Adevarul va va face liberi - Capitolul XII

Dusmanii libertatii Prin potop, Iehova Dumnezeu îşi făcu un nume mare în minţile celor opt supravieţuitori. Prin ei a dat El din nou un început familiei umane care, deşi nu era un început perfect, cu toate acestea era drept. Toate creaturile umane se închinau atunci lui Iehova, care le eliberase într-un mod atât de minunat din botezul nimicirii, care veni peste nelegiuiţii închinători la demoni, în potop. Toate creaturile umane erau acum sub termenii legământului veşnic al sfinţeniei vieţii, atât umane, cât şi animale. Orice măcelărire cu rea voinţă a oamenilor şi animalelor era interzisă şi supusă răzbunării lui Dumnezeu prin Executorul Său, la timpul Său hotărât. Duşmanii nelegiuiţi ai libertăţii fuseseră şterşi de pe pământ. Asemenea stări noi nu înseamnă că proba integrităţii omului faţă de Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Iehova încă permise Şarpelui cel vechi, Satan Diavolul, să rămână împreună cu hoardele sale de demoni, cărora le ardea încă inima de dorinţa de a fi adoraţi de oameni pe Pământ. Ei nu aveau nici un simţământ de toleranţă pentru curata şi nepătata închinare a adevăratului Dumnezeu, Iehova Cel Prea Înalt, care le-a administrat o asemenea mustrare usturătoare şi-i înfrânse prin potop. Fiind încă vii şi activi, Satan şi demonii săi, „sămânţa” sa, ştiau că Sămânţa „femeii” lui Dumnezeu, care va sfărâma capul Şarpelui, nu se născuse încă şi nu intrase în acţiune împotriva lor. Ei stăteau la pândă, pentru ca, imediat ce vor fi în faţa ei să o nimicească, dacă va fi posibil. Ei erau hotărâţi să corupă şi să răstoarne adorarea lui Iehova de pe Pământ şi să facă pe oameni să uite numele pe care Iehova şi-l făcu prin potop. Aceasta ar fi adus mare ocară asupra numelui lui Dumnezeu şi ar întoarce oamenii de la El şi i-ar îndrepta spre Diavolul ca cel suprem. Proba integrităţii omului trebuia neapărat să meargă înainte. Şi aşa s-a şi întâmplat. „Fiii lui Noe, care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet: Ham este tatăl lui Canaan. Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul”. (Geneza 9:18,19). Ne mai născându-se alţi copii lui Noe, familia umană, care se cobora de la el, se împărţi în trei mari ramuri: Semiţii, Hamiţii şi Iafetiţii. Ei erau şi sunt toţi din acelaşi sânge, şi legământul veşnic cu privire la sânge interzice şi condamnă exterminarea răuvoitoare a unei ra­muri din rasa umană de către vreo familie a celeilalte ramuri, după cum, spre exemplu, anti-semiţii nazişti au încercat să şteargă din existenţă pe iudeii semiţi. Este clar declarat, la Fapte 17:26, 27, că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; şi le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”. Numai activând sub directa numire a lui Iehova Dumnezeu, spre a nimici pe cel nelegiuit, poate cineva să execute pe nelegiuit. Un exemplu despre aceasta era atunci când Iehova îi aduse pe Israeliţi în ţara pe care o promisese strămoşilor lor. Atunci, Dumnezeu le porunci să nimicească pe locuitorii închinători la demoni şi să şteargă din existenţă religia lor. Prin minuni, Atotputernicul Dumnezeu ajută pe izraeliţi să ducă la împlinire executarea acestor închinători la Diavolul. Noe trăi încă 350 de ani după începerea potopului şi era martorul ocular al împlinirii simbolice a mandatului divin. Cam la un an după ce mandatul le-a fost comunicat, fiul lui Noe, Sem, deveni tatăl unui fiu, pe care-l numi Arpaxad sau Arpacşad. (Geneza 10:22; 11:10). Numele acesta în­seamnă „ţara lui Chasdim sau a haldeilor”, adică, „ţara în­vingătorilor sau a invadatorilor”. De aceea, aceasta pare să se aplice lucrării lui Sem şi a fraţilor săi la învingerea pământului prin cultivare, invadând în mod continuu părţile necultivate. Fiul lui Sem, Arpacşad, va fi continuat această învingere a solului. El era vărul lui Canaan, fiul lui Ham. Însuşi Noe a dat un exemplu, întrucât se îndreptă spre agricultură. El nu zidi cetăţi, după cum făcuse Cain, care pierduse libertatea de teamă. Noe plantă o vie, şi într-o zi a băut vin şi s-a îmbătat. El stătea dezgolit în cortul său. Diavolul pândea o bună ocazie ca să aducă ocară asupra acestui martor credincios al lui Iehova şi să dea impresia că Noe ar fi un beţiv ordinar din obişnuinţă. „Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său, şi a spus celor doi fraţi ai lui afară”. (Geneza 9:20-22). Ham neglijă să acopere goliciunea tatălui său până ce el şi-ar fi revenit în fire. În schimb, Ham se lăsă folosit ca o unealtă de către Şarpele cel vechi, care ocărăşte pe Iehova şi pe servii Săi, şi el duse vestea despre starea tatălui său lui Sem şi lui Iafet. Aceştia doi, cu toate acestea, nu folosiră ocazia de a umili şi a ocări pe profetul şi servul lui Iehova, acest „predicator al dreptăţii”. Ei îl respectară, pe el, pe care Domnul îl cinstise pentru atitudinea lui credincioasă. Ei n-au judecat pe servul Domnului şi nu s-au alăturat la înfăţişarea falsă şi la ocărârea lui. Ei se temeau de Iehova, Dumnezeul al cărui serv ascultător era tatăl lor. „Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndărătelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele lor erau întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor”. (Geneza 9:23). În ochii lor, tatăl lor n-a suportat nici o ruşine. A cui atitudine era cea dreaptă în ochii lui Iehova, deveni acum aparent. Noe, trezindu-se din ameţeala provocată de vin, află ce se întâmplase, şi cum Ham se arătase neglijent şi fără ruşine şi aduse ocară asupra servului lui Iehova. Atunci spiritul inspiraţiei de la Dumnezeu veni asupra lui Noe şi el rosti cuvinte profetice: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!” Ham, care omisese să-şi facă dato­ria faţă de Dumnezeu, a fost neglijat şi s-a trecut peste el, şi blestemul urmă asupra lui Canaan, care este înşirat ca al patrulea fiu al lui Ham. Urmaşii lui Canaan, canaaniţii, ajunseră sub acest blestem. În decursul timpului ei simţiră acest blestem, atunci când Dumnezeu plouă foc şi pucioasă peste Sodoma şi peste Gomora, cât şi atunci când El aduse pe izraeliţi în ţara Canaanului şi le porunci să nimicească pe locuitorii canaaniţi şi religia lor. Etiopienii sau cuşiţii nu sunt canaaniţi, ci sunt urmaşii lui Cuş, care este primul amintit printre fiii lui Ham. Nu există nici o bază pentru pretenţia religioasă că locuitorii indigeni ai Africii ar avea pielea nea­gră din pricina blestemului lui Dumnezeu pronunţat asupra lui Canaan prin Noe. Apoi, Noe pronunţă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra celor doi fii credincioşi ai săi; „şi el zise: Binecuvântat să fie Iehova, Dumnezeul lui Sem; şi Canaan să fie robul lui. Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, şi Iafet să locuiască în corturile lui Sem şi Canaan să fie robul lor”. (Geneza 9:26,27, A.R.V.). Izraeliţii şi strămoşii lor, cărora Dumnezeu le făgădui că le va da în posesie ţara Canaanului, coborâră din Sem şi erau semiţi. Astfel de canaaniţi care nu erau executaţi la porunca lui Dumnezeu, deveniră robii izraeliţilor, care se închinau lui Iehova, Dumnezeul lui Sem. Binecuvântarea rostită asupra lui Sem oferi un alt punct de sprijin în ceea ce priveşte Sămânţa femeii, prezisă în Eden. Ea arăta că Sămânţa va veni prin linia lui Sem, că în această Sămânţă urmaşii lui Iafet vor fi binecuvântaţi şi că urmaşii lui Canaan, după cum sunt preumbriţi prin Gabaoniţi, vor deveni servii Sămânţei. - Iosua 9:3-27. Satan Diavolul nu reuşi să observe această direcţie a scopului lui Dumnezeu. Plin de vrăjmăşie, el era hotărât să nimicească Sămânţa. Era dorinţa sa arzătoare de a inunda din nou rasa umană cu religie sau demonism, şi prin aceasta să înşele pe oameni şi să-i îndepărteze de Iehova. Prin intermediul religiei, el dorea să-şi procure stăpânire peste victimele sale şi dorea să le întrebuinţeze pentru a clădi o organizaţie vizibilă pe pământ, şi peste aceasta Satan şi demonii săi să fie o putere de control spirituală sau cerească. Acţiunea lui Iehova prin potop distrusese atât organizaţia spirituală cât şi cea umană, care existau atunci. Satan se hotărî să le înlocuiască pe acestea cu altă organizaţie cerească şi cu altă organizaţie pământească, simbolic vorbind: cu al doilea rând de !ceruri” şi „pământ”. Deoarece Ham ajunsese în dizgraţia lui Dumnezeu, Satan continuă să întrebuinţeze pe urmaşii acestuia ca fru­ntaşi ai religiei şi să aşeze temelia unui alt pământ controlat de Diavol. Mai ales în Nimrod, nepotul lui Ham, Satan găsi unealta sa. Cuş era întâiul născut al lui Ham. „Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El era un viteaz vânător înaintea lui Iehova; iată de ce se zice: ca Nimrod, viteaz vânător înaintea lui Iehova. El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear”. (Geneza 10:8-10, A.R.V.). Noe trăia încă şi, deşi el era atunci patriarhul întregii omeniri, nu se aşeză pe sine peste ei ca un rege sau dictator. El recunoştea domnia teocratică a Domnu­lui Dumnezeu, Eliberatorul şi Mântuitorul său. El înălţa nu­mele lui Iehova, numele pe care Dumnezeu şi-l făcu pentru Sine prin potop. Pentru a pune în umbră numele lui Dumnezeu printre oameni, şi a îndepărta încrederea şi închinarea omului de la Dumnezeu, Satan Diavolul aduse pe Nimrod în primul plan. Nimrod se arătă răzvrătit. Simţindu-se restricţionat de legământul veşnic al lui Dumnezeu, se lupta pentru libertate, după cum cugeta el, dar în realitate executa cu încăpăţânare şi servea scopurile lui Satan, şi prin aceasta ajunse sclavul Diavolului. Din motive de sport, el ajunse un ucigaş al animalelor de câmpie şi de pădure, şi în cele din urmă al oamenilor mai slabi. El călcă intenţionat legământul cu privire la sfinţenia sângelui. Vederea curcubeului nu însemna nimic pentru el. El puse numele lui Dumnezeu la o parte şi se făcu pe sine însuşi popular, făcându-şi un nume pentru sine. El, şi nu martorul lui Iehova, Noe, deveni standardul de comparaţie uman: „de aceea se zicea: Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea lui Iehova”. Aceasta însemna, superior şi în opoziţie faţă de Iehova. (Prepoziţia ebraică întâlnită aici (liphnei) este asemănătoare aceleia din 1Cronici 14:8; 2Cronici 14:10; 20:12; Deuteronomul 31: 21). Oamenii se temeau de vânătorul Nimrod mai degrabă decât de Dumnezeu, şi de aceea nu erau înţelepţi. Sub el, ei nu câştigară libertate, ci căzură în laţul religiei şi în sclavia dictaturii. „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Iehova n-are de ce să se teamă”. „Frica de Iehova este începutul înţelepciunii”. (Proverbe 29:25; Psalmii 111:10 A.R.V.). Depărtându-se de frica de Iehova, oamenii lăudau, înălţau şi adorau pe Nimrod, şi prin aceasta religia era din nou instaurată pe pământ. Oamenii care şi-au pus încrederea în om au interpretat greşit profeţia lui Dumnezeu şi priveau pe Nimrod ca pe eliberatorul făgăduit, „Sămânţa” femeii, şi-l urmau ca pe conducătorul lor. După moartea sa, ei l-au zeificat ca pe un dumnezeu nemuritor, cu toate că Nimrod era mort. Astfel, Satan Diavolul era demonul care primea asemenea adorare. Întocmai ca şi Cain, ucigaşul cuprins de frică, Nimrod strânse oamenii religioşi şi clădiră cetăţi. Babel era prima sa cetate. În aceasta el se stabili ca un rege care guverna prin violenţă, domnind astfel ca un dictator şi terorizând poporul. El puse baza politicii organizate şi statul se ridică pe sine mai presus de Iehova Dumnezeu, deoarece capul statului era capul lui religios. Uniunea statului şi a religiei deţinea puterea şi ţinea poporul în întunericul rătăcirii şi al sclaviei. Adevărata închinare lui Iehova Dumnezeu nu era tolerată, ci libertatea era refuzată pe domeniul lui Nimrod. Nimrod era un cuşit, nu un străvechi chaldean, şi el îşi întinse teritoriile regatului lui prin agresiuni violente. (Geneza 10:11,12, mar­ginală). El credea într-o clasă a stăpânilor, care avea să stăpânească peste o clasă a sclavilor, şi nu într-o egalitate a familiei. Noe şi Sem se ţinură de adevăr şi continuară să se închine lui Iehova. Ei rămaseră liberi de religia şi tirania lui Nimrod. Ei nu deveniră o parte a „pământului” controlat de demoni, pe care Satan, dumnezeul imitator, reuşi să-l înte­meieze prin Nimrod. Iehova Dumnezeu îşi arătă de timpuriu supremaţia Sa peste acea capitală politico-religioasă, Babel, începutul dom­niei totalitare a lui Nimrod. Pe vremea aceea nu existau familii de limbi sau ginţi, ci toată omenirea vorbea o singură limbă. Acesta era un avantaj; dar, în loc de a întrebuinţa aceasta spre a se uni în închinare şi serviciu lui Dumnezeu, ei îşi propuseră să îndrume acest avantaj spre interese egoiste, într-o conspiraţie unită împotriva adevăratului şi viului Dumnezeu. „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: Haidem! să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc. Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului”. - Geneza 11:1-4, A.R.V. Domnia teocratică a lui Iehova era aici dispreţuită. O domnie politică era propusă pentru tot pământul, şi această cetate (Babel) urma să fie capitala politică, împrejurul căreia să se strângă toată gloata poporului şi să fie ţinută în robie, într-o supunere comună faţă de acest guvern. Oamenii au pus temelia acestei cetăţi, care reprezenta politica. Autorii şi ziditorii ei erau oameni; ei întrebuinţau cărămida arsă în foc sau uscată la soare. Trufaşul turn, pe care începură ei să-l zidească în mijlocul cetăţii, nu era un turn de veghe, ci era un turn al închinării religioase. El trebuia să se ridice deasu­pra cetăţii spre cer, arătând că religia era partea dominantă a guvernului. Vârful lui era hotărât să atingă cerul, adică „cerurile” simbolice ale lui Satan şi ale demonilor săi. Pe acest turn urmau să fie practicate astrologia şi adorarea oştirilor, ceru­rilor văzute, soarele, luna şi stelele, pe care omul le alegea să le adore ca simboluri reprezentative ale demonilor. Religia sau adorarea demonilor, vorbind prin intermediul unei limbi comune întregului popor, avea să fie liantul lumii. Aceasta ar salva lumea. Prin aceasta oamenii şi-ar fi făcut un nume pentru ei înşişi, înălţând şi slăvind isprăvile oamenilor, mai degrabă decât numele lui Iehova, nume care fusese făcut glorios prin potop. Din nou deveni necesar pentru Dumnezeu, Cel Prea Înalt, să-Şi facă de cunoscut în mod pronunţat numele Său înaintea oamenilor, care după potop, uitară aşa de repede şi ocărâră numele Său. Supremaţia Domnitorului Teocratic al universului trebuia manifestată, pentru ca oamenii cinstiţi să poată învăţa şi cunoaşte adevărul şi să fie liberi de religie şi de dictatura mondială sau de lumea totalitară. Iehova Dum­nezeu nu se coborî în persoană de pe tronul Său ceresc ca să inspecteze, ci îşi îndreptă atenţia Sa jos spre acel efort politico-religios al oamenilor care se auto-înălţau. Iehova putea de asemenea să trimită jos pe reprezentantul Său, pe Fiul Său iubit, dacă ar fi voit. „Şi Iehova a zis: Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iacă de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora”. Iehova îşi îndrumă atunci puterea Sa jos. „Astfel, Iehova i-a împrăştiat peste toată faţa pământului: şi au încetat ca să mai zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel; căci acolo a încurcat Iehova limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Iehova pe toată faţa pământului”. (Geneza 11:5-9, A.R.V.). Atotputerni­cul Dumnezeu puse stavilă ţelului lor egoist şi frânse efortul lor organizat unit de a stabili o dominaţie mondială cu aju­torul religiei, politicii şi comerţului, şi de a combate pe Iehova. El arătă supremaţia Sa pentru folosul acelora, care se temeau de El şi I se închinau Lui. Deoarece Noe şi Sem se păstrară curaţi şi nepătaţi de acea înregimentare lumească de oameni prin religie şi politică, Dumnezeu nu încurcă limba lor. Ei continuau să I se închine Lui şi să fie martorii Săi acum pentru noile naţiuni. Această dare de seamă biblică a fost scrisă dinainte ca un îndemn pentru noi acum, când scopul oamenilor este de a face cauză comună şi în mod unit să instaleze „o lume nouă şi mai bună” în care întreg pământul să fie o singură vecinătate şi omenirea să fie o mare familie sau un guvern internaţional cu „mai multă religie”.