogăţiilor pe care le dobândisem; dacă am privit soarele când strălucea, luna când înainta măreaţă, şi dacă mi s-a lăsat inima amăgită în taină, dacă le-am aruncat sărutări, ducându-mi mâna la gură: şi aceasta este tot o fărădelege care trebuie pedepsită de judecători, căci m-aş fi lepădat de Dum­nezeul cel de sus!” - Iov 31:24-28; 1Regi 19:18; Osea 13:2. Nimic nu ar putea fi de o importanţă mai mare decât a te închina lui Iehova Dumnezeu în spirit şi în adevăr, după cum zicea Isus. Acesta este un drept dat de Dumnezeu tuturor creaturilor Sale, şi nici un guvern omenesc, indiferent cât de înalt este el pe pământ, nu are vreun drept să se amestece în aceasta şi să dicteze împotriva regulii şi poruncii de închinare a lui Iehova Dumnezeu. Iehova este Puterea Supremă. (Eclesiastul 5:8). Viaţa creaturilor inteligente depinde direct de asemenea închinare adevărată către Puterea Supremă. „Alege viaţa ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Iehova, Dum­nezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale” (Deuteronomul 30:19,20 A.R.V.; 32:47).” Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţă veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” - Romani 6:23. Veni un timp când marele Creator şi Dătător de viaţă începu lucrarea Sa creatoare. Aceasta era o expresie a iubirii Sale; pentru că „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4:16). Care a fost prima Sa creatură, începutul creaţiei lui Dumnezeu? Era ea vie sau moartă?