Adevarul va va face liberi - Capitolul X

Eliberarea preaumbrita După dispariţia neaşteptată a lui Enoh, chiar dacă ea a pricinuit vreo agitaţie sau sentiment de pierdere sau nu, oamenii continuară să muncească şi să lucreze cu mâinile lor, luptând cu spinii şi pălămida pământului blestemat. Enoh fusese întocmai ca „sarea pământului”, exercitând o influenţă sănătoasă printre oameni; dar oamenii în general erau legaţi de corupţie. Aceştia erau bucuroşi că Enoh nu mai era şi predicarea profeţiei sale împotriva păcătoşilor nelegiuiţi încetase. În mod egoist, ei continuau să-şi mănânce mâncarea şi să-şi bea vinul, să ia şi să dea în căsătorie, şi omenirea se înmulţea datorită numărului mare de naşteri. Lameh, nepotul lui Enoh, simţea în mod dureros asprele condiţii de viaţă. El nu se distingea printre oameni ca un martor pentru Iehova, după cum făcuse bunicul său. Avertismentul lui Enoh despre judecata viitoare impresionase probabil pe Lameh că se apropia un timp de judecată, şi că o schimbare în starea umană urma să vină îndată. Deoarece numele lui Lameh însemna „puternic; răsturnător; nimicitor”, el se potrivea foarte bine profeţiei lui Enoh, că Dumnezeul oricărei puteri va răsturna puterea celor nelegiuiţi, îi va ni­mici şi va aduce o lume nouă în care oamenii ascultători se vor odihni de munca istovitoare şi de asupririle celui nele­giuit. Lameh trăise în decursul ultimilor cincizeci şi cinci de ani ai vieţii primului său strămoş, Adam. De la el Lameh învăţă cum, datorită păcatului lui Adam, Dumnezeu blestemase pământul, dar dăduse şi promisiunea viitoarei „sămânţe”, care să sfărâme capul Şarpelui înşelăciunii şi neadevărului. Aceasta ar însemna ridicarea blestemului. Aşa spera Lameh. „La vârsta de 182 de ani, Lameh a născut un fiu. El i-a pus numele Noe, zicând: Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care Iehova l-a blestemat”. (Geneza 5:28, 29, A.R.V.). Cuvintele lui Lameh se dovediră a fi o profeţie, şi erau prin urmare inspirate de spiritul sau forţa nevăzută a lui Iehova Dumnezeu. De fapt, născând un astfel de fiu care să joace un rol în împlinirea profeţiei, Lameh deveni o icoană a lui Iehova Dumnezeu, Cel Atotputernic; şi fiul său, Noe, de­veni o icoană profetică a „sămânţei” promise în Eden prin care blestemul trebuia să fie ridicat. Lameh trăi până ce fiul său Noe era în vârsta de 595 de ani, şi-l văzu angajat într-o lucrare la porunca lui Dumnezeu Atotputernicul şi care a dat dovadă că fiul său Noe fusese pe drept numit sub inspiraţia lui Dumnezeu. Pe neaşteptate, în mijlocul corupţiei vremurilor, un nou element apăru pe scenă şi atrase atenţia oamenilor, dar nu spre îmbunătăţirea lucrurilor. Darea de seamă divină zice deodată: „Uri­aşii erau în vremurile acelea pe pământ”. Sau, o traducere mai bună a dării de seamă: „Nephilimii erau pe pământ în zilele acelea”. (Geneza 6:4, A.R.V.). Cine erau acei nephilimi uri­aşi? Ei nu erau namile monstruoase din rândul omenirii, datorită unei dereglări glandulare. Ei erau supra-oameni. Erau demoni din lumea spiritelor, materializaţi în carne, dar de o formă uriaşă, spre a dovedi originea lor superioară, deoarece omul este făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Apariţia lor neaşteptată prin­tre oameni constituia dovada vizibilă că lucrurile, în acele ceruri de sub Satan, suveranul nevăzut al omului, mergeau spre mai rău. Dumnezeu nu aruncase afară din cer pe Satan Diavolul, după ce pronunţă judecata asupra lui în Eden, ci îl lăsă să rămână pentru încercarea integrităţii fiilor spirituali ai lui Dumnezeu. Într-adevăr, după mai bine de două mii de ani după răscoala lui Satan, „se întâmplă într-o zi, când fiii lui Dumnezeu se înfăţişară înaintea lui Iehova, că Satan veni şi el printre ei. Şi Iehova zise lui Satan: De unde vii? Atunci Satan răspunse lui Iehova, şi zise: De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el”. (Iov 1:6,7, A.R.V.). Evident, atunci mulţi din acei îngeri, dacă nu toţi care erau în organizaţia pe care Dumnezeu o supuse lui Lucifer în funcţia sa de “heruvim ocrotitor” de peste om în Eden, cedară înduplecării lui Satan, după ce el pricinui căderea omului. Ei de asemenea se răsculară împotriva Dumnezeului Cel Prea Înalt, părăsiră sfânta Sa organizaţie şi luară poziţie de partea lui Satan în controversă. Acei îngeri necredincioşi deveniră diavoli, întrucât ei se alăturară necredinciosului Lucifer la defăimarea lui Iehova Dumnezeu şi ocărârea numelui Său. Ei deveniră demoni care erau adoraţi mai târziu de oameni, dar a căror adorare Iehova Dumnezeu o interzise poporului Său ales să o practice, zicând: „Să nu-şi mai aducă jertfele lor demonilor cu care curvesc”. (Leviticul 17:7, Roth.). „Au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoş­teau, dumnezei noi, veniţi de curând”. (Deuteronomul 32:17, Roth.; şi 2Cronici 11:5; Psalmii 106:37). Lucifer, de rangul heruvimilor, deveni astfel „prinţul demonilor”, numit şi “Beelzebub”. - Matei 12:24,27,28, A.R.V. Îngerii care păcătuiră în acest fel, ajunseră sub sentinţa de condamnare a lui Iehova Dumnezeu. El îi degradă din binecuvântata lor poziţie în sublima Sa organizaţie a luminii şi adevărului, şi-i înjosi la starea numită în mod simbolic „Tartar”. Neavând lumina adevărului scopurilor lui Dumnezeu, ei nu sunt liberi, ci sunt sub continua supraveghere a lui Dumnezeu, ca vrăjmaşi ai Săi. Astfel, ei sunt ca în lanţuri. Ei niciodată nu se pot elibera de sub sentinţa Sa de nimicire, care apasă asupra lor, ci în starea lor de degradare în Tartar, aşteaptă executarea acelei sentinţe în ziua de judecată, împreună cu Satan Diavolul. Descoperirea inspirată cu privire la aceasta zice: „Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pier­zarea lor nu dormitează. Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Tartar, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată”. (2Petru 2:3, 4, A.R.V., marginală). „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. - Iuda 6. Demonii, care s-au materializat în zilele lui Noe, terorizau oamenii care nu aveau credinţă în Dumnezeu aşa cum avea Noe. Ei răspândeau violenţa. Chiar numele lor „nephilimi” înseamnă „căzători”, care fac pe oameni să cadă prin violenţe sau prin alte mijloace. Aşa o impresie înspăimântătoare făceau, încât aproape o mie de ani mai târziu, când spionii izraeliţi spionau ţara Canaanului şi văzură înălţimea neobişnuit de mare a fiilor canaanitului Anac, se întoarseră şi raportară în mod fals: „Şi văzurăm acolo nephilimii, pe fiii lui Anac, care se trag de la nephilimi: şi noi eram ca nişte lăcuste în faţa lor”. (Numerii 13:33, A.R.V.). Cartea Genezei spune ce a urmat îndată după ce apărură nephilimii pe pământ. Oamenii ajunseră atât de corupţi, încât marele Spirit, Iehova, hotărî să le acorde numai 120 de ani de favoare, înainte ca să-Şi execute judecata asupra lor, rezolvând prin aceasta chestiunea de controversă a supremaţiei cu această generaţie de oameni cu viaţă lungă. „Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Iehova a zis: Spiritul Meu nu va rămâne pururea cu omul, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani”. - Geneza 6:1-3, A.R.V. „Fiii lui Dumnezeu”, care se căsătoriră cu fetele oamenilor, erau îngeri, care, până atunci, rămăseseră credincioşi faţă de Iehova Dumnezeu. „Căci, în cer, cine se poate asemăna cu Iehova? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu?” (Psalmii 89:6, A.R.V., marginală; Psalmii 88:7, Douay). Încă fiind în orga­nizaţia lui Iehova ca membrii ai familiei Sale de fii, aceşti îngeri se materializară, fără îndoială cu bune intenţii, spre a fi de folos rasei umane rătăcite. Cu toate acestea, ei nu au fost împuterniciţi la aceasta de Dumnezeu, Tatăl lor, şi nu era în armonie cu calea Sa de a produce „sămânţa” care va fi trimisă din cer spre a zdrobi capul Şarpelui. De aceea, acesta era un pas făcut în neascultare, care servi în schimb scopului lui Satan, şi produse o progenitură de urmaşi care erau „viteji, oameni cu renume”, corcituri îngeri-oameni, care îşi făcură un nume pentru ei înşişi şi nu pentru Dumnezeu şi care umplură pământul cu violenţă. Scurta dare de seamă sună: „Nephilimii [uriaşii] erau pe pământ în zilele acelea, şi chiar DUPĂ ACEEA, când fiii lui Dumnezeu se împreunară cu fetele oamenilor, şi ele le născură copii: aceştia erau oamenii puternici din vechime, oameni cu renume”. - Geneza 6:4, A.R.V. În mijlocul acestei nelegiuiri, Noe urmă exemplul lui Enoh şi umblă cu Iehova Dumnezeu. El se căsători cu o femeie cinstită, nepătată, şi după ce ajunse la vârsta de 500 de ani, Dumnezeu îl binecuvântă cu trei fii. El îi crescu în credinţa lui Dumnezeu şi îi conduse în ascultare faţă de voinţa dreaptă a lui Dumnezeu. Noe se păstră nepătat şi necorupt de acea lume veche, nelegiuită, şi mărturia inspirată cu privire la el raportează: „Acestea sunt generaţiile lui Noe. Noe era un om drept şi perfect în generaţia sa: Noe umbla cu Dumnezeu. Şi Noe născu trei fii, Sem, Ham şi Iafet”. (Geneza 6:9,10, A.R.V.). Aceşti trei fii se căsătoriră cu femei necorupte. Pământul pe vremea aceea era în starea descrisă la 2Petru 3:5, stare faţă de care oamenii din afara familiei lui Noe aleseră mai bine să rămână ignoranţi: „Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei”. Prin cuvântul plin de putere al lui Dumnezeu, apele de pe pământ fuseseră adunate în mări şi oceane şi pământul uscat a fost făcut să apară în a treia zi de creare. În decursul vremii, existau inele de materii evaporate din starea lor topită, care formau o boltă de brâuri împrejurul pământului, sus, deasupra firmamentului sau întinderii atmosferice. Brâurile se mişcau încet spre poli, spre nord şi sud, şi acolo, în zonele de mai puţină rezistenţă, se prăbuşiră, supunând pământul marelui potop care nimici orice formă de viaţă existentă. Acum, după încheierea celei de a şasea zi de creare, în care Dumnezeu făcu pe om, ultimul inel alcătuit aproape numai din apă curată, pătrunse spre firmamentul pământului şi înveli pământul întro boltă. El era susţinut în aer de forţa centrifugă, pe măsură ce se învârtea. El constituia un mare adânc de apă în suspensie, învelind Pământul. Urmaşii lui Adam, înmulţiţi acum pe pământ, erau afară din apă, pe pământul uscat. În acelaşi timp ei erau în apă, fiind înăuntrul boltei de apă, care fusese acolo încă înainte de crearea lui Adam. Oamenilor nelegiuiţi de pe pământ, de când Adam adormise în moarte, li se părea că toate lucrurile continuă să ramână aşa cum erau de la începutul creaţiei. Ei nicidecum nu vedeau ce vedea Dumnezeu că apele marii bolte de sus se mişcau spre poli; că, datorită acestui fapt, grosimea boltei deasupra Ecuatorului pământului devenea foarte redusă, razele soarelui aproape pătrunzând prin ea, şi că vârfurile boltei, care se apropiau de poli, slăbeau în mod primejdios, întrucât rotaţia lor era aşa de înceată, încât aveau numai o mică forţă centrifugă de opus puterii de atracţie a Pământului. Căderea boltei era ameninţătoare, aşteptând doar ca Dumnezeu să-Şi îndepărteze puterea Sa de împiedicare, la sfârşitul celor 120 de ani. Dar înainte ca brâurile boltei să fi căzut, Dumnezeu în mod milostiv lăsă ca locuitorii pământului fie avertizaţi de îngrozitorul cataclism de ape, şi să li se arate oamenilor calea de scăpare, dacă ei ar da ascultare. Iehova Dumnezeu făcu pe Noe martorul Său pentru a trâmbiţa avertismentul. Fără îndoială că mai întâi Iehova Dumne­zeu făcu lui Noe o dare de seamă despre crearea Pământului, aşa cum este descrisă în primul capitol al Bibliei, descoperindu-i prin aceasta existenţa puternicului adânc de deasupra firmamentului, şi că acesta trebuie, în scurt timp, să se pră­buşească pe Pământ, provocând un potop peste toată faţa Pământului şi nimicind întreaga omenire coruptă. Pentru a scăpa din acesta, trebuia să fie clădită o corabie mare, iar Noe, fiii săi şi femeile tuturor celor patru, trebuiau să se refugieze în ea, ducând înăuntru şi un număr de păsări, vite, animale şi reptile (nu şi insecte). O asemenea catastrofă ce s-a abătut asupra pământului, nu a fost raportată niciodată până aici; totuşi, Noe a crezut pe Dumnezeu. „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă”. - Evrei 11:7. Toţi cei nelegiuiţi de pe pământ, nephilimii, oamenii puternici cu renume, precum şi omenirea în general, îşi băteau joc de Noe şi de fiii săi, în timp ce aceştia clădeau marea corabie, lungă de 144 metri, lată de 24 metri şi înaltă de 14,39 metri, cu trei etaje interioare. Cum voiau ei să o lanseze de pe uscat, unde o clădiseră? Noe şi fiii săi, cu toată batjocura, ţineau tare la integritatea lor. Noe avertiză oamenii despre potop şi predică dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care cerea potopul nimicirii peste lume, ca executarea dreptei sentinţe a lui Dumnezeu asupra ei. Întrebat de către cei îndoielnici când se va întâmpla aceasta, Noe răspunse că el nu ştie ziua sau ceasul, dar că nu se va întâmpla înainte ca să fie terminată corabia şi ca el şi familia lui să intre în ea. Marea corabie era terminată, în timp ce aburul continua să se ridice încă din pământ şi să ude întreaga faţă a pământului. Nici un semn de ploaie sau potop nu se vedea. Ce se întâmpla acum? Cuvântul lui Iehova se adresă lui Noe, spunându-i să intre în corabie cu familia sa, ducând cu sine de asemenea şi păsările şi animalele: „Căci după şapte zile voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut”. Noe ascultă. Nici un copil sau sugar nu a fost luat în corabie. Deşi căsătoriţi, fiii lui Noe erau atât de preocupaţi cu pregătirea pentru potop şi cu mărturia pentru Iehova, încât nu aveau timp să se gândească la creşterea familiilor. Nu era ocazie pentru aşa ceva. Mai mult decât atât, abţinerea lor de a avea copii arăta convingerea lor; ea adăuga greutate la mărturia lor cu privire la catastrofa apropiată. S-au căit şi s-au întors oamenii îndată de la căile lor stricate, crezând că dezastrul mondial era aproape, atunci când văzură pe Noe şi familia sa intrând în corabie şi luând cu ei înăuntru creaturile vii? Fiul omului, Cristos Isus, răspunde: „Cum era în zilele lui Noe dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe, în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”. - Matei 24:38,39. Noe era în vârstă de 600 de ani când întoarse spatele acelei lumi nelegiuite şi intră în corabia cu încărcătura ei preţioasă. „Cele care au intrat, erau câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Iehova l-a închis înăuntru”. (Geneza 7:6, l6, A.R.V.). Potopul izbucni, în cel de-al şasesutelea an al vieţii lui Noe, în şaptesprezece a lunii a doua. Toate izvoarele marelui adânc suspendat deasupra pământului izbucniră în şuvoaie de apă; şi bolta de apă, care apărase pământul de razele directe ale soarelui, lunii şi stelelor întocmai ca un geam de sticlă, îşi deschise stăvilarele. Patruzeci de zile căderea apei continuă, şi apele au crescut pe pământ şi au ridicat corabia, înălţând-o în cele din urmă pe suprafaţa lor cu cincisprezece coţi deasupra celor mai înalţi munţi. Pământul părea acum, înăuntrul firmamentului său cu atmosfera bine spălată, întocmai ca un glob de apă, semănând mult cu pământul de atunci când Dumnezeu porunci, cu 29.000 de ani înainte de aceasta, zicând: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul.” Nu era prin urmare un lucru nou pentru Dumnezeu ca să dea o poruncă asemănătoare, după ce apele potopului acoperiseră pământul timp de 150 de zile; pentru că atunci fundul corăbiei atinse uscatul. „Apele au scăzut de pe faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se, şi, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat. În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat”. (Geneza 8:3, 4, A.R.V.). Aceasta se întâmpla exact la cinci luni de când începu potopul. Cinci luni însemnând 150 de zile, arată că fiecare lună avea 30 de zile, aproximativ durata unui ciclu al Lunii. Un an de douăsprezece luni pe vremea lui Noe avea, aşadar, circa 360 de zile. Acesta fiind un an lunar, era necesar, eventual, să fie calculat după echinoxul de primăvară, pentru a pune calendarul în concordanţă cu anul solar şi pentru a nu o lua înaintea anotimpurilor care sunt stabilite acum. - Geneza 8:22. În cel de-al şase sute unu-lea an al vieţii lui Noe, „în luna a doua, în a douăzeci şi şaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot. Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a zis: Ieşi afară din corabie.” (Geneza 8:13-16). Noe, familia sa şi animalele stătuseră în corabie exact un an lunar şi zece zile, deoarece Domnul îi închisese în corabie în ziua a şaptesprezecea a lunii a doua a anului trecut. Ce se întâmplase afară, în timp ce aceştia erau în siguranţă înăuntru? Dumnezeu „n-a cruţat lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest predicator al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi”. Cuvântul de judecată al lui Iehova s-a împlinit, prin care „lumea de atunci a pierit, înecată de apă”. (2 Petru 2:5; 3:5,6). Nelegiuita organizaţie de oameni de pe pământ, împreună cu amestecul nephilimilor şi al “fiilor lui Dumnezeu” neascultători din cerurile nevăzute, se sfârşi. Lumea veche se sfârşi „şi pieri”, dar pământul continua să rămână mai departe. Cu privire la el, Dumnezeu zice acum: „Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea”. (Geneza 8:22). Acest adevăr eliberează pe toţi cei credincioşi de teama că sfârşitul lumii înseamnă distrugerea pământului literal, al soarelui, al lunii şi al stelelor. Ocrotirea lui Noe şi a familiei sale de către Dumnezeu, confirmă adevărul că Dumnezeu va păstra pe servii Săi în decursul sfârşitului acestei lumi.