Capitolul V - „Noul Testament“ - istorie sau mit ?

„Se poate spune că astăzi Noul Testament este în mod cert cea mai studiată carte din lume“, a scris Hans Küng în cartea sa intitulată „On Being a Christian“. Şi el avea dreptate. În decurs de mai bine de trei secole Scripturile greceşti creştine au fost mai mult decît investigate. Ele au fost disecate şi analizate cu mai multă atenţie şi minuţiozitate decît orice altă literatură. Unii cercetători au ajuns la concluzii ciudate. În secolul al XIX-lea, în Germania, Ludwig Noack pretindea că Evanghelia lui Ioan a fost scrisă în anul 60 era noastră de către discipolul mult iubit, care, conform părerii lui, nu era nimeni altul decît Iuda! Scriitorul francez Joseph Ernest Renan, la rîndul său, afirma că învierea lui Lazăr a fost probabil o înşelătorie aranjată de Lazăr însuşi, pentru a demonstra că Isus era într-adevăr un făcător de miracole, aşa cum afirma chiar el. Teologul german Gustav Volkmar susţinea şi el că personajul istoric Isus nu putea în nici un caz avansa pretenţii mesianice.Bruno Bauer, filozof german, declară şi el că Isus n-a existat niciodată. „El susţinea că adevăratele forţe inspiratoare ale creştinismului primitiv erau Filon, Seneca şi gnosticii. În final, el a declarat că nu a existat un personaj istoric Isus (. . .) şi că religia creştină s-a născut spre sfîrşitul secolului al II-lea dintr-o formă de iudaism puternic influenţat de stoicism.“Astăzi puţini oameni aderă la concepţii atît de extremiste. Cu toate acestea, aşa cum o mărturisesc lucrările lor, exegeţii moderni care cred că Scripturile greceşti creştine conţin legende, mituri şi diverse exagerări, sînt încă mulţi la număr. Dar să fie oare adevărate aceste afirmaţii? De cînd datează „Noul Testament“? Pentru ca miturile şi legendele să se formeze, ele au nevoie de timp. Prin urmare, este important să aflăm cînd a fost scris „Noul Testament“. Conform istoricului Michael Grant, partea istorică a Scripturilor greceşti creştine a început să fie consemnată „la treizeci sau patruzeci de ani după moartea lui Isus“. William Foxwell Albright, specialist în arheologie biblică, citează concluzia la care a ajuns C. C. Torrey, şi anume „că toate Evangheliile au fost scrise înainte de 70 d.Chr. şi că tot conţinutul lor a putut fi în întregime redactat în cei douăzeci de ani care au urmat crucificării“. Cît despre Albright, el consideră că redactarea lor s-a încheiat cel tîrziu „în jurul lui 80 d.Chr.“ Cu toate că alte estimări prezintă uşoare divergenţe, s-a căzut de acord că „Noul Testament“ era complet spre sfîrşitul secolului întîi.La ce concluzie se ajunge? Albright continuă: „Tot ce putem spune este că o perioadă de douăzeci la cincizeci de ani este prea scurtă pentru a putea denatura conţinutul esenţial al evangheliilor sau chiar modul de formulare a declaraţiilor lui Isus.“5 Profesorul Gary Habermas adaugă: „Evangheliile au fost redactate la foarte scurt timp după faptele pe care le consemnează, în timp ce consemnările istorice ale antichităţii relatează adesea evenimente care s-au produs cu secole în urmă. Cu toate acestea însă, istoricii moderni sînt în măsură să deducă cu succes evenimentele din aceste vechi perioade de timp.“Cu alte cuvinte, consemnările istorice ale Scripturilor greceşti creştine sînt cel puţin tot atît de credibile ca acelea ale istoriei laice. Cele cîteva decenii care separă naşterea creştinismului de primele scrieri nu au putut în nici un caz lăsa miturilor şi legendelor timpul necesar pentru a se forma şi răspîndi la scară largă. Martori oculari Lucrul acesta este deosebit de adevărat dacă ţinem cont de faptul că multe dintre relatări aparţin martorilor oculari. Scriitorul Evangheliei lui Ioan a spus: „Acesta este discipolul pe care Isus îl iubea care depune mărturie despre aceste lucruri şi care a scris aceste lucruri“ (Ioan 21:24). Autorul cărţii lui Luca declară la rîndul său: „Exact aşa cum ni le-au transmis aceia care de la început au devenit martori oculari şi slujitori ai mesajului“ (Luca 1:2). Vorbind despre martorii învierii lui Isus, apostolul Pavel a zis: „Majoritatea au rămas în viaţă pînă în prezent, însă unii au adormit în moarte.“  1 Corinteni 15:6.Să reţinem referitor la acest subiect judicioasa remarcă a profesorului F. F. Bruce: „Contrar părerii pe care par s-o împărtăşească unii scriitori, faptul de-a atribui lui Isus anumite cuvinte sau acţiuni, în timp ce majoritatea discipolilor săi existau încă, pentru a–şi aminti ce anume s-a petrecut şi ce nu, este departe de a fi un lucru simplu, în acei primi ani. (. . .) Discipolii nu–şi puteau permite riscul inexactităţilor, ca să nu mai vorbim de manevrarea premeditată a faptelor care ar fi fost imediat demascate de către cei care s-ar fi bucurat s-o facă. Dimpotrivă, unul dintre punctele forte ale predicării apostolice din zilele de început este că aceasta se referea deschis la fapte cunoscute auditoriului; apostolii nu se mulţumeau doar să spună: «Noi sîntem martori ai acestor lucruri»; ei adăugau: «După cum şi voi înşivă ştiţi» (Fapte 2:22).“ Textul  este el demn de încredere? S-ar fi putut oare ca relatările autentice ale martorilor oculari să fi fost denaturate ulterior? Cu alte cuvinte, s-ar fi putut oare ca miturile şi legendele să se fi grefat pe textul original odată ce acesta fusese încheiat? Aşa cum deja s-a arătat, textul Scripturilor greceşti creştine a fost mai bine păstrat decît oricare altă scriere din antichitate. Kurt şi Barbara Aland, specialişti în textul grecesc al Bibliei, au înregistrat aproape 5 000 de manuscrise din antichitate care ne-au parvenit şi dintre care unele datează din secolul al II-lea era noastră. Din acest morman de dovezi se desprinde o concluzie: textul este în esenţă intact. În plus, numeroase traduceri vechi, dintre care cea mai veche datează de prin anul 180 era noastră, vin să confirme şi ele exactitatea textului.Se poate, aşadar, afirma că odată încheiată redactarea Scripturilor greceşti creştine, nu s-au putut infiltra în textul lor nici un fel de legende sau mituri. Textul pe care îl posedăm noi este în esenţă identic cu textul autograf. Exactitatea sa nu este îndoielnică, deoarece creştinii epocii înşişi l-au recunoscut. Dar putem oare cîntări valoarea istorică a bibliei, comparînd-o cu alte relatări istorice? Într-o oarecare măsură da. Documentele extra-biblice În primul rînd precizăm că în afara Bibliei nu găsim decît puţine informaţii despre viaţa lui Isus şi a apostolilor. Lucrul acesta nu este deloc surprinzător, deoarece în secolul I creştinii erau relativ puţini la număr şi nu luau deloc parte la afacerile politice. Cu toate acestea, datele furnizate de istorie concordă cu relatarea biblică.Vorbind despre teribila înfrîngere militară suferită de Irod Antipa, istoricul evreu Josephus scria următoarele în anul 93 e.n.: „Unii evrei credeau că această înfrîngere a armatei lui Irod era o răzbunare divină şi, în mod cert, o răzbunare dreaptă, din cauza modului în care l-a tratat pe Ioan supranumit Botezătorul. Irod îl omorîse pe Ioan, deşi era un om bun, care îi îndemna pe evrei să îmbrăţişeze virtutea, să exercite dreptatea faţă de semenii lor şi pietatea faţă de Dumnezeu.“ Josephus confirmă deci relatarea biblică, prezentîndu-l pe Ioan Botezătorul ca pe un om drept, care propovăduia căinţă şi care a fost executat de Irod. Matei 3:1–12; 14:11. Josephus îl menţionează, de asemenea, şi pe Iacob, fratele vitreg al lui Isus, care, conform Bibliei, nu a fost discipol de la început, dar a devenit mai tîrziu un proeminent bătrîn la Ierusalim (Ioan 7:3–5; Galateni 1:18, 19). Istoricul consemnează următoarele cu privire la arestarea lui Iacob: „Marele preot Ananus i-a convocat pe judecătorii Sanhedrinului şi a fost adus înaintea lor un bărbat numit Iacob, fratele lui Isus, numit Cristos, precum şi alţi cîţiva.“ Faptele acestea relatate de Josephus oferă o dovadă suplimentară a istoricităţii lui „Isus, numit Cristos“.Şi alţi scriitori de la începutul erei noastre menţionează evenimente raportate în Scripturile greceşti. Astfel, conform Evangheliilor, mulţi dintre contemporanii lui Isus au primit favorabil predicarea efectuată de el în Palestina. Dar executarea lui Isus, ordonată de către Pontius Pilat, i-a aruncat pe discipoli într-o profundă confuzie şi descurajare. Totuşi, la puţin timp după aceea, aceiaşi discipoli au umplut cu îndrăzneală Ierusalimul cu mesajul că Domnul lor înviase! În cîţiva ani numai, creştinismul s-a răspîndit de la un capăt la altul al Imperiului Roman.  Matei 4:25; 26:31; 27:24–26; Fapte 2:23, 24, 36; 5:28; 17:6.Confirmarea acestor fapte ne-o face istoricul Tacitus, care nu agrea deloc creştinismul. La puţin timp după încheierea secolului I el relatează cruntele persecuţii la care Nero i-a supus pe creştini şi adaugă: „Numele acesta de creştin provine de la Cristos, care, sub Tiberiu, a fost condamnat la moarte de către procuratorul Pontius Pilat. Reprimată pentru moment, această oribilă superstiţie a pătruns din nou, nu numai în Iudeea, leagănul acestui rău, ci chiar şi în Roma.“ În Fapte 18:2 scriitorul biblic consemnează că „împăratul roman Claudiu a ordonat tuturor evreilor să părăsească Roma, expulzare pe care a menţionat-o şi Suetoniu, un istoric roman din secolul al II-lea. Iată ce putem citi în cartea sa The Deified Claudius (Zeificatul Claudius): „El Claudiu i-a expulzat din Roma pe evrei, care provocau tulburări la instigaţia lui Crestus.“ Dacă aici Crestus se referă la Isus Cristos şi dacă la Roma se petrecea ceea ce se petrecuse deja în alte oraşe, atunci tulburările raportate de Suetoniu nu puteau fi puse pe seama lui Cristos (adică pe seama discipolilor săi). Ele erau mai degrabă manifestarea opoziţiei înverşunate a iudeilor faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor.La mijlocul secolului al II-lea, Justin Martirul scria despre moartea lui Isus: „Că aceste lucruri s-au petrecut în realitate, vă puteţi convinge citind Faptele lui Pontius Pilat.“ Conform afirmaţiilor lui Justin Martirul, aceste însemnări vorbeau şi despre miracolele efectuate de Isus, după cum mărturisesc cele scrise de el în continuare: „Că el a efectuat într-adevăr aceste lucruri este dovedit de Faptele lui Pontius Pilat.“ Chiar dacă aceste „fapte“ sau consemnări oficiale au dispărut, este totuşi evident că ele existau în secolul al II-lea, fapt care îi permitea lui Justin Martirul să le recomande cititorilor săi care doreau să verifice adevărul afirmaţiilor sale. Mărturia arheologică Descoperirile arheologice vin şi ele să clarifice sau să confirme mărturia Scripturilor greceşti creştine. În 1961, la Cezarea, s-a regăsit numele lui Pontius Pilat gravat pe o piatră scoasă dintre ruinele unui teatru roman. Înainte de această descoperire, nu se dispunea decît de foarte puţine indicii, în afara Bibliei, pentru atestarea existenţei acestui guvernator roman.Evanghelia lui Luca ne informează că Ioan Botezătorul şi-a început ministerul pe vremea cînd (. . .) Lisanias era cîrmuitor al Abilenei“ (Luca 3:1). Nu toţi au subscris acestei cronologii, deoarece Lisanias despre care vorbea Josephus, dacă a guvernat într-adevăr Abilena, era mort din anul 34 înaintea erei noastre, cu mult înaintea naşterii lui Ioan. Arheologii au descoperit însă în această regiune o inscripţie care dezvăluia existenţa unui alt Lisanias care era Tetrarh (cîrmuitor de district) sub Tiberiu Cezar, împăratul care domnea la Roma pe vremea cînd Ioan şi-a început ministerul. Acesta putea fi foarte bine acel Lisanias la care se referă Luca. Cartea Faptelor îi prezintă pe Pavel şi Barnaba ca trimişi în Cipru în cadrul lucrării lor misionare, unde l-au întîlnit pe un proconsul cu numele Sergius Paulus, „un bărbat inteligent“ (Fapte 13:7). La mijlocul secolului al XIX-lea, săpăturile efectuate în Cipru au scos la iveală o inscripţie datînd din anul 55 era noastră, pe care figura numele acestui personaj. Vorbind despre această descoperire, arheologul G. Ernest Wright preciza: „Cu excepţia Bibliei, aceasta este tot ce deţinem despre acest proconsul, al cărui nume şi titlu menţionăm că Luca ni le dă cu exactitate.“În timp ce se afla la Atena, Pavel spune că remarcase un altar dedicat „unui dumnezeu necunoscut“ (Fapte 17:23). Altare consacrate unor dumnezei anonimi, purtînd dedicaţii în latină, au fost descoperite în diferite regiuni ale Imperiului Roman. Unul dintre acestea, descoperit la Pergam, purta o inscripţie în limba greacă, întocmai ca aceea din Atena. Mai tîrziu, în timp ce era în Efes, Pavel s-a izbit de opoziţia violentă a argintarilor, care trăgeau profituri de pe urma confecţionării de sanctuare şi imagini ale zeiţei Artemis. Pe vremea aceea Efesul trecea drept „păstrătorul templului marii Artemis“ (Fapte 19:35). În conformitate cu aceste indicaţii, pe locul anticului Efes s-au descoperit numeroase figurine din argilă arsă şi marmură, înfăţişînd-o pe Artemis. În secolul trecut a fost scos la lumina zilei chiar giganticul templu al oraşului. Pecetea adevărului Din cele de mai sus reiese că istoria şi arheologia lămuresc şi, într-o anumită măsură, confirmă relatările istorice ale Scripturilor greceşti. Dar din nou cea mai bună garanţie a veracităţii lor o găsim în ele însele. Cel ce le citeşte nu are deloc sentimentul că ar avea de-a face cu mituri, ci, dimpotrivă, va recunoaşte pecetea adevărului.În primul rînd, Scripturile se disting prin francheţea lor. Să observăm cazul apostolului Petru: Biblia descrie detaliat situaţia critică în care se afla atunci cînd a vrut să meargă pe apă şi a început să se scufunde. Cu o altă ocazie, Isus i-a zis acestui foarte respectat apostol: „Treci îndărătul meu, Satan!“ (Matei 14:28–31; 16:23). În plus, după ce afirmase cu tărie că chiar dacă toţi ceilalţi l-ar părăsi pe Isus, el nu va face lucrul acesta, Petru a adormit în timpul veghii sale de noapte şi apoi l-a renegat pe Domnul său de trei ori. — Matei 26:31–35, 37–45, 73–75.Petru nu este însă unicul personaj ale cărui slăbiciuni ne sînt dezvăluite de Biblie. Această relatare plină de francheţe nu trece sub tăcere disputa dintre apostoli cu referire la care anume dintre ei era cel mai mare (Matei 18:1; Marcu 9:34; Luca 22:24). Ea nu ascunde nici demersul mamei apostolilor Iacob şi Ioan, care i-a cerut lui Isus să păstreze pentru fiii ei cele mai bune locuri din Regat (Matei 20:20–23). «Apriga izbucnire de mînie» care s-a produs între Barnaba şi Pavel este şi ea cu fidelitate relatată.  Fapte 15:36–39. La fel de remarcabil este şi faptul că în cartea lui Luca se precizează că primele care au aflat despre învierea lui Isus au fost „femeile care veniseră cu el din Galileea“. Acesta era un amănunt cu totul neobişnuit în societatea dominată de bărbaţi a secolului întîi. Într-adevăr, conform consemnării, cuvintele lor „li se păreau apostolilor simple absurdităţi“ (Luca 23:55 la 24:11). Dacă relatările istorice ale Scripturilor greceşti nu sînt adevărate, atunci a trebuit ca cineva să le inventeze. Dar de ce să fie inventate nişte povestiri care să prezinte nişte persoane atît de respectate într-o lumină atît de nefavorabilă? Realitatea este că, dacă aceste fapte au fost consemnate, este numai din cauză că erau autentice. Isus  un personaj istoric Mulţi văd în Isus, aşa cum îl descrie Biblia, un personaj imaginar şi idealizat. Istoricul Michael Grant face însă această remarcă: „Dacă, aşa cum se cuvine, aplicăm Noului Testament aceleaşi criterii pe care le aplicăm celorlalte scrieri antice cu conţinut istoric, nu avem motive mai multe de a respinge existenţa lui Isus, decît am face-o cu o serie de personaje păgîne a căror realitate istorică nu a fost pusă niciodată la îndoială.“Incontestabil că Biblia poartă pecetea adevărului nu numai atunci cînd vorbeşte de existenţa lui Isus, ci şi cînd îi dezvăluie personalitatea. Nu este deloc un lucru uşor să inventezi un personaj ieşit din comun şi să-i întocmeşti un portret care să rămînă coerent de la un capăt la altul al unei cărţi. Este imposibil ca patru scriitori diferiţi să descrie acelaşi personaj, prezentînd aceeaşi imagine, dacă originalul este fictiv. Oferind patru relatări care descriu, evident, una şi aceeaşi persoană, pe Isus, evangheliile sînt ele însele dovada veridicităţii lor.Michael Grant pune apoi această întrebare foarte potrivită: „Cum se face că toate tradiţiile evanghelice, fără excepţii, prezintă portretul ferm conturat al unui bărbat tînăr şi atrăgător, evoluînd liber printre femei de tot felul, inclusiv unele de proastă reputaţie, fără să reiasă nici cea mai mică bănuială de sentimentalitate, jenă sau falsă pudoare şi fără să piardă nimic din naturaleţe?“ Răspunsul se impune de la sine: acest bărbat a existat în realitate şi s-a comportat aşa cum relatează Biblia. De ce refuză ei să creadă? De ce unii neagă istoricitatea Scripturilor greceşti, deşi aceasta este neîndoielnică? De ce mulţi alţii nu recunosc drept autentice decît numai unele texte? Motivul principal este că Biblia relatează fapte pe care intelectualii epocii noastre nu vor să le creadă. Ele afirmă, de exemplu, că Isus a împlinit şi a făcut profeţii, că a efectuat miracole sau că, după moartea sa, a fost înviat.În acest secol al XX-lea, dominat de scepticism, toate aceste lucruri trec drept de neconceput, mărturie în acest sens fiind şi remarca profesorului Ezra P. Gould cu privire la miracole: „Unii critici au rezerve şi justifică aceasta pretinzînd că nu există miracole.“ Unii îi recunosc lui Isus unele vindecări, dar numai pe acelea pe care ei le atribuie unei acţiuni psihosomatice sau «puterii spiritului asupra materiei». Cît despre celelalte miracole, majoritatea lor le resping, considerîndu-le pure născociri sau întîmplări fundate pe nişte realităţi deformate de către tradiţie. Această ultimă obiecţiune o putem ilustra oprindu-ne asupra episodului în care Isus a hrănit o mulţime de peste 5 000 de oameni cu numai cîteva pîini şi doi peşti (Matei 14:14–22). Heinrich Paulus, un exeget din secolul al XIX-lea, dădea următoarea explicaţie: Isus, împreună cu apostolii săi, s-au trezit înconjuraţi de o considerabilă mulţime căreia începea să-i fie foame. Hotărîndu-se să dea un bun exemplu celor bogaţi care erau de faţă, el i-a oferit mulţimii puţinele alimente pe care le avea el însuşi şi apostolii. El fu îndată imitat de către cei care şi-au luat cu ei provizii, astfel încît în final toţi s-au săturat.Dacă lucrurile s-ar fi petrecut într-adevăr astfel, aceasta ar fi fost o spectaculară demonstrare a puterii bunului exemplu. De ce ar fi trebuit, în cazul acesta, ca unei relatări deja captivante şi instructive să i se dea aparenţa unei minuni? Cei care încearcă să demonstreze că miracolele nu conţin nimic miraculos mai degrabă complică problemele decît să le rezolve. Cu toţii pornesc de la premise false, bazîndu-se pe supoziţia că miracolele sînt imposibil de realizat. Dar de ce această atitudine? Atît Scripturile ebraice, cît şi cele creştine greceşti corespund unor riguroase norme ale istoricităţii. Ambele însă conţin profeţii şi relatează miracole. (Vezi 2 Regi 4:42–44.) La ce concluzie s-ar ajunge dacă s-ar dovedi că profeţiile lor sînt adevărate şi că miracolele menţionate s-au produs într-adevăr? Aceasta ar constitui o dovadă a faptului că adevăratul autor al Bibliei este Dumnezeu şi că ea este într-adevăr Cuvîntul său şi nu al oamenilor. Înainte de a ne apleca asupra profeţiilor biblice într-unul dintre capitolele ce vor urma, vom analiza în primul rînd miracolele ei. Este oare raţional ca acum, în secolul al XX-lea, să credem că în vechime s-au produs miracole?