Adevarul va va face liberi - Capitolul VII

Eliberarea promisa Împlinirea mandatului divin, de a se înmulţi şi a umple Pământul cu nişte urmaşi drepţi, fusese prezentată omului perfect şi femeii sale. Aceasta era o perspectivă îmbucurătoare. Acesta ar fi fost executat în împrejurări care ar fi folosit urmaşilor lor şi ar fi slăvit pe Dumnezeu, îndeplinind scopul Său. Pe vremea când Lucifer era credincios încă, Dumnezeu îi dăduse o organi­zaţie specială de îngeri sfinţi şi aşezase pe Lucifer peste aceştia, şi toţi aceştia constituiau un cer drept peste om şi peste femeie în Eden. Fiind „heruvim uns cu aripi întinse”, Lucifer era un su­veran nevăzut peste ei, şi sub dreapta lor suveranitate man­datul divin urma să fie dus spre marele lui rezultat: un Pământ populat al Paradisului. Adam şi Eva nu fuseseră autorizaţi să aducă în existenţă şi să umple pământul cu copii imperfecţi, nedrepţi; dar, fiind perfecţi şi în asemănarea lui Dumnezeu, ei urmau să crească şi să înmulţească soiul lor în dreptate, şi astfel să umple tot Pământul cu oameni şi femei asemănători lui Dumnezeu, toţi închinându-se lui Iehova. Văzând posibilităţile minunate prin intermediul acestei perechi umane cu puteri de reproducere, Lucifer îşi propuse să blocheze împlinirea mandatului divin şi să aibă Pământul populat cu oameni care practică religia şi se închină lui Lucifer, în locul lui Iehova Dumnezeu. Mandatul divin era o perspectivă plăcută de examinat pentru perechea perfectă. Cugetul la primul lor copil trebuie să fi fost mişcător, precum şi mandatul îndeplinit: un pământ plin de bărbaţi robuşti şi femei drăgălaşe, toţi descinşi din ei ca izvorul principal şi toţi aduşi în existenţă de către ei, „instruiţi şi povăţuiţi de Domnul”, puterea de reproducere fusese plantată în trupurile lor nu pentru că rasa omenească ar fi fost o rasă muritoare şi de aceea reproducerea ar fi trebuit să menţină rasa în existenţă, ci pentru a popula pământul cu oameni care să se dovedească demni de dreptul la viaţă veşnică. Toţi ar fi format o mare familie de copii ai lui Dumnezeu. Nu ar fi existat nici un fel de probleme economice datorate egoismului comercial, nici dispute şi diferenţe politice, deoarece domnia Pământului ar fi fost domnia lui Dumnezeu, teocratică, prin dreptul Său suveran. Aşa ar fi fost peste tot pe pământ. Nu ar fi existat necesitatea războaielor, pe motiv că pământul ar fi devenit suprapopulat şi ar fi fost necesar de a lupta cu arme şi a omorî multe milioane de oameni pentru a se rări populaţia. Dimpotrivă, pământul ar fi devenit locuit din ce în ce mai mult, pe măsură ce noi generaţii s-ar fi născut, până când pământul ar fi fost umplut în întregime în mod confortabil. Apoi, naşterea de copii ar fi încetat, în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Ajungând la perfecta îndeplinire a mandatului divin, omenirea perfectă, în deplină stăpânire de sine şi ascultare faţă de porunca lui Dumnezeu, ar fi încetat de a se mai înmulţi. Rasa umană ar fi ajuns la deplina ei creştere, în decursul timpului, în care ea s-ar fi întins, din ce în ce mai mult, suprafaţa pământului ar fi fost supusă şi hotarele paradisului edenic s-ar fi extins, până ce Paradisul ar fi cuprins tot pământul şi l-ar fi făcut un glob glorios în universul vast al lui Dum­nezeu. Această grădină a plăcerii pe deplin perfectă, ar fi fost ocupată de către familia omenească pentru vecie şi în ea ar fi slăvit pe Dumnezeu. Scopul Său pentru realizarea în dreptate a mandatului divin nu va da greş. Timpul împlinirii lui a fost rezervat acum pentru viitor, când stările drepte vor fi restabilite. Îndată după ce Adam şi soţia sa mâncară din fructul oprit şi călcară legea teocratică, ei se văzură nevrednici şi incapa­bili de a executa mandatul divin. „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul lui Iehova Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa lui Iehova Dumnezeu printre pomii din grădină.” - Geneza 3:7,8, A.R.V. Adam şi femeia sa n-au murit imediat după mâncarea fructului. Suveranul lor invizibil, Lucifer, „heruvimul uns cu aripi întinse”, i-a amăgit să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi el a refuzat de asemenea să-şi aplice puterea sa a morţii împotriva lor, pentru ca să-şi poată susţine minciuna: „Hotărât că nu veţi muri”. Exista un altfel de pom în acel Paradis, anume, „pomul vieţii, de asemenea în mijlocul grădinii”. De la sine înţeles că necredinciosul Lucifer, care cunoştea locul unde era „pomul vieţii”, i-ar fi condus la el, cât mai repede posibil. Dacă ei ar fi mâncat din fructul lui, atunci, în aparenţă, ei ar fi fost înzestraţi cu o garanţie a vieţii, pentru vecie. Apoi, dacă Dumnezeu ar fi executat pe Adam şi Eva, acest fapt ar fi dezminţit înţelesul şi scopul „pomului vieţii” şi ar fi dovedit cuvântul Său de garanţie nevrednic de încredere., Cu toate acestea, dacă Dumnezeu nu i-ar fi executat din cauză că ar fi respectat înţelesul „pomului vieţii” şi a faptului că ei au mâncat din el, atunci cuvintele Diavolului: „Hotărât că nu veţi muri”, ar fi fost susţinute şi dovedite ca adevărate. Aceasta ar fi dovedit legea lui Dumnezeu nevrednică de a fi păzită şi pedepsele ei incapabile de a fi executate de către El. Aceasta ar fi tras la îndoială Atotputernicia Sa. Şiretul Diavol a cuge­tat că ar putea să încolţească pe Dumnezeu şi să-L pună într-o încurcătură. Dumnezeu, totuşi, nu dormita. Repede a împiedicat planul trădătorului. Întrucât funcţionarul încredinţat al lui Iehova căzuse, El însuşi preluă dezbaterea cazului de judecată, care acum se ivise. Prin Funcţionarul Său, Cuvântul, Iehova Dumnezeu făcu de cunoscut lui Adam şi Evei prezenţa Sa în grădină. Era ca şi cum ar fi umblat prin grădină şi s-ar fi apropiat de ei. Ei nu vedeau pe nimeni, dar simţeau prezenţa Judecătorului. Ei ştiau că erau sub judecată şi că faptele săvârşite erau împotriva lor. Şorţurile din frunze de smochin nu erau îndeajuns ca să acopere jena lor; ei se ascunseră printre pomii din grădină. Nu era necesar ca Judecătorul să fie vizibil, şi nici pentru ei ca să vadă pe Judecător cu ochii lor literali, pentru ca să fie sub judecată. Aceasta lămureşte cum, în judecata naţiunilor urmaşilor lor, nu este necesar pentru Judecătorul lui Iehova ca să apară într-un trup văzut, nici pentru naţiunile Pământului ca să-L vadă în chip literal, pen­tru ca ele să fie sub judecată. Funcţionarul judecătoresc al Domnului fiind un spirit divin, va fi nevăzut tuturor naţiunilor adunate înaintea Lui, şi totuşi El va face prezenţa Sa uşor de priceput prin semnele văzute ale prezenţei Sale, pe care El le va face să apară. - Matei 24:3-14. Nu pentru că Domnul nu ar fi reuşit să-i observe ascunşi printre pomii din grădină, dar, pentru a-i face să audă clar, Iehova prin Judecătorul Său, i-a chemat afară din ascunzătoare. „Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: Unde eşti? El a răspuns: Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Din pricina supunerii faţă de religia acelui Şarpe vechi, a Diavolului, şi din pricina comiterii păcatului şi neascultării, una din marile libertăţi, libertatea de teamă, fusese pierdută de om. Ei poate că au gândit că Dumnezeu ar fi neglijat să le pregătească îmbrăcăminte, deoarece fiind goi, acum ei experienţară sim­ţul ruşinii. „Şi Domnul Dumnezeu a zis: Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci? Omul a răspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. (Geneza 3:9-12). Aceasta era o ocară aruncată asupra lui Iehova Dumnezeu, pentru că i-a dat femeia, deoarece Dumnezeu o făcuse spre a fi un ajutor pentru om, şi nu o ispititoare. „Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: Ce ai făcut? Femeia a răspuns: Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat.” (Geneza 3:13). Prin procesul de eliminare, Domnul cercetă chestiunea în amănunt, pentru ca tot adevărul să poată fi scos la iveală până la iniţiatorul acestei de răscoale. El trebuia să sta­bilească dacă aceasta era produsă de omenire sau dacă suve­ranul nevăzut al omului, heruvimul cu aripi întinse, Lucifer, era complice la păcatul omului sau, mai rău încă, era amăgi­torul acestuia şi era el însuşi un rebel şi trădător, vinovat de administraţie proastă. Toate probele conduc la acest din urmă punct. Tatăl minciunilor a fost descoperit. Asupra lui a rostit Dumnezeu prima dată judecata. „Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3:14, 15). Cu asemenea frază înspăimântătoare, Iehova Dumnezeu nu s-a adresat numaidecât animalului încolăcit, ci persoanei spirituale nelegiuite, care influenţase pe şarpe şi care-l făcu să spună Evei minciuna diavolească. Cu acele cuvinte, bineînţeles, Iehova îşi afirma supremaţia Sa peste toate creaturile. El răspundea provocării Diavolului, şi condamna scopul acelui rebel nelegiuit la o nereuşită ruşinoasă, aşa cum este scris „sămânţei femeii”: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre”. (Romani 16:20). Nu există hrană în ţărână, ci ea este uscată şi lipsită de viaţă. În mod asemănător trebuia să se hrănească Şarpele vechi, Diavolul, şi nu avea nici o speranţă de viaţă veşnică. Binecuvântarea lui Dumnezeu se îndepărtase de la el şi fusese umilit, întrucât a fost dat afară din sfânta organizaţie a lui Dumnezeu. Aceasta ar fi trebuit să servească drept o notă de avertisment tuturor îngerilor care serviseră sub Lucifer. După cum Iehova Dumnezeu, aici, nu se adresase şarpelui literal de pe pământ, tot aşa El nu vorbea despre femeia neascultătoare, Eva, nici despre vreo altă femeie urmaşă a Evei, inclusiv fecioara evreică Maria din Betleem. Prin termenul femeie, El desemnase ceva mai mare, ceva simbolizat printr-o femeie curată, credincioasă, şi anume organizaţia universală a creaturilor sfinte a lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi este Cap peste această organizaţie. Ea este măritată sau unită cu El, peste putinţă de divorţ şi este supusă Lui. Prin ea El naşte astfel de servi speciali după cum îi plac Lui. Astfel, ca să întrebuinţăm o vorbire figurativă, sfânta Sa organizaţie este „femeia” lui Dumnezeu. Este scris, la Isaia 54:5,13: „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău; Iehova al oştirilor este numele Său: Şi toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova; şi mare va fi pacea fiilor tăi” (A.R.V.). Cu astfel de cuvinte se adresează Iehova organizaţiei numită „Sion”. Mai mult încă, îngerii din cer nu se mărită, nici nu sunt daţi cuiva ca femei în căsătorie, şi nu există femei în cer. De aceea, când cartea simbolică Apocalipsa vorbeşte despre o femeie în cer, ea nu poate să însemne o femeie literală de pe acest Pământ, ci trebuie să însemne organizaţia lui Dumnezeu, Sion, „femeia” Sa, condusă prin lumina Sa cerească. „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.” (Apocalipsa 12:1). Între această „femeie” şi acel Şarpe vechi, Diavolul sau Satan, puse Iehova Dumnezeu vrăjmăşie sau duşmănie şi ură. Aceasta înseamnă război. Iehova prezise că Satan îşi va forma o organizaţie în opoziţie cu Dum­nezeu şi cu organizaţia sfântă a lui Dumnezeu, întrucât vorbi către Şarpele cel vechi cu privire la „sămânţa sa” în contrast cu „sămânţa ei”, urmaşul organizaţiei lui Dumnezeu. Între cele două seminţe trebuie să fie opoziţie şi luptă. În acest scop Şarpele cel vechi, Diavolul, îşi va clădi o organizaţie simbolizată printr-o femeie nelegiuită, necurată, al cărei nume este „Babilon” în Scrierile sfinte. Această or­ganizaţie oficială a lui Satan Diavolul va imita organizaţia Lui Dumnezeu şi va aduce în existenţă o „sămânţă” păcătoasă ca să lupte împotriva „sămânţei” femeii devotate sau organizaţiei lui Dumnezeu şi să o persecute. Cine va câştiga în acest conflict îndelungat? Referindu-se nu la „femeia” Sa, ci la „sămânţa” ei, Iehova dădu Şarpelui celui vechi, Diavolului, acest anunţ de neschimbat: „Aceasta (sămânţa) îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. Este prin urmare o răsucire a Scripturilor şi o încercare religioasă de a sprijini Mariolatria (adorarea Mariei) când versiunea biblică catolică Douay, traduce cuvintele lui Dumnezeu în felul ur­mător: „Ea va sfărâma capul tău, şi tu vei împunge călcâiul ei”. Nota marginală a versiunii Douay zice că această traducere este făcută în conformitate cu „diferiţii părinţi” şi potrivit cu „Latina Vulgata”. Cu siguranţă, ea nu este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost scris aici original în Ebraică. În textul ebraic, cuvântul sămânţa (zera') este masculin, şi pronumele pe care-l întrebuinţează ebraica, nu este feminin, ci masculin, el (hu). Tot la fel, pronumele posesiv întrebuinţat după aceea, nu e feminin (ei), ci masculin (lui). De aceea, toate traducerile corecte şi necatolice, sună în mod corect cu originalul ebraic: „El va sfărâma capul tău, iar tu vei sfărâma călcâiul lui”. – Roth.; A.R.V. Prin aceasta, Marele Tată al sămânţei „femeii” făcu de cunoscut că El va expune „sămânţa” Lui şi a ei faptelor şi acţiunilor duşmănoase ale Şarpelui celui vechi, Dia­volul, şi ale organizaţiei sale. Dumnezeu de asemenea per­mise lui Satan Diavolul libertatea de a ataca şi persecuta „sămânţa femeii” lui Dumnezeu, pentru a lăsa pe Satan să vadă dacă el ar putea să înfrângă, prin asemenea mijloace, integri­tatea „sămânţei” promise, faţă de Dumnezeul ei Iehova, şi dacă Satan ar putea astfel să o atragă din organizaţia lui Dumnezeu şi să se dovedească pe sine superior Dumnezeului Cel Prea Înalt. Asemenea acţiune satanică va cauza acestei „sămânţe” mare durere şi oarecare pagubă, asemănătoare unei muşcături la călcâi de către un şarpe, care se ascunde şi muşcă din spatele cuiva. Cu toate acestea, va fi o limită la o asemenea libertate de acţiune neîntreruptă, acordată lui Satan şi „sămânţei” sale. Acea limită fixată va fi atunci când „sămânţa” neînfrântei inte­grităţi, va câştiga biruinţa prin puterea atotputernică a lui Dumnezeu şi va sfărâma Şarpele şi generaţia sa de vipere, lipsite de viaţă. Vorbind necredinciosului Lucifer, sub simbolul şarpelui, Iehova Dumnezeu arătă că primul diavol venise acum în existenţă prin defăimarea lui Dumnezeu. Diavol înseamnă defăimător. Asemănîndu-l cu un şarpe, înseamnă că Diavolul este un înşelător. Prin ridicare de opoziţie, necredinciosul Lucifer deveni Satan, nume care înseamnă împotrivitor. Simbolizându-l ca pe un şarpe monstruos sau balaur, înseamnă că el este un mare înghiţitor, sfâşietor şi sfărâmător, al celor drepţi ai lui Dumnezeu, dacă este posibil. (Ieremia 51:34; Apocalipsa 12:3,4). Chestiunea de discuţie a bunului nume şi supremaţiei lui Dumnezeu, fusese ridicată acum de către Diavol. Dum­nezeu îl condamnă la nimicire, dar nu-l nimici numaidecât, pentru ca El să poată pune chestiunea de discuţie la probă până ce timpul hotărât va sosi.