Capitolul I - Exista viata dupa moarte ?

Într-o cameră mortuară din New York, prietenii şi familia se plimbă tăcuţi în jurul sicriului deschis. Privesc îndelung la corpul neînsufleţit al unui băiat de 17 ani. Prietenii săi de la şcoală aproape că nu-l mai recunosc. Părul i s-a rărit din cauza chimioterapiei; cancerul l-a transformat în piele şi oase. Acesta să fie oare prietenul lor? Cu numai câteva luni înainte avea atât de multe idei şi întrebări, atât de multă energie viaţă! Sfâşiată de durere, mama băiatului încearcă să găsească puţină speranţă şi mângâiere în ideea că, într-un fel oarecare, fiul ei continuă să trăiască. Ea repetă întruna printre lacrimi ceea ce a învăţat: „Acum Tommy e mai fericit. Dumnezeu l-a vrut pe Tommy cu el în cer“. În Jamnagar (India), la o distanţă de aproximativ 11000 de kilometri de New York, cei trei fii ai unui om de afaceri în vârstă de 58 de ani ajută la aşezarea corpului neînsufleţit al tatălui lor pe un rug funerar. În bătaia razelor strălucitoare ale soarelui din zorii zilei, fiul cel mai mare începe incinerarea, aprinzând butucii de lemn cu o făclie şi stropind trupul neînsufleţit al tatălui său cu un amestec de un miros dulce, preparat din mirodenii şi tămâie. Trosnetul focului este acoperit de rugăciunile brahmanice de tip mantra, rostite în sanscrită de repetate ori de un brahman, rugăciuni în care se spune: „Fie ca sufletul care nu moare niciodată să continue în strădania lui de a deveni una cu realitatea ultimă“. În timp ce asistă la incinerare, cei trei fraţi se întreabă în sinea lor: „Există viaţă după moarte?“ Fiind educaţi în diferite părţi ale lumii, ei îşi dau răspunsuri diferite. Cel mai mic găseşte mângâiere în faptul că iubitul său tată se va reîncarna, trăind o viaţă mai bună. Fratele mijlociu crede că morţii dorm într-un anumit sens, nemaifiind conştienţi de nimic. Cel mai mare încearcă pur şi simplu să accepte realitatea, gândindu-se că nimeni nu ştie în mod sigur ce se întâmplă cu noi când murim. O singură întrebare, mai multe răspunsuri Există viaţă după moarte? De mii de ani, această întrebare îi pune pe oameni în încurcătură. „Chiar şi teologii sunt puşi în dificultate în faţa acestei întrebări“, a spus Hans Küng, un erudit catolic. De-a lungul anilor, oameni din toate societăţile au meditat la această întrebare, şi s-au dat o mulţime de răspunsuri. Numeroşi creştini nominali cred în rai şi în iad. Hinduşii cred în reîncarnare. Vorbind despre credinţa musulmană, Amir Muawiyah, asistent la un centru religios islamic, a spus: „Noi credem că după moarte va fi o zi de judecată, când te prezinţi înaintea lui Dumnezeu, Allah, ca într-o curte de judecată“. Potrivit credinţei islamice, Allah va analiza apoi modul de viaţă al fiecărei persoane în parte şi o va trimite fie în paradis, fie în focul iadului. În Sri Lanka, atât budiştii, cât şi catolicii obişnuiesc să lase uşile şi ferestrele larg deschise în locuinţa în care se află o persoană decedată. Se aprinde o lampă cu ulei, iar sicriul este aşezat în aşa fel încât picioarele mortului să fie îndreptate spre uşa din faţă. Ei cred că prin această practică ajută spiritul, sau sufletul, decedatului să iasă din casă. Aborigenii din Australia, spune Ronald M. Berndt, de la Universitatea din Australia Occidentală, cred că „fiinţele umane au un spirit care nu poate fi distrus“. Anumite triburi din Africa cred că, după moarte, oamenii de rând devin fantome, în timp ce persoanele proeminente devin spirite ancestrale, care sunt onorate şi implorate în calitate de conducători invizibili ai comunităţii. În unele ţări, credinţele referitoare la presupusele suflete ale morţilor sunt o combinare a tradiţiilor locale cu creştinismul nominal. De exemplu, mulţi catolici şi protestanţi din vestul Africii obişnuiesc să acopere oglinzile când moare cineva, pentru ca nimeni să nu se uite în oglindă şi să vadă spiritul defunctului. După 40 de zile de la moartea unei persoane dragi, familia şi prietenii sărbătoresc urcarea sufletului la cer. Un subiect larg răspândit Răspunsurile la întrebarea referitoare la ce se întâmplă cu noi când murim sunt tot atât de variate ca şi obiceiurile şi credinţele oamenilor care dau aceste răspunsuri. Totuşi, majoritatea religiilor au în comun o idee pe care o consideră fundamentală: Ceva dintr-o persoană — un suflet, un spirit, o fantasmă — este nemuritor şi continuă să trăiască după moarte. Credinţa în nemurirea sufletului este împărtăşită aproape în unanimitate de miile de religii şi secte ale creştinătăţii. Ea este, de asemenea, o doctrină oficială a iudaismului. În hinduism, această credinţă stă la baza învăţăturii reîncarnării. Musulmanii cred că sufletul vine în existenţă odată cu corpul, dar că acesta continuă să trăiască după ce corpul moare. Alte credinţe, cum ar fi animismul african, şintoismul şi chiar budismul, predau variaţiuni pe aceeaşi temă. Unii adoptă un punct de vedere opus, şi anume că viaţa conştientă se sfârşeşte în momentul morţii. Pentru aceştia, ideea că viaţa intelectuală şi emoţională continuă într-un suflet impersonal şi imaterial, separat de corp, pare iraţională. Scriitorul şi eruditul spaniol din secolul nostru Miguel de Unamuno a scris: „A crede în nemurirea sufletului înseamnă a dori cu atâta ardoare ca sufletul să fie nemuritor, încât această voinţă să calce în picioare raţiunea şi să treacă peste ea“. Printre cei care au refuzat să creadă în nemurire se numără renumiţii filozofi din antichitate Aristotel şi Epicur, medicul Hipocrate, filozoful scoţian David Hume, eruditul arab Averoes şi primul-ministru al Indiei de după câştigarea independenţei, Jawaharlal Nehru. Întrebarea care se pune este: Avem într-adevăr un suflet nemuritor? Dacă sufletul nu este în realitate nemuritor, cum se face că această învăţătură falsă este o parte integrantă a majorităţii religiilor din prezent? Unde îşi are începutul această idee? Şi dacă, în realitate, sufletul încetează să existe la moarte, ce speranţă ar putea exista pentru cei morţi? Putem găsi răspunsuri exacte şi satisfăcătoare la aceste întrebări? Da! La aceste întrebări, precum şi la altele se va răspunde în paginile următoare.