Capitolul III - Doctrina patrunde in religiile orientale

Cum a pătruns în hinduism şi în alte religii orientale ideea că omul are un suflet nemuritor? Această întrebare prezintă interes chiar şi pentru cei din Occident, care, probabil, nu sunt familiarizaţi cu aceste religii, deoarece această doctrină influenţează modul în care o persoană priveşte viitorul. Întrucât învăţătura nemuririi sufletului este numitorul comun al majorităţii religiilor de astăzi, cunoaşterea modului în care a apărut acest concept poate avea, într-adevăr, drept rezultat o mai bună înţelegere şi comunicare. Ninian Smart, profesor de religie la Universitatea Lancaster din Marea Britanie, a făcut următoarea remarcă: „Cel mai important centru de influenţă religioasă din Asia a fost şi este India. Şi aceasta nu numai pentru că India a fost leagănul unui număr mare de credinţe — hinduismul, budismul, jainismul, sikhismul etc, ci şi pentru că una dintre acestea, budismul, a ajuns să exercite o puternică influenţă, aproape totală, asupra culturii din estul Asiei“. Pentru multe culturi care au fost influenţate în acest fel, „India rămâne leagănul lor spiritual“, a spus un erudit hindus pe nume Nikhilananda. Atunci în ce fel a adus prejudicii Indiei şi altor regiuni ale Asiei această învăţătură a nemuririi? Învăţătura hindusă despre reîncarnare În secolul al VI-lea î.e.n., în timp ce Pitagora şi discipolii săi din Grecia pledau în favoarea teoriei transmigraţiei sufletelor, înţelepţii hinduşi care trăiau de-a lungul malurilor fluviilor Indus şi Gange din India promovau acelaşi concept. Este puţin probabil ca apariţia simultană a acestui concept „în societatea elenă şi în India să fi fost o simplă coincidenţă“, a spus istoricul Arnold Toynbee. „O posibilă sursă comună de influenţă, a explicat Toynbee, este societatea nomadă eurasiatică, societate care, în secolele al VIII-lea şi al VII-lea î.e.n., a năvălit în India, în Asia de sud-vest, în stepa care se întinde de-a lungul coastei de nord a Mării Negre, în Peninsula Balcanică şi în Anatolia.“ Triburile migratoare eurasiatice au dus, bineînţeles, cu ele conceptul transmigraţiei. Hinduismul apăruse în India mult mai înainte, odată cu sosirea arienilor aproximativ în 1500 î.e.n. Chiar de la început, hinduismul a susţinut ideea că sufletul este diferit de corp şi că supravieţuieşte morţii. Astfel, hinduşii practicau cultul strămoşilor şi pregăteau mâncare pentru a fi consumată de sufletele morţilor lor. Secole mai târziu, când ideea transmigraţiei sufletelor a pătruns în India, aceasta trebuie să fi atras atenţia înţelepţilor hinduşi, care erau frământaţi de problema larg răspândită a existenţei răului şi a suferinţei în rândul oamenilor. Combinând această concepţie a transmigraţiei cu legea karma, legea cauzei şi a efectului, înţelepţii hinduşi au elaborat teoria reîncarnării, potrivit căreia calităţile şi defectele dintr-o viaţă sunt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Dar a existat un alt concept care a influenţat învăţătura hindusă despre suflet. „Se pare că este adevărat faptul că, exact în momentul în care au fost elaborate teoria transmigraţiei şi karma, sau chiar mai devreme, se spune într-o enciclopedie, un alt concept . . . a început treptat să se contureze în interiorul unui mic cerc de intelectuali din nordul Indiei, şi anume, conceptul filozofic Brahman-atman [supremul şi eternul Brahman, realitatea ultimă].“ — Encyclopædia of Religion and Ethics. Această idee a fost combinată cu teoria reîncarnării pentru a defini idealul ultim al hinduşilor: eliberarea de ciclul transmigraţiei pentru a fi una cu realitatea ultimă. Hinduşii cred că această stare poate fi dobândită prin străduinţa de a avea o conduită acceptabilă şi o cunoştinţă profundă despre hinduism. Aşadar, înţelepţii hinduşi au elaborat doctrina reîncarnării combinând ideea transmigraţiei sufletelor cu legea karma şi cu conceptul despre Brahman. Octavio Paz, laureat al Premiului Nobel, poet şi fost ambasador al Mexicului în India, a scris: „În timp ce hinduismul se răspândea, în brahmanism, în budism şi în alte religii asiatice se propaga o idee considerată esenţială în aceste religii, şi anume, metempsihoza, transmigraţia sufletelor printr-un cerc de existenţe succesive“. Doctrina reîncarnării este fundamentul hinduismului modern. Filozoful hindus Nikhilananda a spus: „Orice hindus devotat este convins de faptul că dobândirea nemuririi nu este un drept exclusiv al câtorva aleşi, ci un drept natural al tuturor“. Ciclul renaşterii în budism Budismul a fost întemeiat în India în jurul anului 500 î.e.n. Tradiţia budistă spune că un prinţ indian pe nume Siddhartha Gautama, care, după ce a obţinut iluminarea, a ajuns să fie cunoscut ca Buddha, a fost fondatorul religiei budiste. Întrucât budismul provine din hinduism, învăţăturile budiste se aseamănă sub multe aspecte cu învăţăturile hinduse. Potrivit religiei budiste, existenţa este un ciclu continuu de renaştere şi moarte şi, ca şi în hinduism, viaţa fiecărui individ este determinată de faptele săvârşite în existenţa anterioară. Totuşi budismul nu defineşte existenţa în termenii unui suflet individual care trăieşte după moarte. „În accepţia lui Buddha, psihicul uman este doar un şir trecător de stări psihologice discontinue, unite numai de dorinţă“, a afirmat Arnold Toynbee. Totuşi, Buddha credea că ceva o anumită stare psihologică sau o forţă este transmisă de la o existenţă la alta. Dr. Walpola Rahula, un erudit budist, a explicat: „O fiinţă nu este decât o combinare de forţe şi energii fizice şi mentale. Ceea ce numim moarte este întreruperea totală a funcţionării corpului fizic. Dispar complet aceste forţe şi energii odată cu încetarea funcţionării corpului? Budismul spune «Nu». Voinţa, dorinţa, setea de a exista, de a continua, de a deveni este o forţă foarte puternică ce pune în mişcare toate vieţile, toate existenţele şi chiar întreaga lume. Aceasta este cea mai puternică forţă, cea mai puternică energie din lume. Potrivit religiei budiste, această forţă nu încetează să acţioneze odată cu oprirea funcţionării corpului, adică odată cu moartea, ci continuă să se manifeste într-o altă formă, dând naştere unei noi existenţe, numită renaştere“. Concepţia budistă referitoare la viaţa de apoi este următoarea: Existenţa este veşnică doar dacă individul atinge idealul final al Nirvanei, eliberarea de ciclul renaşterilor. Nirvana nu este o stare de fericire eternă şi nici o stare în care individul devine una cu realitatea ultimă. Aceasta este pur şi simplu o stare de nonexistenţă: „locul fără moarte“ aflat dincolo de existenţa individuală. Un dicţionar defineşte „Nirvana“ astfel: „un loc sau o stare de uitare a grijilor, a durerilor sau a realităţii exterioare“ (Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary). Budiştii sunt încurajaţi nu numai să caute nemurirea, ci şi să treacă dincolo de aceasta prin dobândirea stării de Nirvana. În timp ce se răspândea în diferite părţi ale Asiei, budismul şi-a modificat învăţăturile, adaptându-se credinţelor locale. De exemplu, Mahayana, o formă a budismului care predomină în China şi în Japonia promovează credinţa în bodhisattva cereşti, sau în viitori Buddha. Bodhisattva amână intrarea în Nirvana lor în schimbul trăirii a nenumărate vieţi pentru a le sluji altora şi pentru a-i ajuta să obţină Nirvana. Astfel, cineva poate alege să continue ciclul renaşterii chiar şi după ce ajunge la stadiul de a dobândi Nirvana. O altă schimbare doctrinală care a devenit deosebit de influentă în China şi în Japonia este doctrina despre Tărâmul pur, aflat undeva în Apus, doctrină creată de Buddha Amitaba, sau Amida. Cei care cheamă numele lui Buddha cu credinţă se renasc în Tărâmul pur, sau în paradis, unde condiţiile sunt mai favorabile pentru dobândirea iluminării finale. La ce a dus această învăţătură? Profesorul Ninian Smart, menţionat mai înainte, a explicat: „După cum era de aşteptat, splendoarea paradisului, viu descris în unele scrieri mahayane, a ajuns să ia locul Nirvanei în imaginaţia populară, fiind considerat idealul suprem“. Budismul tibetan cuprinde şi alte elemente locale. De exemplu, cartea tibetană a morţilor vorbeşte despre destinul unui individ aflat în stadiul intermediar dinainte de a se renaşte. Se spune că morţii sunt expuşi luminii strălucitoare a realităţii ultime, iar cei incapabili să suporte lumina nu obţin eliberarea, însă se renasc. Evident, budismul, în formele lui variate, promovează ideea nemuririi. Cultul strămoşilor în şintoismul japonez În Japonia exista o religie înainte de introducerea budismului în secolul al VI-lea e.n. Era o religie fără nume, constând din credinţe asociate cu principii morale şi cu obiceiuri ale popoarelor. Totuşi, odată cu introducerea budismului s-a ivit necesitatea de a deosebi religia japoneză de religia străină. Astfel a venit în existenţă denumirea „şinto“, care înseamnă „calea zeilor“. Ce susţinea şintoismul primitiv cu privire la viaţa de apoi? După apariţia primelor orezării, „cultura orezului necesita comunităţi bine organizate şi stabile“, se explică în lucrarea Kodansha Encyclopedia of Japan, „şi astfel au luat naştere ritualurile agrare, care, mai târziu, au avut un rol foarte important în şintoism“. Teama de sufletele morţilor i-a determinat pe aceşti oameni din vechime să născocească ritualuri care să-i liniştească pe morţi. Aceasta a dus la apariţia închinării la spiritele strămoşilor. Potrivit credinţei şintoiste, sufletul celui „dispărut“ păstrează personalitatea acestuia, dar este contaminat de impuritatea morţii. Când cei îndoliaţi ţin ritualuri comemorative, sufletul este purificat până când este eliminat tot răul, dobândind un caracter blând şi binevoitor. După un anumit timp, spiritul ancestral este ridicat la rangul de divinitate ancestrală, sau de protector. Existând în acelaşi timp cu budismul, şintoismul a împrumutat unele învăţături budiste, inclusiv învăţătura despre paradis. Astfel, constatăm că credinţa în nemurire joacă un rol fundamental în şintoism. Doctrina nemuririi în daoism şi cultul strămoşilor în confucianism Daoismul a fost fondat de Lao Zi, despre care se spune că a trăit în China în secolul al VI-lea î.e.n. Potrivit daoismului, idealul vieţii este armonizarea activităţii omului cu Dao — calea naturală a devenirii lucrurilor. Concepţiile daoiste referitoare la nemurire pot fi rezumate în următoarele cuvinte: Dao este principiul absolut al universului. Dao nu are nici început, nici sfârşit. Trăind în armonie cu Dao, individul se contopeşte cu el şi devine etern. În încercarea lor de a fi una cu natura, daoiştii au devenit cu timpul foarte interesaţi de imuabilitatea acesteia şi de capacitatea ei de a se regenera. Ei presupuneau că, trăind în armonie cu Dao, sau cu calea naturală a devenirii lucrurilor, individul ar putea în vreun fel să descopere secretele naturii şi să devină imun la daunele fizice, la boli şi chiar la moarte. Daoiştii au început să practice meditaţia, să promoveze anumite tehnici respiratorii şi să ţină regimuri alimentare, care, după cum se presupunea, puteau întârzia degradarea fizică şi moartea. La scurt timp după aceea au început să circule legende despre fiinţe nemuritoare care puteau să zboare pe nori, să apară şi să dispară după voie, care trăiau de foarte mulţi ani pe munţi sacri sau pe insule îndepărtate, hrănindu-se cu rouă sau cu fructe miraculoase. Istoria chineză spune că, în anul 219 î.e.n., împăratul Ch’in Shih Huang Ti a trimis o flotă formată din 3000 de băieţi şi fete pentru a găsi insula legendară a lui P’eng-lai, lăcaşul fiinţelor nemuritoare, şi pentru a aduce de acolo iarba nemuririi. Se înţelege de la sine că aceştia nu s-au întors cu elixirul căutat. Aflându-se în căutarea vieţii eterne, daoiştii au apelat la tehnici alchimiste pentru a prepara pilule ale nemuririi. În concepţia daoistă, viaţa este rezultatul interacţiunii a două forţe opuse, yin şi yang (prima de natură feminină, iar a doua de natură masculină). Astfel, amestecând plumb (închis la culoare, sau yin) cu mercur (deschis la culoare, sau yang), alchimiştii au simulat un proces natural, sperând că produsul obţinut va fi pilula nemuririi. În secolul al VII-lea e.n., budismul a pătruns în viaţa religioasă a Chinei. Rezultatul a fost un amalgam de elemente budiste, spiritism şi cultul strămoşilor. „Atât budismul, cât şi daoismul, a spus profesorul Ninian Smart, au dat formă şi fond credinţelor referitoare la viaţa de apoi, care se conturau uşor în cultul strămoşilor întâlnit la vechii chinezi.“ Confucius, un alt înţelept proeminent al Chinei, care a trăit în secolul al VI-lea î.e.n., a cărui filozofie a devenit fundamentul confucianismului, nu a dezvoltat prea mult ideea referitoare la viaţa de apoi. Dimpotrivă, el a subliniat importanţa bunătăţii morale şi a unui comportament acceptat pe plan social. Totuşi, el a pledat în favoarea cultului strămoşilor şi a acordat o mare importanţă respectării ritualurilor şi a ceremoniilor ţinute în cinstea spiritelor strămoşilor decedaţi. Alte religii orientale Jainismul a fost fondat în India în secolul al VI-lea î.e.n. Fondatorul lui, Mahāvīra, susţinea că toate fiinţele vii au un suflet etern şi că eliberarea sufletului din sclavia karmei este posibilă numai prin manifestarea unui spirit de sacrificiu, prin autodisciplină şi prin respectarea riguroasă a principiului nonviolenţei faţă de toate creaturile. Jainiştii susţin aceste concepte şi astăzi. India este, de asemenea, leagănul sikhismului, o religie practicată de 19 milioane de oameni. Această religie a fost fondată în secolul al XVI-lea, când Guru Nānak a decis să ia din hinduism şi din islamism ce era cel mai bun şi să formeze o singură religie. Sikhismul a adoptat credinţele hinduse referitoare la nemurirea sufletului, reîncarnare şi karma. Este clar deci că concepţia potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare face parte integrantă din majoritatea religiilor orientale. Dar ce se poate spune despre creştinătate, iudaism şi islamism?