Capitolul II - Aparitia doctrinei nemuririi sufletului

Apariţia doctrinei nemuririi sufletului Un erudit în vârstă de 70 de ani, şi, în acelaşi timp, profesor, este acuzat de impietate şi corupere a minţilor tinerilor prin intermediul învăţăturilor sale. În pofida strălucitului său discurs de apărare pe care l-a ţinut la proces, juraţii plini de prejudecăţi îl găsesc vinovat şi îl condamnă la moarte. Doar cu câteva ore înaintea execuţiei, bătrânul profesor le prezintă elevilor adunaţi în jurul său o serie de argumente care susţin că sufletul este nemuritor şi că moartea nu este ceva înspăimântător. Bărbatul condamnat nu este altul decât Socrate, renumit filozof grec din secolul al V-lea î.e.n. Discipolul său Platon a consemnat această întâmplare în eseurile sale Apologia lui Socrate şi Fedon. Socrate şi Platon au fost printre primii care au promovat ideea că sufletul este nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei învăţături. După cum vom vedea, doctrina nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în timpuri mult mai îndepărtate. Totuşi, Socrate şi Platon au ajustat această doctrină şi au transformat-o într-o învăţătură filozofică, făcând-o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale cultivate din zilele lor şi de mai târziu. De la Pitagora la piramide În societatea elenă dinaintea lui Socrate şi a lui Platon se credea, de asemenea, că sufletul continuă să trăiască după moarte. Pitagora, renumitul matematician grec din secolul al VI-lea î.e.n., a susţinut că sufletul este nemuritor şi supus transmigraţiei. Înaintea lui, Tales din Milet, considerat primul filozof grec care se cunoaşte, a susţinut că nu numai oamenii, animalele şi plantele au un suflet nemuritor, ci şi lucrurile de felul magneţilor, întrucât ei pot pune fierul în mişcare, atrăgându-l. Grecii antici susţineau că sufletele morţilor erau transportate cu barca pe celălalt mal al râului Stix, spre un vast tărâm subteran, numit tărâmul de jos. Acolo, judecătorii decideau dacă sufletele trebuiau să fie torturate într-o temniţă cu ziduri înalte sau dacă urmau să dobândească fericirea în Câmpiile Elizee. În secolul al VII-lea î.e.n., în partea de est a Iranului, sau a Persiei, a trăit un profet pe nume Zoroastru. El a introdus o formă de închinare numită zoroastrism. Aceasta a fost religia Imperiului Persan, care a dominat lumea înainte ca Grecia să devină putere mondială. În scrierile zoroastriene se spun următoarele: „În nemurire, sufletul celui Drept va fi întotdeauna Fericit, dar sufletul Mincinosului va fi în mod sigur chinuit. Aceste Legi au fost date de Ahura Mazda adică de „un zeu înţelept“ datorită autorităţii Sale supreme“. Învăţătura nemuririi sufletului a făcut, de asemenea, parte din religia persană prezoroastriană. Vechile triburi persane, de exemplu, aveau grijă de sufletele morţilor oferindu-le mâncare şi îmbrăcăminte, pentru a le folosi în lumea de dincolo. Credinţa în viaţa de după moarte a ocupat un loc central în religia egipteană. Egiptenii susţineau că sufletul persoanei decedate era judecat de Osiris, divinitatea supremă a lumii de dincolo. De exemplu, un document din papirus, datând, după cât se pare, din secolul al XIV-lea î.e.n., îl prezintă pe Anubis, zeul morţilor, ducând sufletul scribului Hunefer înaintea lui Osiris. Pe un taler al unei balanţe este aşezată inima scribului, reprezentând conştiinţa acestuia, iar pe celălalt taler, pana pe care zeiţa adevărului şi a justiţiei o poartă pe cap. Thot, un alt zeu, înregistrează rezultatul obţinut în urma cântăririi. Întrucât inima lui Hunefer nu este îngreunată de vinovăţie, ea cântăreşte mai puţin decât pana, iar Hunefer primeşte aprobarea de a intra pe tărâmul lui Osiris şi i se dă nemurirea. Papirusul prezintă şi o femeie-monstru stând lângă balanţă, fiind gata să-l devoreze pe cel decedat dacă inima acestuia nu trece testul. Egiptenii obişnuiau, de asemenea, să-şi mumifice morţii şi să păstreze corpurile faraonilor în piramide impresionante, întrucât credeau că sufletul supravieţuia atât timp cât corpul era păstrat. Prin urmare, diferite civilizaţii antice au avut în comun o învăţătură: nemurirea sufletului. Au luat ele această învăţătură din aceeaşi sursă? Originea acestei învăţături „În lumea antică, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene.“ Cartea explică în continuare: „Având în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene. În Persia, cultul lui Mithra dezvăluie influenţa inconfundabilă a conceptelor babiloniene . . . Prezenţa unui număr foarte mare de elemente semitice atât în mitologia antică greacă, cât şi în cultele elene este în prezent recunoscută de atât de mulţi erudiţi, încât orice comentariu este de prisos. Mai exact, aceste elemente semitice sunt în mare parte babiloniene“. Dar nu diferă mult conceptele babilonienilor referitoare la ce se întâmplă după moarte de conceptele egiptenilor, ale persanilor şi ale grecilor? Să analizăm, de exemplu, poemul babilonian Epopeea lui Ghilgameş. Obsedat de realitatea morţii, eroul în vârstă al acestui poem, Ghilgameş, porneşte în căutarea nemuririi, dar nu reuşeşte să o găsească. În timpul călătoriei, el o întâlneşte pe zeiţa vinului, care îl încurajează să profite de viaţa lui prezentă, pentru că nu va găsi viaţa veşnică pe care o caută. Mesajul transmis de întregul poem este acela că moartea este inevitabilă, iar speranţa nemuririi este o iluzie. Indică oare acest poem că babilonienii nu credeau în viaţa de apoi? Profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris: „Nici poporul, nici conducătorii religioşi babilonieni nu au admis vreodată posibilitatea anihilării totale a ceea ce, odată, a fost chemat la viaţă. Moartea în concepţia lor era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi nu făcea decât să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte“. Într-adevăr, babilonienii credeau şi că viaţa unei persoane bune continua, într-o anumită formă, după moarte. Această credinţă şi-o manifestau îngropând împreună cu morţii obiecte pe care aceştia să le folosească în viaţa de apoi. În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Potrivit Bibliei, o carte considerată a fi istorie exactă, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe exista o singură limbă şi o singură religie. Prin faptul că a fondat acel oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o nouă religie. Relatarea biblică spune că, după încurcarea limbilor la Babel, constructorii turnului, care au eşuat, s-au împrăştiat în toate părţile şi au început o nouă viaţă, ducând cu ei şi religia pe care o aveau (Geneza 10:6–10; 11:4–9). Astfel, învăţăturile religioase babiloniene s-au împrăştiat pe toată faţa pământului. Potrivit legendei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rândul babilonienilor să apară tendinţa de a-l venera, considerându-l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucât zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod. Dacă acest lucru este adevărat, atunci ideea potrivit căreia o persoană are un suflet care trăieşte după moarte trebuie să fi predominat cel puţin de la moartea lui Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care s-a născut învăţătura nemuririi sufletului a fost Babelul, sau Babilonul. Cum a ajuns totuşi această doctrină să ocupe un loc important în majoritatea religiilor de astăzi? Următorul capitol va analiza modul în care această doctrină a pătruns în religiile orientale.