Adevarul va va face liberi - Capitolul V

Suflete umane create Dumnezeu făcu pământul pentru a fi locuit de om. A şasea zi de creare se încheia. Capodopera creaţiunii pământeşti a lui Dumnezeu urma încă să vină, spre a prezida peste toate creaturile animale şi să facă aceasta după chipul lui Dumnezeu, care prezidează peste toată creaţiunea. În acest scop, această capodoperă pământească trebuia să fie mai inteligentă decât animalele supuse ei. Aceasta trebuia să fie în asemănarea Creatorului, posedând măsura necesară de înţelepciune, putere, iubire şi justiţie. Din nou Domnul Dumnezeu întrebuinţa pe singurul Său Fiu născut, Cuvântul, ca pe un meşter şi Lui îi vorbi Iehova Dumnezeu când, în cele din urmă, era gata să aducă în existenţă punctul culminant al creaturilor Sale pământeşti. „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră, el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:26-28). Aici, Creatorul dădu omului şi soţiei sale un mandat cu privire la pământ. Mandatul cuprindea mai mult decât a fi după chipul lui Dumnezeu prin exercitarea domniei peste întreg pământul şi peste creaturile lui vii. Dumnezeu prin „meşterul” Său făcuse prima pereche de oameni prin puterea Sa directă. El nu va mai face niciunul din ei în mod direct. El le dărui puterea de a reproduce soiul lor prin unire de căsătorie, ceea ce nu este cazul la îngeri, care „nici nu se însoară, nici nu se mărită”, ci toţi sunt creaturile individuale ale lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Prin urmare cea mai responsabilă parte a mandatului divin către omul perfect şi către femeia perfectă, era să „crească şi să înmulţească” propriul lor soi omenesc şi să umple pământul cu urmaşi în asemănarea lui Dumnezeu. Marele îngrijitor favoriză această frumoasă pereche umană cu libertate de lipsă şi cu libertate de teamă. Era belşug pentru toţi, pentru om şi pentru animal, deopotrivă. „Şi Dumnezeu a zis: Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde. Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea” (Geneza 1; 29-31). O perioadă de circa 42.000 de ani trecuse acum de când Dumnezeu zise cu privire la pământ: „Să fie lumină”. După toată lucrarea de pregătire a acelor mii de ani, iubitorul Creator Iehova dăduse omului şi femeii un început care era „foarte bun”. Dat fiind că Iehova a pronunţat acest început a fi „foarte bun”, acesta nu era cu nimic mai prejos decât un început perfect. Prin continuarea credincioasă a omului în executarea mandatului divin încredinţat lui, lucrurile puteau rămâne perfecte pentru om în acea lume originală liberă, în care era creat omul. Ce altă lucrare a lui Iehova Dumnezeu era necesară în interesul omului? Niciuna; şi astfel Creatorul a predat domnia pământului omului, ca reprezentantul pământesc văzut al lui Dumnezeu. Lucrarea şi privilegiile omului trebuie de aici înainte să continue în conformitate cu mandatul divin. „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lu­crarea Lui pe care o zidise şi o făcuse” (Geneza 2:1-3). Este o nebunie a cugeta că aceasta ar însemna că Atotputernicul Dumnezeu era ostenit sau obosit de lucrarea Sa pe această mică planetă Pământ şi că după aceea El era obligat să Se odihnească pentru ca să Se refacă. „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeu cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El şade deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el”. (Isaia 40:28, 22). De aceea, când Exodul 31:17 declară că „în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat”, aceasta înseamnă că El isprăvise lucrarea pe care şi-o propusese să o facă în legătură cu Pământul, şi El simţi mulţumirea şi bucuria înviorătoare a lucrării isprăvite. El se odihni, de asemenea, în cunoştinţa că nimic ce s-ar putea dezvolta mai târziu nu ar putea să se aşeze de-a curmezişul sau să împiedice cu succes scopul Său cu privire la Pământ. El va putea face faţă oricărei situaţii ce s-ar putea ivi şi o va învinge. Luna va împărţi omului timpul în luni. Declaraţia din Geneza 2:1-3 nu spune că Dumnezeu împărţi timpul pentru omul perfect şi pentru femeia perfectă în perioade de şapte zile şi le porunci să observe o zi de odihnă sau o zi de sabat, fiecare a şaptea zi. Atât timp cât această pereche perfectă ar fi observat mandatul divin, ei s-ar fi odihnit în Creatorul lor şi ar fi împărtăşiţi de libertate de închinare şi libertate de orice teamă şi necaz, şi prin aceasta ei s-ar fi bucurat de odihna sabatului lui Dumnezeu, împreună cu El. Ei s-ar fi bucurat de un sabat perpetuu prin credinţă şi ascultare faţa de El. Darea de seamă despre crearea omului, dată în Geneza, capitolul unu, este una generală. Aceea din capitolul doi este una detaliată, completând darea de seamă scurtă de mai sus. În acest al doilea capitol, numele lui Iehova apare pentru prima data, deoarece de acum înainte numele Domnului Dumnezeu este în legătura cu omul de pe Pământ. Darea de seamă este foarte simplă şi revelatoare în ce priveşte sufletul uman şi cum a fost creat. Să se studieze limbajul între­buinţat: „Şi Iehova Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. - Geneza 2:7. Să se observe că aici este întrebuinţată aceeaşi expresie „suflet viu” ca aceea în legătură cu animalele inferioare omului, când acestea au fost create, în textul ebraic expresia este nephesh chayyah. (Geneza 1:20, 21, 24, 30). Dumnezeu făcu creatura umană, omul, sau pe Adam, spre a fi un „suflet viu” întrucât a creat întâi trupul uman şi apoi, suflând în el nu un suflet, ci „suflarea de viaţă”, puterea de energie, a unit aceasta forţă de viaţă cu trupul. Un „suflet viu” înseamnă o creatură vie; şi pe pământ aceasta înseamnă o creatură care respiră în timp ce trăieşte. Omul, sau Adam, era un suflet viu, întocmai ca şi animalele inferioare, având un trup material şi respirând atmosfera firmamentului, aceeaşi pe care o respirau acele animale; numai că omul, sau Adam, era de un rang mai înalt, având o poziţie dreaptă şi fiind de o inteligenţă mult superioară. El era deci după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sufletele animale inferioare mor. Poate sufletul uman muri? Şi dacă el poate muri, este totuşi posibil pentru el ca sub împrejurări drepte să trăiască pe vecie? Biblia dă răspuns. În secţiunea pământului numită „Eden”, care înseamnă „plăcere”, şi în partea de răsărit a acesteia, Iehova Dumnezeu plantă o grădină sau paradis, şi puse acolo pe om, ca „să o lucreze şi să o păzească”. Acesta era într-adevăr un loc plăcut, singurul loc pregătit în mod special pe Pământ, şi pomii şi cursurile lui de apă susţinătoare de viaţă, sunt pe scurt descrise în Geneza 2:8-15. Deşi abia creat, Adam era pe deplin matur şi perfect în statură, şi el putea vorbi în mod inteligent. Creatorul lăsă pe Adam să facă cunoştinţă cu animalele din grădină, pentru ca el, ca unul care domneşte peste ele, să poată să le pună nume. Să se citească atent darea de seamă: „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească.” - Geneza 2:19,20, Roth. Aici, darea de seamă întrebuinţează din nou termenul „suflet viu” pentru păsări şi alte animale, acelaşi ca şi cel întrebuinţat în legătură cu omul perfect după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Animalele erau suflete muritoare şi muriseră înaintea omului, fie datorită vieţii mărginite sau datorită procesului de creare în curs încă deasupra pământului, astfel cum era căderea brâurilor bolţii de deasupra firmamentului. Este şi omul un suflet muritor? Adică, poate un suflet uman să moară? Trebuie el să moară în mod forţat, întocmai ca animalele de ordin inferior, sau poate el să supravieţuiască pe vecie? Este el nemuritor? Răspunsurile potrivite acestor întrebări sunt descoperite în legea lui Iehova pentru Adam: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” - Geneza 2:16,17. Aceasta dovedeşte că sufletul uman este muritor, chiar şi când omul este perfect şi fără păcat, aşa după cum era Adam la primirea acestei porunci a lui Dumnezeu. Dacă sufletul uman ar fi fost nemuritor, Dumnezeu nu ar fi putut zice că neascultarea omului faţă de legea lui Dumnezeu aduce pedeapsa morţii asupra omului. Adam, creatura umană, era un suflet. El nu avea nici un suflet înăuntrul lui, care să fie separat şi deosebit de trupul său uman, şi care ar putea exista independent chiar la o eventuală descompunere a trupului uman. Dumnezeu, care făcuse sufletul uman prin unirea trupului pământesc cu suflarea de viaţă, putea să desfacă acel suflet, dacă acesta s-ar fi dovedit răsculător împotriva legii lui Dumnezeu. Atunci, acel suflet ar înceta de a mai fi. El ar muri, cu atât mai mult cu cât creatura vie, omul, care este suflet viu, ar muri. Aşa sună Ezechiel 18:4,20. - Psalmii 104:29. Nephesh, termenul ebraic pentru suflet, este tradus de asemenea de multe ori cu viaţă în Biblia Românească, indiferent dacă ea înseamnă viaţa unui animal sau viaţa unui om. Prin urmare, dacă o creatură are viaţă, se poate spune despre acea creatură că este un suflet viu în ea. Spre exemplu, Geneza 1:30 sună: „Şi tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, în care este un suflet viu”. (Roth., şi A.R.V. nota marginală). De ase­menea, şi 2 Regi 4:27 sună: „Sufletul ei este amărât înăuntrul ei.” Când profetul Ilie a readus în mod miraculos un copil la viaţă, el zise lui Dumnezeu: „Fă să se întoarcă sufletul copilului în el”. „Şi Domnul ascultă glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s-a întors în el, şi a înviat”. - 1Regi 17:21,22. Deoarece sângele care circulă înăuntrul vaselor sanguine este baza vieţii umane şi animale, este spus că viaţa constă în sânge: „Carnea cu sufletul ei, cu sângele ei, să nu o mâncaţi; şi cu siguranţă voi cere sângele sufletelor voastre”. (Geneza 9:4, 5, Roth., marginală). „Căci sufletul trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin sufletul din el face sângele ispăşire.” (Leviticul 17:11, Roth., marginală). Prin urmare, viaţa sau sufletul nu poate să supravieţuiască şi să existe ca o creatură inteligentă aparte de trup. La fel ca sângele vărsat din trup, viaţa sau sufletul nu există aparte de trup. Când forţele de viaţă sunt despărţite de trup, sufletul sau creatura vie moare, nu numai trupul. Când Adam a fost avertizat să nu mănâce din fructul pomului oprit, sub pedeapsa cu moartea, Iehova Dumnezeu nu a făcut nici o menţiune despre un loc al chinului conştient, fie temporar sau etern, după moarte. În toată darea de seamă divină despre creaţiune nu se spune nimic despre facerea unui „iad” arzător de tortură, care ar fi fost prevăzut pentru chinuirea sufletelor umane. Nici un astfel de loc nu a existat vreodată, şi ar fi odios pentru Iehova şi nu în armonie cu înţelepciunea, dreptatea şi iubirea Sa, să pregătească un asemenea loc veşnic de tortură pentru păcătoşi. Pe de altă parte, este imposibil pentru păcătoşi să fie trimişi într-un asemenea loc, deoarece la moarte sufletul păcătos moare şi încetează a mai fi. „Plata păcatului este moartea”. (Romani 6:23). Dacă, după împărtăşirea neas­cultătoare din fruct, Dumnezeu ar fi închis sufletul uman într-un iad de tortură la moarte, aşa după cum este învăţat de către religie, Dumnezeu ar fi schimbat pedeapsa anunţată prin instituirea unei legi ex post facto, o lege făcută după comiterea crimei. Totuşi, Iehova zice: „Eu nu Mă schimb”. - Maleahi 3:6. Fără ca Scripturile să fie sucite, este clar că sufletul uman este muritor şi că Atotputernicul Dumnezeu poate să-l pună în moarte pentru păcat. Contrar învăţăturii religiei că sufletul uman este nemuritor, cuvântul lui Dumnezeu al adevărului învaţă clar: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” (Ezechiel 18:4, 20). Aceasta nu înseamnă, totuşi, că sufletul uman nu ar putea trăi pe vecie pe Pământ. De fapt, Dumnezeu se îngriji pentru om ca să locuiască şi să trăiască în paradis pe pământ pe vecie, întrucât „a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”. (Geneza 2:9). Ce s-ar fi întâmplat dacă omul ar fi trebuit să se abţină pe vecie de a mânca din fructul oprit al pomului cunoştinţei binelui şi răului, sau până ce Dum­nezeu însuşi ar fi ridicat prohibiţia de deasupra pomului, după o probă suficientă asupra omenirii? Adam şi urmaşii săi ar fi putut atunci să trăiască pe vecie pe Pământ. De aceea, în timp ce era sub probă, dreptul lui Adam la viaţă veşnică era numai condiţionat, depinzând de ascultare. Fără îndoială că, după ce omenirea s-ar fi dovedit credincioasă şi ascultătoare sub probă, Dumnezeu ar fi condus pe om şi la „pomul vieţii din mijlocul grădinii” şi ar fi permis omului să mănânce din el, simbolizând şi garantând astfel omului ascultător, încercat, dreptul la viaţă veşnică. După facerea de cunoscut a legii ascultării, Dumnezeu dădu lui Adam o femeie, pentru ca să se poată naşte urmaşi umani. Dumnezeu, prin cuvântul Său, făcu pe Adam direct din elementele pământului; dar cu o coastă din partea lui Adam ca bază, Dumnezeu formă o femeie perfectă, pentru ca ei amândoi să poată fi un trup. Atunci, Creatorul lor i-a binecuvântat şi le-a dat mandatul divin spre a „creşte, a se înmulţi şi a umple pământul”. (Geneza 2:18-25; 1:28, Roth.). Ar fi greşit să se aplice perfectului Adam şi Evei versetul din Evrei 9:27: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Acea scriptură a fost aplicată marelui preot evreu în ziua de ispăşire şi, mai târziu, antitipului acestuia. Cât priveşte pe Adam şi Eva, a fost pusă înaintea lor o cale a ascultării, care să-i conducă la viaţă veşnică pe Pământ. Cercetătorul Scripturilor inspirate poate, prin urmare, să descopere cât de neadevărat este catehismul religios care, fără dovadă scripturală, zice: „Principalele binecuvântări intenţionate pentru Adam şi Eva, dacă ar fi rămas credincioşi lui Dumnezeu, ar fi fost o stare continuă de fericire în această viaţă şi glorie veşnică în cea viitoare.” Iehova Dumnezeu nu le-a dat nici o speranţă într-o presupusă „viaţă viitoare” în glorie cerească. Pentru Adam şi Eva exista posibilitatea fie de a continua prezenta lor viaţă pe baza ascultării neîntrerupte faţă de Dumnezeu, fie moartea eternă pentru neascultare. Adam şi Eva trăiau pe Pământ într-o lume liberă, deoarece nu exista nici un păcat sau nedreptate în ea. Ei aveau adevărul care face liber pe cel ce-l păzeşte. Ei se închinau lui Dumnezeu în spirit şi în adevăr în mijlocul paradisului deschis al Edenului. Ei nu aveau nici un fel de teamă chinuitoare, ci numai teama divină, care caută să evite displăcerea lui Dum­nezeu. Lor nu li s-a dat nici o lege a celor zece porunci. Ei erau perfecţi, deoarece 1Timotei 1:9,10 declară: „Căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pen­tru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase”. Nici un timp hotărât nu era stabilit pentru ei când să înceapă cu executarea acelei părţi a mandatului divin cu privire la umplerea Pământului cu urmaşii lor. Ei nu erau hotărâţi pen­tru moarte, şi toată veşnicia era înaintea lor; şi nu exista pentru ei nici o obligaţie urgentă sau vreo grabă nepotrivită. Lucrând şi îngrijind grădina, şi exercitând stăpânire peste creaţia animală inferioară, îşi petreceau zilele lor într-o activitate veselă, interes neobosit şi binecuvântare divină.