Adevarul va va face liberi - Capitolul VIII

Mandatul divin suspendat Deoarece Iehova condamnă pe Satan Diavolul la nimicire, dar îi permise să rămână pentru un timp hotărât înaintea executării sentinţei, în mod asemănător Atotînţeleptul Dumnezeu, nu nimici imediat pe răsculaţii Adam şi Eva. Stătea în puterea lui Dumnezeu să-i omoare atunci şi acolo, în armonie cu pedeapsa „vei muri negreşit”. Apoi, Dumnezeu putea să creeze un om nou şi o femeie nouă, şi să încredinţeze din nou mandatul divin acelei perechi nevinovate. Atunci, îndeplini­rea mandatului divin de a popula pământul cu urmaşi drepţi, ar fi mers înainte fără vreo altă întârziere sau întrerupere. Cu toate acestea, asemenea mandat trebuia să fie executat sub un suveran drept nevăzut, însoţit de o organizaţie spirituală cerească. Primul suveran al omului deveni trădător şi nelegiu­it, dar Dumnezeu nu-l îndepărtă sau nu-l nimici din poziţia sa de putere nevăzută peste Pământ şi peste creaturile lui. De asemenea, Dumnezeu lăsă pe Adam şi femeia sa să rămână încă în viaţă, dar nu să împlinească mandatul divin. Devenind nedrepţi, ei nu mai erau potriviţi scopului lui Dumnezeu şi Dumnezeu retrase de la ei acest privilegiu. Dumnezeu îi lăsă să rămână în viaţă, pentru ca urmaşii lor să poată servi pentru scopul probei înflăcărate a integrităţii, şi pentru ca, în cele din urmă, numele Său sfânt să poată fi vestit şi justificat peste tot pământul. Instalând curtea Sa de judecată în Eden, şi dezbătând mai întâi de toate cazul Şarpelui prin judecata rostită, Iehova Dumnezeu se întoarse apoi către cel dintâi infractor (călcător de lege) din perechea umană vinovată. „Femeii i-a zis: Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”. - Geneza 3:16. Aceasta nu era o autorizare de a îndeplini mandatul divin, nici nu era o reconfirmare a mandatului. Aceasta nu voia să spună că executarea mandatului ar fi un proces dureros şi că el ar trebui grăbit. Cunoscând dinainte nenorocirea ce va avea loc în toată lumea în decursul celor şaisprezece sute de ani mai târziu, şi aproape completa depopulare a pământului, Dumnezeu nu putea prin cuvintele de mai sus adresate femeii, să autorizeze o grăbire a mandatului divin. Catastrofa mondială viitoare va face un asemenea lucru fără nici un folos, oricare ar fi el, şi va reduce cu totul la zero grăbita generaţie umană. Cuvintele lui Iehova către femeie, dovedesc că man­datul fusese retras de la Adam şi femeia sa şi va fi rezervat pentru vrednicii ascultători de mai târziu. Pentru aceşti meri­tuoşi, îndeplinirea mandatului nu va fi nici un necaz. Dumnezeu declară pe femeia neascultătoare imperfectă, şi de aceea trupul ei nu va funcţiona aşa cum ar funcţiona acela al unei femei perfecte sau al unei femei drepte, când naşte copii în îndeplinirea mandatului. Dimpotrivă, va fi de suferit, şi aceasta va creşte la sexul frumos. Pe lângă aceasta, femeia, fără vreo dorinţă exprimată din partea bărba­tului ei, o luase înainte şi mâncase din fructul oprit, şi-i dădu şi lui să mănânce din el. Prin aceasta, ea îi făcea un îndemn la dorinţă egoistă. Rezultatul din partea omului a fost răscoala şi căderea în păcat. În mod diferit de aici înainte, omul imperfect trebuia să stăpânească peste femeie, şi expresia dorinţei ei trebuia să fie făcută lui pentru satisfacţie. Libertatea de poftă şi de durerile facerii era pierdută! „Omului i-a zis: Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: Să nu mănânci deloc din el, blestemat este acum pământul din pri­cina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:17-19). În această pronunţare a judecăţii asupra omului, Marele Dătător de viaţă declară anulat dreptul lui Adam la viaţă veşnică şi de asemenea şi dreptul de a se bucura de viaţă în paradisul Edenului. El trebuia să meargă acum pe câmpul deschis! În ce mod era blestemat câmpul sau pământul din afara grădinii Paradisului? Întrucât de când exista omul nu plouase încă pe pământ, „ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”. (Geneza 2:5, 6). În loc de acele câmpii din afara grădinii, pe care Dumnezeu o plantă corespunzător acestei irigaţii cu abur şi pretutindeni înflorind ca un parc sau grădină, câmpiile vor înclina să producă spini şi pălămidă. „Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfârşeşte prin a i se pune foc”. (Evrei 6:7,8). Având în vedere răscoala blestemată a omului, Dumnezeu nu va binecuvânta pământul câmpului şi nu-i va uşura problema spinilor şi pălămidei, ci omul va avea de luptat cu ele. Chiar din acest moment, omul nu mai era liber să mănânce din fructul pomilor din Paradis, ci va fi obligat să mănânce iarba câmpului de afară. El nu mai avea plăcerea de a lucra şi a îngriji grădina, ci el lucra câmpiile sălbatice, arând pământul şi aceasta cu efort producător de sudoare. El nu va lucra acum pentru Creatorul său, la care renunţă ca Dumnezeu al adevărului în favoarea Şarpelui, a religiei. De aceea, Adam nu va primi răsplata vieţii nesfârşite pentru eforturile sale. Zilele sale erau numărate şi puţine comparativ cu veşnicia vieţii de care s-ar fi putut bucura în Paradisul de pe pământ. Sfârşitul eforturilor sale trudite era întoarcerea la starea ţărânei fără formă, şi în pământul pe care încercase să-l cultive. „Primul om este din pământ, pământesc”. (1Corinteni 15:47). Pentru acest motiv, întrucât păcătui şi îşi risipi viaţa, el trebuia să meargă înapoi în pământ, pentru că Dumnezeu zise: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dumnezeu nu vorbea aici trupului omului, ci vorbea sufletului uman, creaturii vii, lui Adam. Dumnezeu nu zise că trupul lui Adam se va întoarce în ţărână, şi că ceva inteligent, nepipăibil, ce locuieşte în trupul său, se va separa de trup la moarte, şi va merge într-un tărâm nevăzut, spre a fi chinuit în flăcări. Nu; ci atunci când Adam va muri, sufletul uman va muri, şi nu va fi lăsat nimic inteligent, conştient sau viu din om. Propria hotărâre a lui Dumnezeu declară: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” (Ezechiel 18:4,20, Douay). Creatura care respiră, şi care este inteligentă, simţitoare, conştientă, încetează să existe, şi astfel sufletul moare. Trupul, care este baza materială a sufletului sau a creaturii vii, în cele din urmă se transformă în pulbere. La moarte, Adam, sau nevasta sa Eva, sau vreun alt păcătos uman, nu poate merge în vreun alt loc decât în ţărână, din care este făcută omenirea. Sufletul uman nu continuă o existenţă vie, conştientă, fie spre a fi chinuit, fie spre a fi făcut fericit undeva în altă parte. Pentru un motiv adevărat, prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu zice, la Psalmii 146:3,4: „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor. Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor”. Nici o contrazicere faţă de adevărul de mai sus nu este găsită în cuvântul lui Dumnezeu, la Eclesiastul 12:6,7, care zice: „Până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, şi până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce spiritul la Dumnezeu, care l-a dat.” Sfânta Biblie a lui Dumnezeu este cu totul armonioasă în toate cele şaizeci şi şase de cărţi ale ei. Astfel, acest text scriptural nu poate însemna că, la moarte, trupul lui Adam se prefăcu în ţărână, dar un „eu” lăuntric, nevăzut şi conştient, părăsi trupul şi se înălţă la cer. Cu privire la Adam şi la toţi oamenii până în ziua Sa, Isus Cristos zise: „Nimeni nu s-a suit în ceruri”. Isus ştia aceasta, deoarece El venise din cer, ca să pună mărturie despre adevăr. - Ioan 3:13. Nici o promisiune de viaţă în cer nu-i fusese făcută lui Adam, chiar dacă ar fi rămas ascultător şi credincios. Într-adevăr, spiritul aceluia care moare se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat. Ce era ceea ce dăduse Dumnezeu lui Adam, unindu-l cu trupul său pământesc? Să citim din nou darea de seamă, la Geneza 2:7: „Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Dumnezeu dădu omului suflare de viaţă, adică forţa de viaţă sau puterea de viaţă care este susţinută prin suflare. Aceasta este ceea ce este înţeles prin „spirit”, şi aceasta este ceea ce se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat. Cu privire la spiritul care se întoarce, aceeaşi carte a Eclesiastului, la 3:19-21, declară: „Căci soarta (în englezeşte: moartea) omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în pământ?” (Douay). Din pricina cuvintelor întrebuinţate în traducerea Douay, nu se poate discerne că aceste cuvinte de mai sus, suflare şi spirit, traduc acelaşi cuvânt ebraic, „ruach”, cuvânt care este tradus de asemenea „aer” şi „vânt” în multe alte versete ale Bibliei. – Iov 41:16; 1:19; Geneza 8:1. În lumina celor de mai sus, este clar că atunci când Isus, murind pe lemn, zise: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez spiritul Meu”, El îşi încredinţa Tatălui Său ceresc puterea Sa de viaţă. El avea încredere că în a treia zi Dumnezeu va restatornici puterea de viaţă şi-L va ridica dintre morţi. - Luca 23:46. Astfel, dat fiindcă Adam şi nevasta sa Eva fiind personal în încercare şi întrucât au căzut în aceasta şi au fost condamnaţi la moarte, numai moartea şi nimicirea îi mai aşteptau. Judecata lui Dumnezeu fiind executată în mod drept împotriva lor, şi fiind infailibilă, Iehova Dumnezeu nu schimbă nimic în chestiune. El nu Se tăgăduieşte sau nu Se contrazice pe Sine (1Samuel 15:29), întrucât nu se născuseră copii lui Adam şi Evei pe vremea aceea, spre a se împărtăşi împreună cu ei în încercare, judecată şi sentinţă, situaţia urmaşilor lor era prin urmare deosebită, şi copiii lor nu erau aşadar peste putinţă de a fi răscumpăraţi. Dumnezeu nu zise nimic cu privire la urmaşii lor, decât numai că se vor naşte în dureri pentru mama lor. „Adam a pus nevestei sale numele Eva (Chawah; Vie sau viaţă); căci ea a fost mama tuturor celor vii. Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:20,21, marginală). Dacă această îmbrăcare a coapselor lor cu piele de animal a însemnat ceva, ea pare să spună că urmaşii lor, care erau nenăscuţi, în coapsele lor, nu puteau să fie răscumpăraţi şi să aibă păcatele acope­rite, decât numai prin jertfa unuia egal în valoare cu tatăl lor Adam, când era perfect în Eden. Executarea sentinţei de moarte împotriva lui Adam şi a Evei trebuia acum să înceapă. Dacă li s-ar fi permis să rămână în Eden cu Şarpele, ar fi rămas posibilitatea ca Şarpele să-i conducă la „pomul vieţii, care era de asemenea în mijlocul grădinii” şi să li-l facă de cunoscut. Ei ar fi mâncat apoi din el şi, deşi nevrednici de viaţă veşnică pe pământ, ei ar fi pretins să fie eliberaţi de moarte şi să li se garanteze viaţa pentru vecie, aducând astfel ocară asupra numelui, cuvântului şi legii lui Dumnezeu. „Iehova Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci. De aceea, Iehova Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” (Geneza 3:22,23, A.R.V.). Dumnezeu îşi arătă prin aceasta supremaţia sa asupra Diavolului şi împiedică venirea în existenţă a unei stări, după care s-ar fi părut că Dumnezeu ar fi legat să lase pe păcătoşii răsculaţi să trăiască pe vecie. Dreptatea şi justiţia perfectă a lui Dum­nezeu nu puteau permite un asemenea lucru nechibzuit. Aceasta este o dovadă că El nu va permite păcatul sau pe Diavol să existe pe vecie. „Astfel a izgonit El pe Adam, şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi şi văpaia unei săbii, care se învârtea în toate părţile, ca să păzească drumul către pomul vieţii”. (Geneza 3:24, A.R.V.). Lucifer, care fusese un timp „heruvimul uns cu aripile întinse”, se înşelase în speranţa sa, şi noi trădări puteau fi aşteptate de la el. Prin urmare, Iehova Dumnezeu, care „şade pe heruvimi”, puse un paznic dintre aceşti heruvimi la intrarea în grădină, precum şi o sabie de foc, înflăcărată, a execuţiei. Adam şi Eva veniră prin aceasta în contact cu astfel de creaturi cereşti, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Nici un om nu putea să treacă peste acei heruvimi de pază, pentru a pune stăpânire pe mijloacele de viaţă, contrar voinţei şi judecăţii lui Dumnezeu. Cu atât mai mult nu poate vreun om să se suie în cer şi să treacă peste heruvimii credincioşi, care poartă şi sunt loiali tronului lui Dumnezeu, pentru ca să câştige viaţă pentru urmaşii lui Adam. Acei paznici heruvimi au stat întotdeauna în calea lui Adam şi l-au obligat să stea în exil, pe câmpiile din afara Edenului, până în ziua morţii sale. „Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute trei zeci de ani; apoi a murit.” (Geneza 5:5). El nu trăi o perioadă plină de o mie de ani. Despre Dumnezeu este scris: „O zi este pentru Domnul o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”. (2 Petru 3:8). Socotind astfel o mie de ani ca o zi, Adam murise în aceeaşi zi în care mâncase din fructul oprit. Mai mult încă, în ziua de douăzeci şi patru de ore, în decursul căreia el mâncă fructul din mâna nevestei sale, Ma­rele Judecător rosti sentinţa de moarte asupra lui, şi dreptul de viaţă al lui Adam a fost anulat. Astfel, în faţa lui Dum­nezeu, Adam deveni un om mort, chiar în acea zi, în Eden; aceasta cu atât mai mult când Dumnezeu izgoni pe Adam şi pe Eva şi făcu imposibil ca să ajungă la pomul vieţii, în mijlocul grădinii. Deşi au trebuit veacuri pentru atingerea punctului culminant, cuvântul lui Dumnezeu a fost justificat în cele din urmă asupra lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Satan nu reuşi să dovedească disputa sa religioasă lui Adam şi Eva: „Hotărât că nu veţi muri”. Maiestatea, neschimbarea şi supremaţia legii lui Dumnezeu era sprijinită, în timp ce religia nu reuşi să dea lui Adam şi Evei înţelepciune, cunoştinţă, asemănare cu Dumnezeu sau nemurire. Nu există nici o fărâmă de dovadă că Adam s-ar fi căit. El era un rebel cu voia şi îi era cu neputinţă să se căiască, iar sentinţa împotriva sa nu poate fi revocată. Moartea Evei nu este nici măcar menţionată. Adam muri şi nu merse nicăieri, ci în ţărâna din care fusese luat.