Adevarul va va face liberi - Capitolul VI

Pierderea libertatii Adam şi Eva, reflectând perfecţiunea chipului şi asemănării Creatorului lor, erau pământeşti, partea văzută a organizaţiei lui Iehova Dumnezeu. Pe vremea aceea se putea vorbi despre om ca „Adam, care era fiul lui Dumnezeu”. (Luca 3:38). El şi femeia sa erau o parte din familia universală a lui Dumnezeu din cer şi de pe pământ. Credincioasele creaturi spirituale erau cereşti, partea nevăzută a organizaţiei universale a lui Dumnezeu. Unele din acestea avuseseră de-a face cu omul perfect şi cu femeia perfectă în Eden. Până la data când mandatul divin a fost dat acestei perechi de oameni, Dumnezeu a comunicat cu ei prin Cuvântul Său, singurul Său Fiu născut, căruia Îi zisese în ziua a şasea: „Să facem om, după chipul şi asemănarea Noas­tră”. Şi apoi prin Fiul Său, Dumnezeu dădu omului, bărbat şi femeie, termenii mandatului. Aceasta era mărturie credin­cioasă pentru ei şi era legea adevărului. Era o lege teocratică, deoarece ea exprima regula libertăţii pentru omenire. Într-o zi, eroarea invadă glorioasa grădină. Asemenea eroare nu era de la Fiul iubit al lui Dumnezeu, pentru că El este Cuvântul lui Dumnezeu, şi totdeauna ceea ce Dumnezeu rosteşte prin Cuvântul Său este credincios, demn de încredere, bazat pe fapte şi durabil, de aceea adevărat. Lui Adam şi Evei le fusese dat adevărul şi puteau combate eroarea, dacă ei se încredeau în cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie. Nu era de lipsă ca Dumnezeu să împiedice eroarea de a veni în legătură cu ei pentru a fi încercaţi, „căci scut şi pavăză este adevărul Lui!”, şi prin el ei puteau să-şi apere libertatea. (Psalmii 91:4). Pătrunderea erorii trăda, prin urmare, prezenţa unui alt spirit care opera, nevăzut, în grădină. Cum s-a întâmplat aceasta? „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului, pe care le făcuse Iehova Dumnezeu. Şi el zise femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”. (Geneza 3:1,2, A.R.V.). Adam era plecat şi Eva era singură în acel timp. Nu creatura mută însăşi, şarpele, a fost aceea care a vorbit astfel şi a ridicat chestiunea cu privire la libertatea omului în grădină. Cineva era îndărătul şarpelui care vorbea astfel şi în mod îndrăzneţ, ridicând o chestiune de discuţie cu privire la veracitatea şi legalitatea legii lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost o creatură spirituală nevăzută, care-şi masca identitatea îndărătul acestei forme văzute a şarpelui, acel animal şiret care părea să aibă mai multă cunoştinţă şi înţelepciune decât toate cele­lalte animale. Cine era acesta, care ar apărea ca un descoperi­tor de secrete vitale? Noi nu suntem lăsaţi în îndoială; răs­punsul, la 2Corinteni 11:3,14, este: „Şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui... şi nu este de mirare, căci chiar Satan se preface într-un înger de lumină”. Dovezi pe mai departe ara­tă spre Lucifer, fiul zorilor. Această împrejurare ne atrage atenţia asupra unui aranjament nevăzut lui Adam şi Evei, care fusese stabilit peste pământ de către Creatorul lor. După încheierea celei de-a şasea zi de creare, şi după ce El dădu mandatul divin perechii umane în Paradis, Tatăl lor ceresc întemeie un protectorat peste ei, o organizaţie specială cerească, care să poarte în mod exclusiv grijă de ei. Această organizaţie nevăzută peste ei şi mai înaltă decât ei, servea ca un cer special, în timp ce Adam şi Eva în domnia lor peste creaţia animală, erau pământul văzut, vorbind în mod figurativ. Aceste două părţi, cea cerească şi cea pământească, constituiau lumea originală peste acest glob terestru. Era o lume curată, perfectă şi liberă. Partea nevăzută sau cerească a acestei lumi era compusă din îngeri sfinţi, care erau aşezaţi sub Lucifer, heruvimul care era răspunzător să fie totdeauna loial tronului divin şi să-l susţină fără şovăire. Amănuntele aranjamentului de mai sus, sunt date în părţile următoare ale dării de seamă divine. Lucifer acţionă pentru a se instala ca un rege ceresc şi a întemeia organizaţia de sub conducerea sa asemenea unei stânci, asemenea „Tirului”, care înseamnă „stâncă”. Calea sa de acţiune deveni motivul unui cântec funebru sau de jale împotriva lui, după cum urmează: „Ajunsese-i la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dum­nezeu, şi erai acoperit cu lot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine”. - Ezechiel 28:11-15, A.R.V. Calea lui Lucifer deveni „calea şarpelui pe stâncă” (Proverbe 30:19). El observă închinarea pe care omul o acorda lui Dumnezeu şi Lucifer pofti acea închinare pentru sine însuşi. Spre a întoarce pe om împotriva Adevăratului şi Viului Dum­nezeu, Cel Suprem, Lucifer trebuia să mintă cu privire la El şi trebuia să trezească egoism în om şi apoi să se prezinte pe sine ca binefăcătorul strălucitor al omului. Atunci putu el, sub masca binelui şi cu un strigăt prefăcut de libertate de orice raţionalizare a necesităţilor vieţii, precum şi libertatea oportunităţii de a se face el însuşi mai bun, să înşele pe om să calce dreapta şi înţeleaptă lege a lui Dumnezeu. După ce câştigă teama, recunoştinţa şi închinarea din partea omului, Lucifer voia să se ridice mai presus de îngerii lui Dumnezeu şi voia să se divinizeze ca un dumnezeu, asemenea lui Iehova Dumnezeu. Asemenea mândrie duce la nimicire, şi un astfel de spirit îngâmfat duce la o cădere groaznică, asemenea unui copac mândru aruncat la pământ. Este scris în mod profetic la Isaia 14:12-14: „Cum ai căzut din cer Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi asemenea Celui Prea Înalt.” Printr-o asemenea răscoală împotriva lui Iehova Dum­nezeu şi printr-o astfel de aspiraţie de a fi egal cu El sau chiar superior, Lucifer deveni orb, cugetându-se că el s-ar face pe sine liber şi independent. De fapt, el se robea pe sine unei ambiţii trădătoare şi deveni servul păcatului, trădării şi răscoalei. Atotputernicul Dumnezeu permise lui Lucifer libertatea să apuce această cale, dar acel nelegiuit căzu în laţul minciunilor şi religiei, al căror autor şi inventator deveni el. Lucifer a pierdut prin aceasta libertatea fiilor lui Dumnezeu, şi a fost aruncat afară din organizaţia universală a lui Iehova. El ajunse sub sentinţa nimicirii veşnice, de sub care nu poate să scape şi care trebuie să fie executată la timpul hotărât. Prezentând o faţă nevinovată şi surprins, întrebă pe Eva pentru ce nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Femeia a răspuns şarpelui: Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” (Geneza 3:2,3). Eva observase avertismentul şi acceptase această declaraţie a adevărului de la bărbatul ei, pentru ca să continue să trăiască. Ei nu duceau lipsă şi nu sufereau deloc ca rezultat al abţinerii de a mânca din fructul oprit; de fapt, consumarea lui ar fi însemnat să sufere chiar pierderea vieţii. Mai bine a trăi şi a avea ceva, decât a muri şi a pierde totul. „Atunci şarpele a zis femeii: Hotărât, că nu veţi muri: Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Geneza 3:4,5). Aceasta era direct o minciună, prima spusă vreodată, şi ea făcea ca Iehova Dumnezeu să apară ca un mincinos. Acesta era primul păcat şi el consta în pierderea vieţii sau uciderea primei perechi de oameni. Lucifer, prin această minciună şi defaimă împotriva lui Dumnezeu, deveni Diavolul sau defăimătorul lui Dumnezeu. „Diavolul păcătuieşte de la început”. „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. (1Ioan 3:8; Ioan 8:44). Numele bun al lui Iehova pentru adevăr, dreptate, neegoism şi supremaţie ca Dumnezeu, era acum în joc şi trebuia de aici înainte să fie justificat, iar Diavolul dovedit ca mincinos. Declaraţia acelui Şarpe vechi, Diavolul, era o minciună cu privire la lucrurile divine şi ea atinse atitudinea de închinare a creaturii. De aceea, exprimarea acelei minciuni ca un îndrumător în purtare şi închinare, era introducerea religiei, spre a prinde în cursă şi a îndepărta omenirea de la închinare lui Iehova Dumnezeu în spirit şi adevăr. Diavolul, de fapt, se străduia să se instaleze pe sine ca dumnezeu, asemenea Celui Prea Înalt şi el a căutat să deştepte în Eva şi în bărbatul ei aşteptarea că ei ar deveni „asemenea dumnezeilor”, ca Elohim, sau „ca Dumnezeu” (A.R.V.). Care persoană sinceră poate tăgădui că asemenea sistem de închinare şi divinizare este religie şi că Diavolul era cel ce a introdus religia? Aceasta este religie, deoarece ea nu este închinare lui Iehova Dumnezeu, închinare pe care singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, Cuvântul, o exercită. Religia este bazată pe cuvântul unei creaturi mai degrabă decât pe cuvântul şi poruncile adevă­ratului şi viului Dumnezeu. Nimeni nu poate arăta vreo cere­monie sau formalism religios, pe care Adam şi Eva le-ar fi practicat în Eden până la data aceea, în nevinovăţie, ei urmau cuvântul şi porunca lui Iehova Dumnezeu. Cu toate acestea, religioniştii vor arăta spre Iacov 1:26,27 şi vor zice: „Nu numesc aceste texte adorarea lui Dumnezeu religie”? După unele traduceri englezeşti şi româneşti ale tex­tului grec original ar apărea aşa, deoarece ele sună astfel: „Dacă cineva crede că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”. Examinarea acestor texte descoperă că termenul grecesc tradus „religie”, este cuvântul threskeia, şi „religios” este threskos. Cu toate acestea, aceste două cuvinte nu au nici o legă­tură cu tracii din vechea Grecie, care erau religionişti foarte superstiţioşi şi închinători la Diavol, şi prin urmare inventatori ai misterelor religioase. De fapt, „threskeia” se trage din cuvântul ebraic darash, care înseamnă „a căuta”, adică a căuta pe Dumnezeu, ca la 1Cronici 28:9; 2Cronici 15:2; 17:4; Psalmii 9:10; etc. De aceea, versiunea siriană, care este o traducere în limba vorbită de Isus Cristos, redă „threskos” şi „threskeia” în mod corespunzător; şi traducerea engleză a lui Murdock a versiunii siriene, redă Iacob 1:26,27 după cum urmează: „Şi dacă cineva cugetă că se închină lui Dumnezeu şi nu-şi înfrânează limba, ci îl înşeală inima; închinarea sa este zadar­nică. Pentru că închinarea care este curată şi sfântă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl, este aceasta: a vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi a se păstra pe sine nepătat de lume”. Versiunea lui Martin Luther a tradus threskeia cu Gottesdienst, sau serviciul lui Dumnezeu. La Coloseni 2:18 Versiunea Autorizată sau Regele Iacob traduce „threskeia” cu „închinare”, dar la Fapte 26:5 cu „religie”, pe nedrept astfel, deoarece apostolul Pavel întrebuinţa acolo „threskeia” spre a înţelege forma de închinare. Este adevărat că religia, astfel după cum era practicată de către fariseii din vechime printre evrei, este o formă de închinare, dar ado­rarea lui Dumnezeu în spirit şi adevăr nu este religie. Adevă­rata închinare în spirit este de la Dumnezeu; religia este de la adversarul lui Dumnezeu, care plănuieşte să se facă pe sine „asemenea Celui Prea Înalt”. Cuvântul religie se trage din cuvântul latinesc religio, cuvânt care, chiar de la începutul întrebuinţării lui, cu mult înainte de Cristos, se aplica de către păgânii Latini din Italia practicii lor de demonism sau religie. Va produce „mai multă religie”, după care se strigă acum, o lume liberă în epoca de după război? Ca o concluzie potrivită, să se reflecteze asupra a ceea ce a cauzat lumii originale introducerea religiei. Înainte de apariţia doctrinelor religioase ale Diavolului prin şarpe, Eva nu simţise necesitatea libertăţii de nevoie. Trebuinţele umane erau satisfăcute din belşug. Acum, cu toate acestea, prin adoptarea propunerilor şarpelui, inima Evei se simţi mişcată de egoism. Ea simţea că ar fi pierdut ceva şi că prin adoptarea doctrinelor religioase şi urmarea lor, ea şi bărbatul ei, ar deveni asemenea lui Dumnezeu, ar deveni liberi şi de sine stătători, neducând lipsă de nimic. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. A luat din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. - Geneza 3:6. Cu privire la fapta lui Adam este scris la 1Timotei 2:13,14: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”. Eva, deşi formată mai pe urmă, o luă înaintea lui Adam şi arătă încăpăţânare în păcat. Ea a fost înşelată prin aceea că, după ce mâncă, şi-a dat seama că nu a primit ce aşteptase, ci şarpele o amăgise. (Geneza 3:13, Roth. marginală). Totuşi, egoismul încăpăţânat, nesupunerea faţă de capul, faţă de bărbatul ei, o făcu părtaşă la păcat. Întrucât Adam nu a fost înşelat, el nu păcătui cu vreo speranţă de a câştiga ceea ce promisese şarpele Evei, ci spre a o păstra pe ea pentru sine. El se învoi să calce legea îm­preună cu ea şi să sufere aceeaşi soartă, mai degrabă decât să fie lipsit de ea. El preferă pe Eva în locul acelei vieţi pe care o cunoscuse înaintea creării ei. Nici Adam şi nici femeia sa nu-şi menţinură integritatea, adică supunerea nepătată, per­fectă înaintea lui Dumnezeu. Adam, care era capul ei pământesc, o sprijini pe calea răscoalei, întrucât se alătură în greşeala ei şi prin urmare, răspunderea pentru păcat cade mai cu seamă asupra capului său. Starea viitorilor urmaşi ai săi era atinsă în primul rând de ceea ce făcu el, decât de ceea ce făcu Eva. Dumnezeu putea să creeze o altă femeie perfectă pentru Adam, dacă ar fi fost necesar, pentru ca mandatul divin de a umple pământul să poată fi dus la îndeplinire. De aceea, judecata divină declară: „printr-un om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea”. - Romani 5:12. Iehova Dumnezeu îi spusese lui Adam că, dacă nu va asculta „va muri negreşit”. Şarpele zise către Eva: „Hotărât că nu veţi muri”. Pe declaraţia religioasă a şarpelui împotriva cuvântului lui Dumnezeu sunt bazate doctrinele nemuririi sufletului uman, a pedepsei temporare a membrilor bisericii într-un „purgator” în flăcări şi chinuirii veşnice a păcătoşilor neconvertiţi într-un „iad” literal cu foc şi pucioasă. Al cui cuvânt a fost justificat sigur şi demn de încredere, prin faptele care urmară cu adevărat: al lui Iehova sau al Diavolului?