Capitolul VIII - Ştiinţa - infirmă ea Biblia ?

În 1613, savantul italian Galilei publica o lucrare cunoscută sub titlul de „Letters on Sunspots“ (Scrisori despre petele solare) în care prezenta dovezi că pămîntul este cel care se roteşte în jurul soarelui, şi nu invers. Această publicaţie a declanşat o serie de evenimente care l-au dus în faţa Inchiziţiei sub acuzaţia de „puternică bănuială de erezie“. În cele din urmă a fost constrîns să „retracteze“. Dar de ce s-a considerat eretică ideea că pămîntul se roteşte în jurul soarelui? Adversarii lui Galilei susţineau că această ipoteză era contrară Bibliei.În zilele noastre Bibliei i se reproşează adesea că este în contradicţie cu ştiinţa, evocîndu-se din cînd în cînd incidentul cu Galilei. Dar aşa să fie oare? Înainte de a răspunde, să ne amintim că această carte conţine în acelaşi timp profeţii, texte istorice, rugăciuni, legi, sfaturi şi informaţii despre Dumnezeu. Dar, cu toate că ea nu îşi revendică titlul de carte de ştiinţă, nu este deloc mai puţin exactă atunci cînd abordează vreo problemă de natură ştiinţifică. Planeta noastră Pămîntul Să ne oprim, de exemplu, la ceea ce spune Biblia despre planeta noastră. În cartea lui Iov citim: „Dumnezeu întinde nordul deasupra golului, suspendînd pămîntul pe nimic“ (Iov 26:7). Isaia, la rîndul său, declară: „Există Unul care locuieşte deasupra cercului pămîntului“ (Isaia 40:22). Această imagine a unui pămînt rotund, «suspendat pe nimic», „deasupra golului“, nu ne face oare să ne gîndim la globul pămîntesc ce pluteşte în spaţiu, aşa cum l-au fotografiat astronauţii?Să observăm acum uimitorul circuit al apei în natură. Compton’s Encyclopedia îl descrie astfel: „Apa (. . .) se evaporă la suprafaţa oceanelor şi îmbibă atmosfera (. . .) Aerul încărcat cu umiditate este mînat spre interiorul uscatului de către curenţii aerieni într-o mişcare constantă. Cînd el se răceşte, vaporii se condensează în particule mici care devin vizibile sub forma obişnuiţilor nori. Aceste particule se unesc adesea în picături de ploaie sau, dacă temperatura este suficient de scăzută, în fulgi de zăpadă. În ambele cazuri, apa, provenită dintr-un ocean situat la sute sau chiar mii de kilometri, cade din nou pe pămînt. Ea ajunge apoi în fluvii sau se infiltrează în pămînt, reluîndu–şi călătoria spre mare.“ Acest remarcabil proces, care face posibilă viaţa pe uscat, a fost descris corect în Biblie, în urmă cu aproximativ 3 000 de ani, în termeni cît se poate de simpli şi direcţi: „Toate rîurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.“  Ecleziast 1:7, Biblia Cornilescu.Şi mai remarcabilă este probabil observaţia pe care o face Biblia referitor la formarea munţilor. Un manual de geologie dă această explicaţie: „Începînd din precambrian şi pînă în epoca noastră, fenomenul formării şi dispariţiei munţilor a continuat. (. . .) Munţii nu numai că s-au născut pe fundul mărilor dispărute, ci au fost scufundaţi mult timp după formarea lor, ca apoi să se înalţe.“ Să facem o comparaţie între acest citat şi cuvintele poetice ale psalmistului: „Ai acoperit [pămîntul] cu un adînc de ape întocmai ca un veşmînt. Apele stăteau chiar deasupra munţilor. Munţii au început să se înalţe, cîmpiile văilor au început să coboare  la locul pe care l-ai întemeiat pentru ele.“  Psalm 104:6, 8.  „La început“ Primul verset al Bibliei declară: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul“ (Geneza 1:1). În urma observaţiilor lor, oamenii de ştiinţă au emis ipoteza că universul material a avut într-adevăr un început. În realitate, el nu a existat dintotdeauna. Astronomul Robert Jastrow, un agnostic în materie de religie, a scris: „Dacă astronomia şi Geneza se contrazic în ceea ce priveşte detaliile, ele cad de acord, în schimb, asupra esenţialului: lanţul evenimentelor care au dus la om a început într-un mod brusc, la un moment foarte precis, într-o explozie de lumină şi energie.“ Cu toate că ei recunosc un început al universului, numeroşi oameni de ştiinţă resping formula „Dumnezeu a creat“. Totuşi unii admit astăzi că este dificil să se nege că în spatele a tot ce există s-ar ascunde vreo formă de inteligenţă. „Pe măsură ce examinez universul şi îi studiez amănunţit arhitectura, descopăr tot mai multe dovezi că el aştepta, fără îndoială, venirea noastră“, scria Freeman Dyson, profesor de fizică. Dyson a mai exprimat şi această părere: „Fiind un om de ştiinţă educat în modul de a gîndi şi în limbajul secolului al XX-lea, şi nu în al celui din al XVIII-lea, eu nu afirm că arhitectura universului dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. Afirm doar că această arhitectură este compatibilă cu ipoteza conform căreia «inteligenţa» joacă un loc esenţial în funcţionarea universului.“ Aceste cuvinte reflectă cum nu se poate mai bine scepticismul obişnuit azi. Cu toate acestea, cel ce se eliberează din această stare nu va întîrzia să constate remarcabila armonie ce există între ştiinţa modernă şi declaraţia biblică: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul.“  Geneza 1:1. Igienă şi sănătate  Să vedem acum ce fel de informaţii ne furnizează Biblia într-un alt domeniu, acela al igienei şi sănătăţii. Dacă, de exemplu, un israelit prezenta vreo leziune a pielii, probabil de origine leproasă, el era pus în carantină. „Toate zilele cît plaga este în el, el va fi necurat. El este necurat. El să locuiască izolat. În afara taberei este locuinţa lui“ (Levitic 13:46). Chiar şi hainele contaminate trebuiau arse (Levitic 13:52). Acestea sînt mijloace eficace pentru prevenirea unei epidemii. O altă lege importantă viza dejecţiile umane, care trebuiau îngropate în afara taberei (Deuteronom 23:12, 13). Această lege fără îndoială că i-a scutit de multe boli pe israeliţi. În zilele noastre excrementele umane care nu sînt înlăturate în mod corect crează, în anumite ţări, grave probleme sanitare. Prin urmare, simpla respectare a acestei legi consemnată în Biblie în urmă cu mai multe mii de ani ar aduce populaţiei în cauză o sănătate mai bună. Înaltele norme de igienă stabilite de Biblie vizau chiar şi sănătatea mintală. Conform unui proverb biblic: „O inimă calmă este viaţa organismului de carne, dar gelozia este putrezire pentru oase“ (Proverbe 14:30). Cercetările medicale întreprinse în ultimii ani au demonstrat că există efectiv un raport între sănătatea fizică şi cea psihică. Doctor C. B. Thomas de la Universitatea Johns Hopkins a urmărit peste o mie de absolvenţi într-o perioadă de 16 ani pentru a stabili o relaţie între profilul lor psihologic şi rezistenţa lor la boli. Ea a făcut următoarea constatare: Absolvenţii cei mai expuşi bolilor erau aceia care reacţionau cu furie la stres şi care erau nervoşi. Ce spune de fapt Biblia? De vreme ce Biblia furnizează date atît de exacte în domeniile ştiinţifice, de ce Biserica Catolică susţinea că o învăţătură ca aceea a lui Galilei, că pămîntul se roteşte în jurul soarelui, este contrară Bibliei? Motivul constă în interpretarea pe care aceste autorităţi religioase au dat-o anumitor versete biblice.6 Vedeau ele corect lucrurile? Pentru a putea judeca, să analizăm două dintre pasajele invocate pe vremea aceea. Unul dintre ele spune: „Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou“ (Ecleziast 1:5, Biblia Cornilescu). Conform argumentaţiei Bisericii, expresiile „soarele răsare“ şi „apune“ înseamnă că soarele şi nu pămîntul este cel ce se deplasează. Dar nu spunem noi oare încă şi astăzi că soarele răsare şi apune, cu toate că majoritatea oamenilor ştiu precis că pămîntul este cel ce se deplasează şi nu soarele? Exprimîndu-ne astfel, noi nu facem altceva decît să descriem mişcarea aparentă a soarelui văzut de pe planeta noastră. Scriitorul acestui text nu făcea nici el altceva. Al doilea pasaj invocat declară: „Tu ai aşezat pămîntul pe temeliile lui şi niciodată nu se va clătina“ (Psalm 104:5, Biblia Cornilescu). Acestui text i s-a dat interpretarea că pămîntul, odată creat, nu ar mai putea fi niciodată mişcat din loc. În realitate însă, aici este vorba despre permanenţa existenţei pămîntului, şi nu despre imobilitatea lui. Pămîntul nu va fi niciodată clătinat din existenţă sau distrus, lucru confirmat şi de alte texte (Psalm 37:29; Ecleziast 1:4). Textul acesta nu se referă deloc la mişcarea relativă a pămîntului sau a soarelui. Pe vremea lui Galilei Biserica şi nu Biblia a fost aceea care a pus piedici unei libere discuţii ştiinţifice. Evoluţie sau creaţie Există, cu toate acestea, un domeniu care, după cum afirmă mulţi oameni, va constitui întotdeauna un măr al discordiei între ştiinţa modernă şi Biblie. Marea majoritate a oamenilor de ştiinţă cred în teoria evoluţiei, care susţine evoluţia tuturor fiinţelor vii, plecînd de la o formă primitivă de viaţă, apărută în urmă cu milioane de ani. Pe de altă parte, Biblia învaţă că fiecare mare grupă de fiinţe vii a fost obiectul unei creaţii speciale şi că se reproduce numai „conform speciei sale“. Omul, spune ea, a fost creat „din ţărîna pămîntului“ (Geneza 1:21; 2:7). Afirmă oare Biblia aici nişte enormităţi pe plan ştiinţific? Înainte de a ne pronunţa, să privim mai îndeaproape ceea ce cunoaşte ştiinţa în realitate şi ceea ce doar presupune. Teoria evoluţiei a fost popularizată în secolul trecut de către Charles Darwin. Pe parcursul staţionării sale în insulele Galapagos, în Pacific, Darwin a rămas foarte intrigat de marea varietate a cintezoilor care populau arhipelagul. El a dedus că toate aceste păsări descindeau dintr-o specie ancestrală originară. Aceasta a fost, printre altele, observaţia care l-a determinat să–şi formuleze teoria conform căreia toate fiinţele vii provin dintr-o formă de viaţă mai simplă. După concepţia lui Darwin, evoluţia creaturilor inferioare în fiinţe superioare este dirijată de către selecţia naturală sau supravieţuirea celui mai bine adaptat. Graţie evoluţiei, spunea el, peştii s-au transformat în animale terestre, reptilele în păsări şi aşa mai departe. De fapt, nimic din ceea ce a observat Darwin pe aceste insule izolate nu contrazicea Biblia, care nu exclude prezenţa varietăţilor în interiorul fiecărei mari specii. De exemplu, toate rasele umane au ieşit dintr-un singur cuplu iniţial (Geneza 2:7, 22–24). Nu este deloc surprinzător că diferitele varietăţi de cintezoi au apărut pornind de la o singură specie. Totuşi, aceşti cintezoi au rămas tot cintezoi, ei nu s-au transformat în şoimi nici în vulturi. Nici diferitele varietăţi de cintezoi, nici nimic din ceea ce a examinat Darwin nu a dovedit că ansamblul fiinţelor vii, fie rechini sau pescăruşi, fie elefanţi sau rîme, ar avea un strămoş comun. Cu toate acestea, numeroşi oameni de ştiinţă consideră evoluţionismul ca fiind un fapt, şi nicidecum o simplă teorie. Alţii, deşi îi recunosc eşecul, se declară totuşi partizani ai acestei teorii care este astăzi populară. Însă înainte de a trage concluzia că Biblia se înşală, ar trebui dovedită soliditatea tezelor evoluţioniste. Evoluţia  un fapt? Cum poate fi verificată teoria evoluţiei? Mijlocul cel mai la îndemînă constă în cercetarea documentelor fosile, pentru a vedea dacă trecerea treptată de la o specie la alta a fost o realitate. S-a produs aşa ceva? Absolut deloc, după cum recunosc în mod sincer mulţi dintre savanţi. Unul dintre ei, Francis Hitching, a scris: „Atunci cînd căutăm verigi de legătură între marile grupe de animale, verigile pur şi simplu nu există.“ Lipsa dovezilor în documentele fosile este atît de evidentă încît evoluţioniştii prezintă alternative la teoria lui Darwin a transformărilor treptate. Adevărul este însă că apariţia bruscă a speciilor animale în documentele fosile pledează mai degrabă în favoarea unei creaţii speciale, decît în favoarea evoluţiei. Hitching explică, printre altele, că fiinţele vii sînt programate pentru a se reproduce fidel, şi nu pentru a evolua spre vreo altă formă. El declară: „Celulele vii se reproduc cu o fidelitate aproape absolută. Posibilitatea de eroare este mult mai slabă decît a oricărei maşini concepute de om. Există apoi restricţii de ordin intern. Plantele ating o talie determinată şi nu vor creşte mai mult. Chiar şi în condiţii de laborator, drosofila refuză să devină altceva decît drosofilă.“ Chiar provocînd drosofilei mutaţii timp de mai multe decenii, oamenii de ştiinţă nu au ajuns niciodată să o determine să evolueze într-o nouă specie. Originea vieţii Evoluţioniştii n-au reuşit să dea un răspuns nici la spinoasa problemă a originii vieţii. Cum a venit în existenţă prima formă de viaţă, cea mai simplă  cea din care se presupune că ne tragem? În urmă cu cîteva secole această întrebare se pare că nu întîmpina dificultăţi. Pe atunci majoritatea oamenilor credeau că o bucată de carne în putrefacţie putea da naştere muştelor, iar o grămadă de cîrpe vechi aduceau în existenţă în mod spontan şoareci. Dar în urmă cu mai bine de un secol, chimistul francez Louis Pasteur a demonstrat cu claritate că viaţa nu poate proveni decît dintr-o viaţă preexistentă. Cum explică evoluţioniştii, în cazul acesta, apariţia vieţii? Conform celei mai răspîndite teorii, apariţia spontană a vieţii a început în urmă cu milioane de ani, printr-o combinare întîmplătoare de elemente chimice şi energie. Ce se întîmplă atunci cu principiul stabilit de Pasteur? Conform lucrării The World Book Encyclopedia, „Pasteur a demonstrat că viaţa nu poate apărea în mod spontan în mediul fizico-chimic existent astăzi pe pămînt. Însă cu milioane de ani în urmă condiţiile fizico-chimice ale pămîntului erau total diferite.“ Însă chiar şi într-un mediu total diferit, între materia moartă şi cea mai simplă formă de viaţă rămîne o uriaşă prăpastie. În cartea sa Evolution: A Theory in Crisis (Evoluţia: O teorie in criză) Michael Denton scrie: „Între o celulă vie şi cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zăpadă, există un abis atît de vast şi absolut cum nu ne putem închipui.“ Ideea că viaţa a putut să apară provenind de la materia moartă, din pură întîmplare, este atît de improbabilă încît echivalează cu o imposibilitate. Explicaţia Bibliei, care afirmă că «viaţa provine din viaţă» şi că orice viaţă a fost creată de Dumnezeu, se acordă în mod remarcabil cu faptele. De ce resping ei creaţia? În ciuda lipsurilor inerente teoriei evoluţiei, de ce credinţa în creaţie este considerată antiştiinţifică, ba chiar excentrică? De ce o somitate ca Francis Hitching care, de fapt, a expus în mod cinstit carenţele evoluţionismului, respinge creaţia? Michael Denton susţine că, în ciuda carenţelor ei, evoluţia va continua să fie predată, deoarece teoriile care se sprijină pe creaţie „invocă deschis cauze supranaturale“. Cu alte cuvinte, creaţia este inacceptabilă deoarece ea pretinde un Creator. După cum putem vedea, găsim aici acelaşi raţionament arbitrar întîlnit deja referitor la miracole: miracolele nu sînt posibile (. . .) deoarece sînt miraculoase! Menţionăm în treacăt că teoria evoluţiei este profund îndoielnică din punct de vedere ştiinţific. Michael Denton a mai zis: „Deoarece este vorba mai ales despre o teorie a reconstituirii istorice teoria darwinistă a evoluţiei, este imposibil de verificat prin experienţă sau observare directă  aşa cum se face în mod normal în materie de ştiinţă. (. . .) În plus, teoria evoluţiei tratează o serie de fenomene unice  originea vieţii, originea inteligenţei, etc. Fenomenele unice sînt nerepetabile şi, în consecinţă, nu pot fi supuse nici unui fel de investigaţii experimentale.“ În ciuda popularităţii sale, teoria evoluţiei este plină de lacune şi probleme. Ea nu oferă nici un motiv valabil de a respinge relatarea biblică referitoare la originea vieţii. Primul capitol al Genezei ne furnizează însă un raport cît se poate de raţional despre modul în care „fenomenele unice“ „nerepetabile“ au avut loc pe parcursul «zilelor» de creare care au avut o durată de milenii. Ce putem spune despre Potop? Mulţi oameni consideră că Biblia şi ştiinţa modernă se contrazic şi în alt domeniu. Conform cărţii Genezei, în urmă cu milenii răutatea oamenilor ajunsese atît de mare încît Dumnezeu a decis nimicirea lor. El l-a împuternicit pe Noe să construiască o imensă ambarcaţiune din lemn, o arcă, după care a adus un potop asupra omenirii. Au supravieţuit numai Noe şi familia sa, precum şi reprezentanţi ai tuturor speciilor de animale. Potopul a fost atît de mare încît „toţi munţii înalţi care erau sub cerurile toate au ajuns să fie acoperiţi“.  Geneza 7:19.De unde provenea marea cantitate de apă necesară pentru a acoperi întregul pămînt? Răspunsul îl aflăm în Biblie. În decursul primelor etape ale creaţiei, cînd întinderea atmosferică începuse să ia formă, existau «ape dedesubtul întinderii» şi «ape deasupra întinderii» (Geneza 1:7; 2 Petru 3:5). Biblia spune că, în momentul declanşării potopului, „stăvilarele cerurilor s-au deschis“ (Geneza 7:11). Evident, «apele de deasupra întinderii» s-au prăbuşit, constituind cea mai mare parte a apelor care au inundat pămîntul. Lucrările ştiinţifice moderne sînt înclinate să desconsidere ideea unui potop universal. Se pune, aşadar, întrebarea: Să fie oare Potopul doar un mit sau este o realitate? Înainte de a da un răspuns, menţionăm că închinătorii de mai tîrziu ai lui Iehova nu considerau Potopul drept un mit, ci un fapt istoric. Isaia, Isus, Pavel şi Petru vorbeau despre el ca despre un eveniment real (Isaia 54:9; Matei 24:37–39; Evrei 11:7; 1 Petru 3:20, 21; 2 Petru 2:5; 3:5–7). Existenţa unui Potop universal merită însă unele clarificări. Apele Potopului Pămîntul acoperit complet de ape! (. . .) Nu este oare ceva de necrezut? Absolut deloc. De fapt nu este oare pămîntul, într-o oarecare măsură, complet acoperit de ape? Şaptezeci la sută din suprafaţa pămîntului este acoperită de ape, astfel încît uscatul nu reprezintă decît 30% din suprafaţa globului. În plus, 75% din cantitatea de apă dulce a planetei noastre este imobilizată în gheţuri şi calotele polare. Dacă toată această ghiaţă s-ar topi, nivelul oceanelor s-ar ridica mult deasupra celui actual, făcînd să dispară oraşe ca New Yorkul şi Tokyo.The New Encyclopædia Britannica face o altă precizare: „Se estimează că adîncimea medie a oceanelor este de 3 790 de metri, cifră net superioară altitudinii medii a uscatului, care este de 840 metri. Dacă înmulţim adîncimea medie a oceanelor cu suprafaţa acoperită de apă, reiese că volumul total al oceanului planetar este de 11 ori mai mare decît a pămîntului situat deasupra nivelului mării.“ Prin urmare, dacă toate denivelările suprafeţei pămîntului ar fi nivelate  netezind munţii şi umplînd adîncurile mărilor  globul ar fi complet acoperit de apă cu o adîncime de mii de metri. Pentru ca un potop să fi putut avea loc trebuia ca adîncimea oceanelor dinainte de Potop să fi fost mai mică iar munţii mai puţin înalţi decît în prezent. Să fi fost oare posibil lucrul acesta? Să dăm cuvîntul unei lucrări ştiinţifice: „Acolo unde astăzi se înalţă munţi cu vîrfuri de o înălţime ameţitoare, altădată erau cîmpii şi oceane, în urmă cu milioane de ani, în întinderi monotone. (. . .) Mişcările plăcilor continentale, pe de-o parte, provoacă formarea unor înălţimi unde pot supravieţui numai cele mai rezistente animale şi plante, iar pe de altă parte, la cealaltă extremă, formarea splendidelor adîncuri ale misterioasei lumi submarine.“ Deoarece munţii cresc, iar fundurile mărilor se adîncesc, este evident că într-o anumită epocă munţii nu erau atît de înalţi ca astăzi şi nici marile gropi oceanice atît de adînci. Ce s-a întîmplat cu apele după Potop? Ele trebuie că s-au scurs în fundurile oceanelor. În ce fel? Oamenii de ştiinţă consideră că continentele se sprijină pe nişte plăci enorme care, deplasîndu-se, pot modifica suprafaţa terestră. În anumite locuri de joncţiune a plăcilor se găsesc astăzi abisuri de peste 10 000 metri adîncime.16 Este foarte probabil ca, sub însuşi efectul Potopului, aceste plăci să se fi deplasat, fundurile oceanelor să se fi adîncit, deschizînd largi despicături care au înghiţit apa ce inundase pămîntul. Există urme ale Potopului? Admiţînd că o inundaţie colosală s-ar fi putut produce într-adevăr, de ce atunci oamenii de ştiinţă nu găsesc nici o urmă a acesteia? S-ar putea ca ei să le fi găsit, dar să le fi dat altă interpretare. Ştiinţa tradiţională învaţă, de exemplu, că în numeroase locuri suprafaţa planetei noastre a fost modelată de puternice glaciaţiuni pe parcursul mai multor ere glaciare. Uneori însă, efectele atribuite activităţii gheţii se datoresc acţiunii apei. Este, aşadar, foarte probabil că anumite dovezi ale Potopului să fie interpretate în mod greşit ca vestigii ale unei glaciaţiuni.Erori asemănătoare au fost deja comise. Iată, de exemplu, ce putem citi despre începuturile teoriei epocilor glaciare: „Au existat epoci glaciare în toate stadiile istoriei geologice, conform filozofiei uniformităţii. Însă, în anii din urmă, o nouă şi minuţioasă cercetare a respins multe dintre aceste epoci glaciare; formaţii care odinioară fuseseră considerate drept morene sînt astăzi reinterpretate drept albii săpate de scurgeri de nămol, de alunecări submarine şi curenţi noroioşi: torente de apă murdară, plină de nămol, nisip şi pietriş care s-au deversat pe fundul abisurilor.“ Documentele fosile par să furnizeze şi ele o dovadă a Potopului. Ele descoperă că altădată Europa era terenul de vînătoare al unei specii de feline numite Machairodus meghantheron, cu canini sub formă de pumnal, că America de Nord era cutreierată de cai mult mai mari decît cei care trăiesc azi şi că în Siberia păşteau mamuţii. Apoi, speciile de mamifere de pe întregul pămînt au dispărut în acelaşi timp, în urma unei brutale schimbări climaterice. În Siberia, zeci de mii de mamuţi au pierit în urma unei rapide congelări. Conform afirmaţiei lui Alfred Wallace, renumit contemporan al lui Charles Darwin, o distrugere de o asemenea amploare trebuie să fi avut la origine un eveniment mondial excepţional. Mulţi consideră că acest eveniment a fost Potopul. Articolul de fond al unei reviste de arheologie biblică făcea următorul comentariu: „Trebuie să ne reamintim că tradiţiile cele mai răspîndite ale culturii umane sînt acelea ale unei mari inundaţii (. . .) Cu toate acestea, este foarte posibil ca tradiţiile cele mai vechi păstrate în textele Orientului Apropiat să indice că un potop veritabil de proporţii gigantice ar fi avut loc în decursul uneia dintre epocile glaciale (. . .) în urmă cu mii de ani.“ În cursul acestor epoci pluviale suprafaţa terestră era mult mai umedă decît este astăzi, iar lacurile cu apă dulce mult mai întinse. Conform unei ipoteze, această umiditate se datora puternicelor ploi survenite la sfîrşitul glaciaţiilor. Dar s-a mai afirmat că la un moment dat excesiva umiditate a suprafeţei terestre se datora Potopului. Omenirea nu a uitat John McCampbell, profesor de geologie, a scris: „Diferenţele esenţiale dintre catastrofismul biblic (Potopul) şi uniformismul evoluţionist rezidă nu în datele reale geologice, ci în interpretarea lor. Explicaţia oferită depinde în mare măsură de instruirea şi presupunerile geologului.“În memoria omenirii amintirea Potopului persistă ca o dovadă de neşters a realităţii acestuia. Pretutindeni pe pămînt, în locuri atît de îndepărtate unele de altele cum ar fi Alaska şi insulele Pacificului de Sud, există istorisiri antice care se referă la el. Civilizaţiile originale ale Americii precolumbiene, precum şi aborigenii din Australia, păstrează relatări referitoare la Potop. În ciuda existenţei unor variante asupra detaliilor, aproape toate aceste versiuni afirmă că pămîntul a fost inundat şi că numai cîţiva oameni au scăpat, refugiindu-se la bordul unei ambarcaţii construite de ei. Această tradiţie universal acceptată nu poate avea decît o singură explicaţie: Potopul a fost un eveniment istoric. Astfel, în linii mari, Biblia concordă cu ştiinţa modernă. Cînd între ele apar dezacorduri, oamenii de ştiinţă nu au de adus decît argumente discutabile. Atunci însă cînd ele cad de acord, adesea Biblia furnizează informaţii atît de precise, încît ele nu pot fi atribuite decît unei inteligenţe supraumane. Incontestabil, armonia ce există între ea şi faptele stabilite de ştiinţă constituie o nouă dovadă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu şi nu al oamenilor.