Adevarul va va face liberi - Capitolul IV

Creerea pamantului Minuni, care întrec cunoştinţa şi înţelegerea, au fost făcute de către Marele Dumnezeu şi Creator pen­tru folosinţa, bucuria şi plăcerea fiilor Săi spirituali în ceruri. Iubitul şi singurul Său Fiu născut era cu El în aceste mari lucrări de creare, şi fiecare nouă lucrare de creare a făcut ca toate creaturile vii să laude şi să adore pe Cel Atotputernic, „care face lucruri mari şi nepătrunse, minuni fără număr” (Iov 9:10). Iehova Dumnezeu şi „meşterul” Său, Cuvântul, erau Marile Puteri, şi sub Ei organizaţia universală de creaturi spirituale, serafimi, heruvimi şi îngeri, trăiau, se mişcau şi serveau scopul lui Dumnezeu cu supunere perfectă şi întru totul spre gloria Sa - Romani 13:1. Apoi, înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a fost extinsă de la acele ceruri spirituale prin începerea unei noi forme de creaţie, creaţia materială. Existau adâncimi întinse, nepătrunse ale spaţiului şi, la porunca lui Dumnezeu, puternicul Său Fiu, Cuvântul, începu să le înfrumuseţeze cu uimitoare lucruri materiale. „Cerurile au fost făcute prin cuvântul Lui, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. Căci el zice, şi se face; şi ce porunceşte se înfăptuieşte”. (Psalmii 33:6,9, A.R.V.). Au fost formate glorioase spirale nebuloase (nori grei) şi grupuri de stele strânse împreună în formă de glob, sori cu planetele şi cometele lor, spre a se mişca împrejurul soarelui lor într-o orbită bine definită, toate împreună, miliarde de Căi Lactee, sau constelaţii de stele. Vederea Atotputernicului Creator putea cuprinde frumoasa privelişte, şi aceasta s-a făcut în perfectă armonie cu voinţa Sa de necombătut. Nu exista nici un haos sau confuzie, ci toate aceste corpuri cereşti se mişcau în ordine şi cu regularitate, după cum mâna Marelui Făcător al tuturor lucrurilor le-a ordonat aceasta. Formarea fiecărui corp ceresc mergea înainte în conformitate cu legea fixată de Dumnezeu pentru el. Creatorul, prin Cuvântul Său, ţinea în puterea Sa toate lucrurile create, în formare şi în dezvoltare. Forţa Sa nevăzută, pe care Biblia o numeşte „spiritul lui Dumnezeu”, a fost trimisă de El să lucreze şi să îndeplinească voinţa Sa faţă de toate aceste creaţii neînsufleţite în întinderile nemărginite ale spaţiului. Acolo, în locuri hotărâte, erau corpurile cereşti As, Cesil, Cimah şi Mazzaroth, pe care oamenii le-au numit în mod greşit Arcturus sau Ursul Mare, Orion, Pleiadele sau Cloşca cu puii şi Zodiacul, după numele dumnezeilor falşi sau al demonilor - Iov 9:9 şi 38:31,32. La acest punct, prima carte a Sfintelor Scripturi începe darea ei de seamă incomparabil şi în conformitate cu adevărul: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” (Geneza 1:1, A.R.V.). Dacă masa de materie din care este compus acest Pământ a fost sau nu ruptă la început din Soarele arzător, în jurul căruia se învârte, şi exact cu cât timp înainte ca masa Pământului să fi fost formată, darea de seamă divină nu spune. De aceea, darea de seamă scripturală care urmează, în Geneza, capitolul 1, nu descrie crearea masei Pământului în sine, ci ordonarea şi pregătirea acesteia pentru scopul final al Creatorului. Care era şi este acel scop final? Răspunsul Creatorului este răspunsul adevărului, adevăr care eliberează mintea şi inima omului de orice teamă cu privire la destinul Pământului pe care-l locuim: „Căci aşa vorbeşte Iehova, care a creat cerurile, Dumnezeu care a format pământul şi l-a făcut, care l-a stabilit şi l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a format ca să fie locuit: Eu sunt Iehova; şi nu este altul” (Isaia 45:18, A.R.V.). „O generaţie trece, altă generaţie vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare. Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou” (Eclesiastul 1:4,5). „Pământul, pe care l-a întemeiat pe veci” - Psalmii 78:69. Pregătirea pământului şi aranjarea lucrurilor pe el, pentru a putea fi locuit, darea de seamă a Creatorului o împarte în şase perioade de lucru. Aceste şase perioade sunt urmate de o perioadă de odihnă sau sabat în legătură cu lucrările pământeşti, dar nu un sabat în legătură cu alte părţi ale universului şi cu activitatea de acolo. Acea perioadă de odihnă a lui Dumnezeu în legătură cu Pământul continuă încă, după cum arată o comparaţie a Cuvântului Său la Geneza 2:1-3 şi Psalmii 95:7-11, precum şi Evrei 3:15-19; 4:1-11. Deja, aproape şase mii de ani din acea odihnă mare sau sabat al lui Dumnezeu au trecut, şi Cuvântul Său ne asigură în mod hotărât că o altă mie de ani din aceasta este în curs. De aceea, această mare zi de odihnă a Creatorului, în legătură cu Pământul, pare să fie de circa şapte mii de ani de lungă. Această a şaptea „zi” fiind de o asemenea durată, este înţelept să presupunem că fiecare din cele şase zile de lucru erau la fel de lungi, şi toate laolaltă însumează o perioadă totală de patruzeci şi două de mii de ani. Darea de seamă despre crearea Pământului, fiind în legătură cu lucruri dinaintea existenţei omului, este aşadar inspirată de Dumnezeu. Dumnezeu întreabă pe om: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere... când stelele dimineţii cântau împreună, şi toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie? Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întunerec.” (Iov 38:4-9). „Care face îngerii Săi spirite; slujitorii Săi o flacără de foc: care puse temeliile pământului, ca în veci să nu se clatine. Tu îl acoperise-i cu adâncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau pe munţi”. (Psalm 104:4-6). Aceasta şi alte declaraţii scripturale mărturisesc în armonie că sfera pământească era altădată înfăşurată într-o boltă de apă şi alte materiale suspendate deasupra suprafeţei globului. Mari legături sau inele de acest fel acopereau pământul şi ascundeau vederii faţa lui. La început, pământul era o masă de materie arzătoare. În această stare incandescentă el strălucea întocmai ca un soare mic, întocmai ca o stea. Mări nu puteau exista pe suprafaţa pământului atunci, ci toată umezeala a fost aruncată sub formă de vapori şi hidrocarburile au fost evaporate, iar metalele şi mineralele au fost sublimate şi aruncate departe, în spaţiu, împrejurul sâmburelui pământului arzător, în fier­bere. Din cauza rotaţiei pământului în jurul axei sale, această materie aruncată în spaţiu, s-a format în mod treptat în inele mari în jurul Ecuatorului acestuia, unde forţa centrifugă a pământului în rotaţie era cea mai puternică. Totuşi, puterea gravitaţiei a pământului, ţinea inelele în vecinătatea Ecua­torului pământului. În conformitate cu densitatea şi greutatea specifică a materialelor aruncate în spaţiu de către pământul topit, ele se formară în inele de apă amestecată cu substanţe minerale, cel mai dens şi mai greu fiind cel mai apropiat de sâmburele pământului, următorul în ordinea greutăţii fiind imediat după el, şi aşa mai departe, cel mai uşor, compus aproape numai din apă curată, fiind aruncat la depărtarea cea mai mare de miezul pământului. Astfel, a existat un sistem inelar, şi toate acestea apăreau în ochii lui Dumnezeu întocmai ca o roată mare, cu roţi înăuntrul altor roţi, şi cu pământul topit însuşi ca butucul sferic al lor. Formarea era exact asemănătoare aceleia a planetei, pe care astronomii o numesc Saturn şi care are încă un sistem inelar în jurul ei, trei inele cu acelaşi centru care se învârtesc încă şi astăzi în jurul Ecuatorului ei. [Vezi cartea Sistemul inelar al pământului de Isaac N. Vail (1886).] Planeta Saturn progresează spre finala formă creatoare, în conformitate cu aceleaşi legi divine care au guvernat pământul în primele lui perioade de creare. Aparenţa tinde spre concluzia că aceste inele sunt compuse din mici părticele de zăpadă îngheţată. Cu ajutorul unui telescop este dovedit nu numai că Saturn are inele, şi că în jurul sferei sunt brâuri de diferite lăţimi şi străluciri, şi acestea sunt pe diferite latitu­dini deasupra şi dedesubtul Ecuatorului lui Saturn. Cu toate acestea, la polii săi nord şi sud, nu există bolte de nori, ci polii sunt descoperiţi. Acolo brâurile de nori cad, acelea fiind ţinuturile celei mai mici rezistenţe faţă de forţele de atracţie. Asemenea brâuri sunt făcute din inelele de la Ecuator, care cad unele după altele şi apoi se împrăştie spre a forma brâuri, fie de o parte, fie de alta a Ecuatorului. Fiecare din aceste brâuri de nori, se învârtesc în jurul lui Saturn cu iuţeala specifică, proprie a planetei, încetinindu-şi viteza în mod treptat, pe măsură ce se apropie de regiunea polară. Nevăzută înăuntrul şi dedesubtul acestor brâuri de nori, planeta Saturn însăşi se învârte în jurul axei sale, întocmai ca un sâmbure central, cu propria ei viteză încă nemăsurată. Tot la fel au stat lucrurile şi cu pământul în epoca timpurie a acestuia. Pe măsură ce acesta se răcea, cel mai apropiat şi mai greu dintre inelele sale se prăbuşea mai întâi spre Ecuator. Dar forţa centrifugă a pământului împiedica căderea acestuia pe suprafaţa pământului, şi inelul se lăţea şi se împrăştia întocmai ca un brâu, o parte spre nord şi altă parte spre sud. Inel după inel se prăbuşea, şi brâu după brâu se forma. Brâurile se mişcau spre polul Nord şi Sud şi acolo, în cele din urmă, cădeau asupra pământului însuşi. La punctele polare de cea mai mică rezistenţă, pământul atrăgea fiecare brâu îndată ce atingea un asemenea punct slab, şi apele şi preţioasele lor comori luau forma unei căderi de apă asemănătoare Niagarei. Atingând pământul, asemenea unui potop, masa de apa măturau totul în calea ei, asemenea unei inundaţii înspăimântătoare, de la poli spre Ecuator, târând cu ele şi bogăţia lor de metale şi minerale, împreună cu gheaţa. Prin aceasta, suprafaţa pământului, în proces de răcire, a fost mult îmbogăţită. Într-o anumită perioadă, apoi, suprafaţa pământului, cu excepţia aceleia a polilor, era cu totul acoperită de o boltă de brâuri conţinând minerale şi apă, ca şi cum ar fi fost înfăşurată în scutece, care atârnau împrejurul globului pământesc. Exista încă o serie de inele care pluteau în înălţime la Ecuatorul lui, şi astfel aparenţa planetei noastre era atunci asemenea aceleia a lui Saturn în prezent, ale cărui inele ating dimensiu­nea de 275.000 de kilometri în diametru. Pământul a atins această fază a dezvoltării inelare şi de acoperire mult mat repede decât Saturn, deoarece, fiind un corp mai mic, s-a răcit mult mai repede şi vaporii săi s-au condensat mai curând. Nici o formă de continent nu se arăta atunci pe pământ, dar exista apă direct în sânul pământului, precum şi un adânc de ape care plana sus în înălţime. Apoi, forţa sau „spiritul” nevăzut al lui Iehova acţiona asupra acelor ape exterioare, punând în mişcare suprafaţa acestora. „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi spiritul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” - Geneza 1:2. Întrucât pământul acum se răcise şi se întărise, nu mai strălucea asemenea unei stele, ci era întunecos. „Dumnezeu a zis: Să fie lumină! şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.” - Geneza 1:3-5. Aceasta nu era o oarecare lumină electrică, creată de pământ însuşi, deoarece aceasta ar fi strălucit de jur împrejurul pământului în acelaşi timp şi nu ar fi fost o despărţire între lumină şi întuneric. De unde venea deci lumina? De la soare, care fusese creat din timpuri necunoscute, înaintea mititelei noastre planete, pământul, din sistemul solar. Lumina soarelui strălucea numai pe suprafaţa de deasupra boltei îngheţate sau de apă, sus în înălţime şi împrejurul pământului. Numai jumătate din această boltă primea lumina soarelui, în acelaşi timp cealaltă jumătate fiind întoarsă de la soare, era în întuneric. Dar, întocmai ca şi pământul dinăun­trul boltei, şi bolta în formă de brâu se învârtea în jurul axei pământului. Astfel, exista o despărţire între zi şi noapte. Cu toate acestea, lumina soarelui nu pătrundea prin acele brâuri ale boltei şi prin urmare nu atingea suprafaţa pământului însuşi sau în mod direct apele care erau pe pământ. Bolta de brâuri era în mod practic opacă (prin care nu pătrundea lumina), şi între ele şi pământ spaţiul despărţitor era înţesat cu carbon, mai rău decât o „ceaţă asemănătoare supei de mazăre” în Londra. Să se observe de asemenea, că în descrierea acestei prime zile, cât şi a tuturor următoarelor zile de creare, Dumnezeu, Creatorul, pune seara înaintea dimineţii. El începe fiecare zi de creare de şapte mii de ani cu perioada de seară. Seara, forma finală a viitoarelor lucruri stabile este văzută prima dată numai într-un contur tulbure, dacă totuşi se vede; şi apoi devine mai clar, şi, în cele din urmă, pe deplin clar, în punctul culminant sau în „dimineaţa” zilei. „Şi Dumnezeu a zis: Să fie întindere (firmament) între ape, şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. „Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua.” (Geneza 1:6-8). Aceasta pare să însemne o limpezire într-o anumită măsură a întinderii dintre apele sub care era îngropată suprafaţa pământului şi brâurile de apă atârnate deasupra pământului. Firmamentul sau „cerul”, nu ţinea brâurile în formă de boltă în înălţime, ci întemeierea firmamentului, însemna o clară separare între asemenea ape de sus şi cele dedesubt. În acest firmament trebuiau să zboare creaturile înaripate care urmau încă să fie create, şi în care mai târziu însuşi omul avea să pătrundă cu balonul, avionul şi racheta. La încheierea celei de a doua zi de creare, lumina de la soare încă nu pătrunsese prin boltă şi prin urmare nu atinsese firmamentul. Totul era încă întunecos acolo. „Dumnezeu a zis: Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul! Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”. (Geneza 1:9, 10). Astfel, la începutul celei de-a treia zi de creare de şapte mii de ani, existau mari tulburări în interiorul pământului, pricinuite foarte probabil de căderea mai multor brâuri ale boltei la polii pământului şi supunerea acestuia unei noi greutăţi şi presiuni. În orice caz, puterea conducătoare a lui Dumnezeu era activă, şi formele uscatului au fost forţate să iasă la iveală pe suprafaţa pustie de apă de până atunci. Continente uriaşe şi insule au apărut la suprafaţă. Ele erau goale şi lipsite de orice vegetaţie sau viaţă vegetală. „Apoi Dumnezeu a zis: Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ. Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţă în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a treia”. (Geneza 1:11-13). Nu exista evoluţie sau dezvoltare a unei forme sau specii de viaţă vegetală prin schimbări nehotărâte, neclare, într-o altă formă de viaţă vegetală. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri crea mulţimea de forme hotărâte ale plantelor şi vegetaţiei, fiecare purtând sămânţă în ea, spre a se reproduce şi a continua propriul ei soi neschimbat. Toată această adu­cere în existenţă a primelor forme ale vieţii vegetale avu loc în întunericul care încă acoperea firmamentul de deasupra pământului şi înăuntrul densei bolţi de apă. „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: lu­minătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.” (Geneza 1:14-19). Aceasta nu înseamnă că de abia în decursul celei de a patra zile de creare a făcut Dumnezeu soarele în jurul căruia se învârteşte, şi făcu de asemenea satelitul pământului, luna, precum şi stelele mult mai depărtate, vizibile cu ochiul liber. Aceste corpuri cereşti exis­tau cu mult înainte de cea de a „patra zi” de creare. Dumnezeu le făcuse şi le atârnase în spaţiu, la distanţe uriaşe, dincolo de inelele şi bolta care se învârtea în jurul pământului, deasupra firmamentului sau „cerului”, care împrejmuia pământul, „ce­ruri” care despărţeau apele de pe pământ de cele de sus. Acum, cu toate acestea, pentru prima dată lumina soarelui, a lunii şi a stelelor, apăru pe firmamentul pământului şi această lumină pătrunse pe suprafaţa uscatului şi a mărilor pământului însuşi. Evident că în acest timp mai multe dintre brâiele greu încărcate cu apă ale bolţii atinseră polii şi se prăbuşiră inundând temporar întregul pământ şi ştergând orice urmă de viaţă a plantelor. După ce aceste potopuri se linişteau, mai multe plante răsăreau şi acopereau cu verdeaţă suprafaţa uscatului, ieşit afară din apă. Brâul bolţii, care se prăbuşi în decursul celei de a patra zi, lăsă numai inelele cele mai uşoare şi din cea mai curată apă să năvălească spre Ecuator şi să se împrăştie spre nord şi spre sud, întocmai ca un cort sau boltă peste pământ. Această boltă apoasă care rămase era transparentă. Ea lăsă prin urmare lumina soarelui, a lunii şi a stelelor, de departe, din afară, să străbată prin ea, şi lumină firmamentul, întinderea aerului, care de­venise acum relativ liber de carbon. Efectul acesteia pe pământ era o stare asemănătoare unei sere încălzite sub bolta lui transparentă. Aceasta era foarte favorabilă creşterii abundente a vieţii plantelor, chiar şi în regiunile polare de nord şi de sud, în intervalele dintre căderea brâurilor (inelelor) bolţii. Datorită bolţii apoase, care încă mai acoperea pământul deasupra firmamentului, conturul definit al soarelui, al lunii şi al stelelor, nu putea fi văzut pe suprafaţa pământului. Numai lumina lor, împrăştiată peste tot, străbătea prin boltă. Pe măsură ce timpul trece, bolta va deveni foarte subţire, nemijlocit deasupra Ecuatorului, şi lumina soarelui va pătrunde prin ea, şi va fi refractată cu o strălucire neobişnuită. Ce creaturi vor locui acum pământul? Suflete animale Darea de seamă biblică sună: “Dumnezeu a zis: Să mişune apele de vieţuitoare (suflete vii, Rotherham), şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului. Dumnezeu a făcut peştii cei mari (monştrii mării, Rotherham), şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după felul lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după felul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ. Şi a fost o seară şi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincia”. - Geneza 1:20-23. Cuvântul lui Dumnezeu al adevărului, aşa după cum este citat mai sus, dovedeşte existenţa sufletelor pământeşti cu mii de ani înainte de apariţia omului. Darea de seamă inspirată a lui Dumnezeu numeşte creaturile şi monştrii mărilor, şi de asemenea şi păsările, „suflete vii”, deoarece ele trăiau şi aveau o măsură de inteligenţă. În textul original ebraic al Bibliei, această expresie este nephesh chayyah, exact aceeaşi expresie care este aplicată omului de către Creatorul său. Ţinând acest adevăr în minte, vom ajuta pe studentul cuvântului lui Dumnezeu să devină liber de marea confuzie şi întunecime religioasă cu privire la această întrebare: Ce este un suflet uman, şi poate el muri întocmai ca animalele inferioare? În decursul celei de-a cincia zi de creare, probabil că a avut loc o cădere a altor brâuri ale bolţii apoase la poli, având ca rezultat de astă dată nimicirea vieţii animalelor sau a creaturilor de către apele îngheţate, unele forme de viaţă animală fiind şterse, care nu există astăzi. Acest proces de nimicire, împreună cu ridicarea ulterioară a scoarţei pământului, era fără îndoială, responsabil pentru acele mari depozite de piatră de var cunoscute ca „cimitire de scoici”. Cu toate acestea, deoarece această a cincia zi era de mii de ani de lungă, noi forme de viaţă de creaturi vor fi produse de către puterea divină, după fiecare astfel de potop. Ultima zi lucrătoare era acum sosită. „Şi Dumnezeu a zis: Să dea pământul vieţuitoare (suflete vii, Rotherham) după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune” - Geneza 1:24,25. Ce forme sau soiuri de suflete animale urmau să fie create mai întâi în această a şasea zi de creare, nu este spus. Fără îndoială, unele forme, ale căror fosile sau resturi pietrificate au fost găsite fixate adânc în pământ, au fost distruse de către brâiele care au căzut ulterior din boltă şi de către inundaţiile rezultate care se prăvăleau de la poli, întocmai ca valurile mării. Ziua de creare nefiind de douăzeci şi patru de ore, ci de mai multe mii de ani, puterea lui Iehova va umple din nou pământul cu viaţă animală de acelaşi soi sau de soiuri noi. Aceasta era fără îndoială după ultimul din aceste potopuri pustiitoare, în a şasea zi, când se aplică descrierea din Geneza 2:4-6: „Iată istoria cerurilor şi a pământului, când au fost făcute. În ziua când a făcut Iehova Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Iehova Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată suprafaţa pământului”.