Adevarul va va face liberi - Capitolul IX

Aparatorii libertatii Omul condamnat şi femeia sa îşi începură existenţa în afara locuinţei lor de până acum din Paradis. Lumea liberă, pe care ei o cunoscuseră, trecuse. Ei trăiau într-o lume coruptă. Şarpelui celui vechi, Diavolului, i-a fost permis de către Dumnezeu să rămână la putere. El era prin urmare încă suveranul nevăzut al lor, dar unul nedrept. Ei erau în ghearele sale, în robie, de partea sa în marea controversă pe care el o ridicase împotriva lui Iehova Dumnezeu. Ei nu mai erau de acum copiii liberi ai lui Dum­nezeu, ci erau servii aceluia al cărui cuvânt îl preferaseră adevăratului cuvânt al lui Dumnezeu. Ei înfruntară legea Sa, care este o lege a libertăţii de a face bine, şi erau, de aici înainte, sclavii legii păcatului şi ai morţii. Ei nu mai erau liberi de slăbiciunea omenească, de poftă şi de egoism. Nemaiavând intrare la fructele susţinătoare de viaţă din grădina Edenului, ei începură să degenereze de la per­fecţiunea trupului şi a minţii. Întrucât au acceptat religia din gura acelui Şarpe vechi, Iehova Dumnezeu le permise să aibă libertatea religiei, dar nu le mai dădu nici un adevăr mai mult. Pentru ce le-ar da, când în Eden ei puseseră la îndoială şi dispreţuiseră cuvântul divin al adevărului? Pământul nu mai era supus lor în vreo parte, ci ei erau supuşi stărilor pământeşti. Aratul şi cultivarea pământului nu era o parte a mandatului de „a-l supune”, ci pentru a îndrepta lipsurile şi a lupta pentru existenţă. Perspectiva naşterii de copii în lume nu era una dintre cele mai îmbucurătoare. Existau acum necazuri de neînlăturat în legătură cu naşterea de copii. De asemenea, nici copiii nu vor fi născuţi perfecţi, ci într-o stare muribundă, şi vor fi păcătoşi din cauza greşelii părinţilor lor. Legea naturală nu putea fi înlăturată, lege care este expusă la Romani 5:12: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toţi au păcătuit”. Dat fiindcă izvorul uman a fost necinstit, „cum ar putea să iasă dintr-un lucru necurat unul curat? Nu poate să iasă nici unul”. (Iov 14:4). „Prin om a venit moartea, ...în Adam toţi mor”. - 1Corinteni 15:21,22. Viaţa lui Adam de mai bine de nouă veacuri îi permise să devină tată al unei mari familii. „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui, şi i-a pus numele Set. După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost nouă sute treizeci de ani; apoi a murit”. (Geneza 5:3-5). Înainte de Set, alţi fii şi fiice li se născuseră lui Adam şi Evei, şi naşterea întâiului născut ne este descrisă. „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărci­nată, şi a născut pe Cain. Şi a zis: Am căpătat un om cu ajutorul lui Iehova.” (Geneza 4:1, A.R.V.). Dădea Eva onoare lui Iehova Dumnezeu când Îl făcea responsabil pentru naşterea acestui copil imperfect, Cain? Foarte evident că nu, având în vedere mai ales că acest fiu Cain a devenit cel dintâi ucigaş de oameni. Eva presupunea acestea cu privire la Dumnezeu şi, prin pretenţia ei, ea aduse ocară asupra numelui lui Dumnezeu, urmând astfel scopul lui Satan. De atunci, milioane de copii ai lui Cain au fost născuţi, toţi păcătoşi, toţi bolnavi, mulţi schilozi, mulţi tâmpiţi, mulţi orbi, şi mulţi născuţi morţi. Poate Dumnezeul Cel Drept să fie pe drept făcut răspunzător pentru producerea acestor copilaşi? Este religia adevărată şi aduce ea onoare lui Dum­nezeu, când susţine că la timpul ieşirii lor din mitră, Dum­nezeu a plantat un suflet nemuritor în trupurile acestor copilaşi, să-i facă vii? Numai Diavolul, autorul religiei, ar putea să inventeze asemenea acuze false, pentru a umple de ocară numele lui Iehova, şi să creeze amărăciune în inimile umane împotriva Dumnezeului perfecţiunii şi al vieţii. Nu­mai ignoranţă grosolană sau răsucire religioasă a învăţăturii Bibliei cu privire la ceea ce este sufletul uman ar putea blama pe Dumnezeu pentru că a dat urmaşilor lui Adam o asemenea existenţă cu un început plin de necaz, cu şanse înspăimântătoare chiar de la începutul lor. Nici unul dintre aceşti copii nu au fost născuţi în conformitate cu mandatul divin dat în Eden, şi de aceea nici unul dintre aceştia nu au fost născuţi în conformitate cu voinţa lui Dum­nezeu. Faptul că Dumnezeu le permise să se nască, nu-L face responsabil pentru popularea acestui pământ cu oameni bol­navi, tâmpiţi, degeneraţi, imorali şi muribunzi. Toţi aceştia se născură în conformitate cu voia sau pofta părinţilor lor păcătoşi, şi responsabilitatea pentru întreaga situaţie cade asupra acelui dumnezeu imitator, Satan Diavolul, care încearcă să arunce blamă asupra lui Iehova Dumnezeu. Singurii oameni a căror naştere o admite Iehova, şi pentru care îşi asumă răspunderea, sunt cei în a căror naştere interveni El printr-o minune sau printr-o providenţă călăuzitoare, pen­tru ca aceştia să poată fi servi speciali. Printre unii ca aceştia sunt: 1Isaac, 2Samson, 3Samuel, 4Ieremia, 5Ioan Botezăto­rul şi 6Isus. (Vezi Capitolul 5. 1Geneza 18:9-14; Romani 4:17-22; Galateni 4:28,29; 2Judecători 13:2-5; 31Samuel 1:11,19,20; 4Ieremia 1:4,5; 5Luca 1:5-20; 6Matei 1:18 - 25; Luca 1 :26-37). În ceea ce priveşte deosebirea dintre aceia concepuţi prin naştere umană în păcat, şi aceia care devin copiii lui Dumnezeu, este scris la Ioan 1:12,13: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voinţa firii lor, nici din voinţa vreunui om, ci din Dumnezeu”. Nu în conformi­tate cu voinţa lui Dumnezeu, ci în conformitate cu voinţa cărnii păcătoase şi în conformitate cu voinţa omului căzut, fusese născut Cain lui Adam şi Evei, în timp ce erau sub sentinţa de moarte. Diavolul făcu pe Eva să cugete că ea ar fi „femeia” înţeleasă în profeţia lui Iehova, la Geneza 3:15, şi că, prin urmare, ea ar fi favorizată de Iehova, cu naşterea fiului sau „sămânţei”, care trebuie să calce pe capul şarpelui. De fapt, Diavolul însuşi veghea împotriva acelei posibilităţi. Sub această iluzie, era posibil ca Eva să cugete că fiul ei întâi născut era un dar de la Iehova şi că acest fiu era „sămânţa” promisă. Cu această idee în minte, ea susţinea că Iehova i-a ajutat la naşterea băiatului şi-i puse numele „Cain”, ceea ce înseamnă „dobândit; căpătat”. Naşterea individuală a unei fiice este rar menţionată în Scripturi, şi este posibil că după Cain a avut loc naşterea unei fete sau a unor fete, pentru că Adam avusese multe fiice înainte de a muri. Naşterea fiului următor, cu toate acestea, este raportată: „A mai născut şi pe fratele său Abel”. (Geneza 4:2, A.R.V.). Nu există nici o dovadă că Eva ar fi dat onoare lui Dumnezeu pentru acest fiu. Numele pe care ea i-l dădu arată că nu avea speranţe mari cu privire la el, spre a fi „sămânţa” promisă, onoare pe care ea o pusese deoparte pentru Cain. Astfel, ea numi pe al doilea fiu al ei, „Abel”, ceea ce înseamnă „suflare; deşertăciune; stare trecătoare; stare nu prea satisfăcătoare”. Cain şi Abel crescură la statura de oameni mari. În acest timp se născură lui Adam şi Evei atât fiice, cât şi alţi fii. Cain se căsători cu una dintre aceste fiice, surori ale sale. Tatăl său se căsători­se cu femeia care fusese făcută din propria sa coastă, pe care o numi „os din oasele mele, şi carne din carnea mea”. Este probabil că Abel de asemenea s-a căsătorit cu o soră a sa, dar Biblia nu spune aceasta. În conformitate cu speranţele ei, Eva spuse lui Cain despre făgăduinţa profetică făcută în Eden, cu privire la „sămânţa” femeii şi la misiunea divină a acelei „sămânţe”. Cain crescu mare crezându-se a fi un „om al sorţii”. Suveranul nevăzut, Satan Diavolul, a fost acela care a avut grijă să formeze un astfel de cuget în mintea lui Cain; şi mama sa, luându-şi răspunderea să facă o interpretare privată a profeţiei divine, va fi cea potrivită pentru a concepe asemenea cuget în mintea fiului. Cain îşi închipuia că el va fi acela care va zdrobi şarpele, câştigând prin aceasta îndatorarea lui Abel şi a tuturor celor­lalţi fraţi şi surori ale sale, precum şi a părinţilor săi, devenind astfel figura conducătoare pe pământ, în stare să exercite stăpânire mondială. Aceasta era o ambiţie politică egoistă din partea lui Cain. Deoarece Iehova Dumnezeu prezisese „sămânţa” şi misiunea ei, Cain căuta cooperarea Sa şi îşi sprijinea ambiţia începând să aducă daruri de ardere de tot lui Dumnezeu, întocmai după cum preoţii religioşi fac rugă­ciuni în legătură cu funcţiile politice în camerele legislative de astăzi. Cain urma falsa interpretare religioasă a Diavolului cu privire la „sămânţă”, şi de aceea forma sa de închinare era religioasă şi neprimită de Dumnezeu. „Abel era păstor, iar Cain era plugar. După o bucată de vreme, Cain a adus lui Iehova o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Iehova a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere”. (Geneza 4:2-5, A.R.V.). Este proba­bil că şi Cain şi Abel îşi aduseră jertfele lor aproape de intrarea Edenului şi în vederea heruvimului care sta acolo ca reprezentant a lui Dumnezeu şi care mânuia acea sabie învârtitoare de foc. Abel de asemenea ştia despre făgăduinţa cu privire la sămânţa femeii. El avea credinţă în ridicarea sămânţei, dar nu-şi asuma în mod ambiţios a fi el sămânţa. El însuşi mărturi­sea a fi un păcătos înaintea lui Dumnezeu şi-şi aducea aminte de pieile de animale cu care îmbrăcase Dumnezeu pe părinţii săi. El văzu necesitatea unei astfel de acoperiri pentru sine însuşi, şi pricepu că aceasta trebuie să aibă loc prin vărsarea sângelui sau a jertfirii vieţii unui animal. În icoană Abel a adus jertfă un miel, unul dintre întâi-născuţii turmei sale. Prin aceasta el mărturisea credinţa sa, şi el era o mărturie cu privire la adevărata cale de apropiere de Iehova Dumnezeu. Închinarea sa lui Dumnezeu, nu era din motive egoiste, ci drept recunoştinţă pentru făgăduinţa „seminţei” eliberării. Închinarea sa lui Dumnezeu nu era religioasă, ci era din credinţă şi adorare, în conformitate cu adevărul. De aceea, Dumnezeu a primit-o. Cain văzu dovada bineprimirii lui Abel de către Dumnezeu şi el socoti că acesta ar fi un obstacol în calea sa de a deveni sămânţa făgăduită. Necăindu-se şi neîncercând să urmeze corecta şi bineprimita cale de închinare a lui Dumnezeu, Cain prinse pe Abel singur la câmp, unde dovada crimei nu putea fi descoperită şi atunci lovi pe fratele său credincios. Cât de mult persecutase el pe acest martor pentru Iehova mai îna­inte nu este specificat. În ceea ce priveşte explicarea şi avertismentul referitor la „această cale a lui Cain”, este scris: „Nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite” (1Ioan 3:12). În acest mod, primul martor uman al lui Iehova de pe pământ fusese înlăturat din cale, pentru a se pregăti libertatea religiei, fără să existe cineva care să o critice sau să o demaşte. Aceasta, însă, se făcuse pe seama tăgăduirii libertăţii de vor­bire, de a pune mărturie pentru adevăr, precum şi a tăgăduirii libertăţii de închinare lui Iehova în spirit şi adevăr. Nici chiar prin ucidere nu putea fi suprimată mărturia pentru adevărul lui Dumnezeu. Martiriul martorului credin­cios al lui Iehova stătea ca o mărturie a integrităţii înaintea lui Dumnezeu şi pentru o justificare a numelui Său. „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort”. (Evrei 11:4, A.R.V.). Nu numai că simpla pată de sânge mărturiseşte crima datorată religiei, ci ea strigă la Dumnezeu pentru răzbunare împotriva criminalilor religioşi; şi acest strigăt al sângelui vărsat, de la Abel încoace, nu va rămâne neauzit de Iehova. Astfel zise Isus religioniştilor care erau gata să repete crima lui Cain împotriva fratelui său: „De aceea, iată, vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorâ şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste nea­mul acesta”. - Matei 23:34-36. După demascarea criminalului religios şi a crimei sale, Iehova nu omorî pe Cain, nici nu alese pe cineva din familia lui Adam ca să acţioneze ca un răzbunător al sângelui şi să servească lui Dumnezeu ca executor. Nimeni nu era vrednic să reprezinte pe Dumnezeu în această calitate. Răzbunarea este a lui Dumnezeu, şi El a rezervat pentru Sine executarea ei asupra ucigaşului martorului Său. Totuşi El îngădui lui Cain să rămână şi să crească urmaşi, Dumnezeu avea o altă cale de nimicire a generaţiei lui Cain şi ştergere din existentă a urmaşilor săi, la sfârşitul acelei lumi vechi nelegiuite. De aceea, Dumnezeu rosti hotărârea Sa ca un semn pentru ca nimeni să nu ia legea în propriile sale mâini şi să execute pe Cain. Apoi, Cain îşi luă nevasta şi se mută într-un teritoriu numit “ţara Nod” (sau pribegie), şi acolo îşi întemeie o familie. Probabil în armonie cu ambiţiile sale politice, probabil din cauză că nu simţea libertatea de teamă, Cain zidi primele cetăţi pe pământ. Urmaşii săi se distingeau nu prin adorarea lui Iehova, ci prin activitatea lor în creşterea vitelor, în petreceri muzicale, în exploatarea minelor şi în industriile metalurgice, precum şi în ucideri. - Geneza 4:16-24. „Adam s-a împreunat iarăşi cu nevasta lui; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; căci, a zis ea, Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”. (Geneza 4:25). Deoarece Set se născuse când Adam avea o sută treizeci de ani atunci şi imediat după uciderea lui Abel de către Cain, aceasta arată că şi Cain şi Abel trebuie să fi fost oameni de o anumită vârstă şi să fi avut unele experienţe pe vremea crimei. Abel era ceea ce Evrei 12:1 numeşte „un nor aşa de mare de martori”, dar nu există nici o dare de seamă care să arate că Set ar fi fost scos în evidenţă ca un bărbat de credinţă şi un martor al lui Iehova. Evrei, capitolul unsprezece, pe el nu-l înşiră ca unul dintre Martorii lui Iehova. „La vârsta de o sută cinci ani Set a născut pe Enos”; numele căruia înseamnă „muritor”; „bărbat tare”. (Geneza 5:6). Adam încă trăia, fiind acum în vârstă de două sute treizeci şi cinci de ani. Prin urmare, ceea ce este raportat ca având loc după aceea, nu putea însemna nimic de cinste pentru Iehova Dumnezeu, ci mai degrabă ocărârea numelui Său. Versiunea Catolică Douay la Geneza 4:26 sună: „Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, pe care-l numi Enos; acest om începu să cheme numele Domnului”. O asemenea traducere, cu toate acestea, tăgăduieşte că, înainte de Enos, Abel chema numele lui Iehova în adorare. Textul ebraic în mod literal sună: „Atunci începură să se numească cu numele lui Iehova” (Roth.). Aceasta nu însemna că oamenii deveniră „fii ai lui Dumnezeu”, pentru că un asemenea lucru nu era posibil printre oameni până după venirea lui Isus (Ioan 1:11-13). Aceasta nu însemna că oamenii începură să „umble cu Dumnezeu”, deoarece următorul după Abel, care este mărturisit a fi um­blat cu Dumnezeu, este Enoh, fiul lui Iared şi strănepotul lui Enos. Aceasta nu opri degenerarea rasei omeneşti şi întoar­cerea lor spre pocăinţă şi nu îndepărtă marea catastrofă care se pregătea sa vină. Chemarea pe nume a lui Iehova din vremea lui Enos trebuie să fi fost făţarnică, o mişcare re­ligioasă pentru ocărârea pe mai departe a numelui lui Dum­nezeu; şi ea derută pe oameni în ceea ce priveşte făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la „sămânţă”. De abia la trei sute optzeci şi şapte de ani după naşterea lui Enos, se întâmplă că se născu un om care primi aprobarea lui Dumnezeu, întrucât arătă o credinţă înaintea lui Dumnezeu şi I se închina în adevăr. „La vârsta de o sută şaizeci şi doi de ani, Iared a născut pe Enoh. La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”. - Geneza 5:18,21-24. Numele „Enoh” înseamnă „instruit”, „consacrat”. Calea sa dovedeşte că el era pe deplin consacrat lui Dumnezeu prin credinţa sa în Iehova. Umblarea sa cu Dumnezeu însemna că el avea o relaţie cu Dumnezeu prin adevărul pe care Dumnezeu i-l descoperise şi prin aceea că mergea pe calea dreptăţii, în armonie cu acest adevăr El nu era din acea lume veche, nelegiuită, ci privea înainte prin credinţă spre o lume nouă, în care „sămânţa femeii” lui Dumnezeu va stăpâni pământul, după ce va fi judecat pe Şarpele cel vechi şi pe sămânţa lui şi după ce va fi sfărâmat capul Şarpelui. În linia urmaşilor, Enoh era al şaptelea de la Adam. Iehova făcu pe credinciosul Enoh martorul şi profetul Său, pentru a prezice acea zi de judecată la sfârşitul stăpânirii neîntrerupte a Diavolului. Este scris: „Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi”. O asemenea profeţie prin Enoh, dovedeşte că lumea în care trăia el era nelegiuită, în ciuda faptului că oamenii chemau numele lui Iehova. O ase­menea profeţie puse în primejdie viaţa lui Enoh din partea elementelor violente ale „sămânţei” Şarpelui. - Iuda 14,15. Într-o vreme când oameni nelegiuiţi trăiau pe pământ până la o vârstă de peste şase sute de ani, Metusala, atingând chiar nouă sute şaizeci de ani, pentru ce acest bărbat evlavios al credinţei şi integrităţii, Enoh, trăi până la o vârstă de numai trei sute şaizeci şi cinci de ani? A fost el îndepărtat din drum prin intoleranţă religioasă, persecuţie şi violenţî ca în cazul lui Abel? Enoh avea bun motiv să se aştepte la aşa ceva; dar Atotputernicul Dumnezeu îl ocroti de o asemenea moarte. Raportul cu privire la Martorii lui Iehova, la Evrei capitolul unsprezece, sună: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturie că este plăcut lui Dumnezeu. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”. - Versetele 5,6. Enoh primi o bună mărturie de la Dumnezeu pentru credinţa şi credincioşia sa. El ţinu tare la integritatea sa sub probă şi cinsti şi sprijini numele lui Iehova în mijlocul lumii nelegiuite şi în faţa vrăjmăşiei sămânţei Şarpelui. Când Iehova hotărî că Enoh îşi terminase lucrarea sa de mărturie, atunci Dumnezeu îi dădu o ultimă viziune despre noua lume vii­toare, în care moartea va fi ştearsă din existenţă de puterea lui Dumnezeu prin Sămânţa „femeii” Sale. Astfel mută Dumnezeu pe Enoh, sau îl puse într-un extaz, ceva asemănător extazului pe care-l experimentă un apostol al lui Isus mii de ani mai târziu. (2Corinteni 12:1-4). Ceea ce Enoh văzu şi auzi în timp ce era extaziat de acea viziune a noii lumi a Paradisului restatornicit, nu-i era permis să rostească oamenilor. În timp ce Enoh era în extaz, „Dumnezeu îl luă”, adică Dumnezeu lăsă viaţa lui Enoh să se stingă paşnic. El nu simţi durerile morţii; el nu văzu sau nu pricepu că murea. În acelaşi timp, până la această din urmă viziune de lucruri glorioase viitoare, el era relativ tânăr şi nu începuse să simtă scăderea puterii, creşterea durerilor, şi înţepenirea plină de slăbiciune a vârstei înaintate, care se apropie de porţile morţii. Astfel, Enoh „muri în credinţă” şi duşmanii săi nu au fost în stare să găsească trupul său niciodată spre a-l folosi pentru vreun scop. El „n-a fost găsit”; el „nu era”. Dumnezeu a dispus de trupul său. Enoh muri în timp ce atenţia sa îi era înlănţuită de viziunea lumii noi. Când Dumnezeu îl va aduce în realitate la viaţă din nou, la porţile acelei lumi noi, acea viziune va fi primul cuget al minţii sale, şi ochii lui vor privi înainte spre a vedea realizarea acestei viziuni înfăptuite pe pământ.