Adevarul va va face liberi - Capitolul XV

O natiune libera nascuta Un nume dat unui om de către Dumnezeu, care cu­noaşte sfârşitul de la început, aruncă lumină peste partea pe care un astfel de om o va împlini în scopul Atotputernicului Dumnezeu. Această regulă este adevărată de asemenea şi cu privire la Iacov. „Dumnezeu i-a zis: Numele tău este Iacov; dar nu te vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel. Şi i-a pus numele Israel. Dumnezeu i-a zis: Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Creşte şi înmulţeşte-te; un neam şi o mulţime de neamuri se vor naşte din tine, şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale”. - Geneza 35:10,11. Naţiunea lui Israel, compusă din izraeliţi, sau din urmaşii omului Israel, a fost prezisă dinainte. Ea trebuia să fie o naţiune liberă, nu o parte a acestei lumi şi a religiei, comerţului şi politicii ei, ci liberă de lume şi supusă numai legii lui Iehova, Dumnezeul lui Israel. Regele ei trebuia să stea, în mod reprezentativ, pe tronul lui Iehova Dumnezeu şi să domnească ca Servul Său şi în temere de Dumnezeu. Naţiunea trebuia să fie o teocraţie tipică, adică o naţiune administrată de către Dumnezeu şi guvernată prin poruncile Sale. Astfel, ea trebuia să preumbrească o mai mare naţiune viitoare şi pe Regele ei, anume, împărăţia lui Dumnezeu prin Sămânţa Sa. Această naţiune din urmă este veşnicul Guvern teocratic prin care bărbaţi ascultători din toate naţiunile şi familiile vor fi pentru vecie binecuvântaţi. Modul cum Dumnezeu a procedat spre a împlini această făgăduinţă de legământ făcută lui Iacov, este de interes universal. Marele contrar al lui Dumnezeu, Satan Diavolul, şi-a propus să zădărnicească legământul divin şi prin aceasta să dovedească faptul că Dumnezeu nu este în stare să-Şi îndeplinească cuvântul Său. Observând favoarea specială pe care Iacov, sau Israel, a acordat-o iubitului său fiu Iosif, Diavolul a trezit gelozie în cei zece fraţi vitregi ai săi. Aceasta s-a agravat atunci când Dumnezeu favoriză pe Iosif cu visuri, care preziceau ridicarea sa la vremea şi în modul pe care Dumnezeu le-a hotărât. Spre a combate scopul divin, fraţii lui Iosif îl vândură în robie în Egipt, prima putere mondială după darea de seamă biblică. Vrăjmăşia Diavolului l-a urmărit pe Iosif mai departe ca sclav în ţara lui Ham, şi tânărul a fost pus într-o lumină falsă, acuzat pe nedrept şi aruncat în închisoarea de stat. Iosif, cu toate acestea, nu-şi pierdu credinţa în Dumnezeu, care-i trimisese visurile. El îşi menţinu integritatea sa înaintea lui Iehova şi i s-a dat privilegiul de a fi un martor pentru Iehova. După un număr de ani, Dumnezeu eliberă pe Iosif din închisoare şi înaintea puternicului domnitor al Egiptului Iosif explică visurile lui Faraon, prin puterea lui Dumnezeu, prezicând şapte ani de belşug peste întreg Egiptul, urmaţi apoi de şapte ani de foamete îngrozitoare. Situaţia trebuia să fie luată sub control imediat, şi Faraon numi pe Iosif ca prim ministru al său, pentru a lua măsuri de ajutor împotriva foametei şi să asigure libertatea de lipsuri a Egiptului. Când cei şapte ani de belşug se terminară, au urmat cei şapte ani de foamete. Dar Egiptul era pregătit dinainte. Foametea atinse celelalte părţi ale pământului, şi cei zece fraţi vitregi ai lui Iosif veniră în Egipt după alimente, dar nu reuşiră să recunoască pe Iosif în poziţia sa înălţată. Folosindu-se de puterea sa, Iosif îi obligă să aducă pe fratele său mai tânăr, Beniamin, cu ocazia celei de-a doua călătorii a lor după alimente. Apoi, după ce ospătă pe cei unsprezece fraţi ai săi, Iosif li se descoperi în particular. Ei se temeau pentru vieţile lor, dar Iosif i-a asigurat că Iehova Dumnezeu permisese toate acestea pentru binele servilor Săi credincioşi şi a combătut scopurile Diavolului. Apoi, Iosif îi trimise îndărăt în Canaan spre a aduce pe tatăl lor şi toate familiile lor jos în Egipt, ca să trăiască în acea ţară în vremea de foamete care mai ră­măsese. Iosif s-a înţeles cu Faraon ca ei să fie stabiliţi în ţinutul Gosen, unde li s-a purtat bine de grijă. Egiptenii, cu toate acestea, îşi terminară banii şi celelalte bunuri, şi nu mai aveau ce să dea în schimb pentru a-şi primi hrana necesară, astfel încât, în cele din urmă, ei se vândură pe ei şi pământurile lor lui Faraon pentru susţinerea vieţii lor. În consecinţă, oamenii depindeau acum de domnitorul lor, prin primul său ministru, în ceea ce priveşte susţinerea vieţii, şi Iosif dispunea de ei şi de interesele lor în tot Egiptul, spre a-i apăra împo­triva lipsei şi a şomajului. De asemenea, din toate ţările din jur veneau la Iosif după alimente. - Geneza, capitolele 37 până la 47. Atotputernicul Dumnezeu, care înscenă această puternică dramă profetică şi păstră darea de seamă despre aceasta până acum, face de cunoscut prin aceasta oamenilor calea care duce la viaţa veşnică în această mare criză mondială. Toţi aceia care caută libertate din moarte, lipsă şi teamă, trebuie să asculte instrucţiunile şi legile Domnitorului Suprem, mai mare decât Faraon. Ei trebuie să vină la Servul principal al lui Dumnezeu, la Sămânţa „femeii” Sale, la Cristos Isus. Ei trebuie să se „vândă” sau să se devoteze pe ei înşişi lui Iehova Dumnezeu şi să primească din mâna marelui Său Serv provizi­ile dătătoare de viaţă ale adevărului, împărţite acum prin cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Dacă aceasta nu se întâmplă, orice conferinţă mondială cu privire la hrana materială şi orice mecanism stabilit de către domnitorii mondiali, pentru a rezolva problema hranei, precum şi alte probleme de după război, sunt zadarnice. Asemenea străduinţe umane nu vor anunţa uşurare durabilă, securitate socială, ordine, pa­ce, prosperitate şi libertăţile dorite. „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Iehova”. Acela care este mai mare decât Iosif a repetat acest adevăr. - Deuteronomul 8:3, A.R.V.; Matei 4:3,4. În Egipt, rudele lui Israel, ajunseră la şaptezeci de suflete. Timpul se apropia ca el să moară, la vârsta de 147 ani, ultimii şaptesprezece ani, petrecându-i împreună cu Iosif în Egipt. Sub îndrumarea lui Dumnezeu, Israel adună pe cei doisprezece fii ai săi în jurul patului său şi le puse o mărturie cu privire la Iehova şi la legământul Său. Apoi, în calitate de instrument al lui Dumnezeu, el transmise binecuvântarea divină asupra acestor doisprezece stâlpi ai viitoarei naţiuni a lui Israel, compusă din douăsprezece seminţii. Cu spiritul lui Dumnezeu al inspiraţiei asupra lui, Israel arătă seminţia prin care va veni domnitorul făgăduit al împărăţiei lui Dumnezeu, Guvernul teocratic. El zise: “Iuda este un pui de leu... Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire (legiuitorul, trad. engl.) dintre pi­cioarele lui, până va veni Şilo; şi de El vor asculta popoarele”. (Geneza 49:9,10). Viitorul Rege va fi „Leul din seminţia lui Iuda”. Din cele douăsprezece canale, care au ieşit din Iacov, Sămânţa regală a făgăduinţei va veni prin Iuda, al cărui nume înseamnă „laudă”, laudă lui Dumnezeu. Despre Iuda şi despre fraţii săi se vorbeşte acum ca despre capi de seminţii: „Aceştia sunt toţi cei ce alcătuiesc cele douăsprezece seminţii când i-a binecuvântat, pe fiecare cu o binecuvântare deosebită”. (Geneza 49:28). Doisprezece este un simbol scriptural al unei organizaţii complete, echilibrate; şi cele douăsprezece se­minţii ale lui Israel sunt folosite ca o icoană a organizaţiei complete a viitoarei naţiuni teocratice sub Sămânţa, Şilo, „Prinţul Păcii”. - Apocalipsa 7:4-8; 5:5; Isaia 9:6,7. Cele douăsprezece seminţii ale copiilor lui Israel se bu­curau de libertatea de închinare, fiind libere de lipsă, teamă şi apăsare până la moartea lui Iosif, primul ministru al Egiptu­lui. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu scopul Său infailibil, ei s-au înmulţit mult. Cu moartea lui Iosif, Satan cugeta că avea de-acum poporul ales al lui Dumnezeu acolo unde dorea. Egiptul n-a acceptat închinarea Dumnezeului lui Iosif, Iehova, ci a continuat în religie, prosternându-se demonilor. Satan încercă să murdărească pe izraeliţi cu asemenea religie şi prin ea să-i întoarcă spre necredincioşie faţă de Iehova. El a ridicat pe tronul Egiptului un Faraon, care nu cunoştea sau nu recunoştea datoria cu care naţiunea era obligată faţă de Iosif şi faţă de Dumnezeul său, Iehova. Împins de naţionalism şi de ideea că egiptenii erau o rasă superioară, acest Faraon servea Diavolului, încât prin ordine de stat voia să nimicească pe străinii izraeliţi, şi să-i facă să lucreze ca sclavi până la moarte. Nu toţi izraeliţii deveniră pătaţi prin religie, ci câţiva dintre ei ţineau la cre­dinţa lor în Iehova şi rezistară unei asemenea nedreptăţi făurite prin lege împotriva lui Iehova şi a poporului Său. Sub aceste împrejurări diabolice în Egipt, se născu Moise, fiul unui bărbat din seminţia lui Levi, numit Amram, şi al soţiei sale, Jochebed. Iehova, care ducea mai departe la împlinire scopul Său, ocroti pe acest copil levit de sabia sângeroasă a lui Faraon şi făcu să fie adoptat în casa lui Faraon, fiind crescut de propria sa fiică. Până la predarea lui mamei sale adoptive, părinţii lui Moise crescură copilul în educaţia, mustrarea şi credinţa Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov. La curtea lui Fara­on, Moise crescu spre maturitate, în timp ce poporul său nu înceta să se înmulţească în ciuda crudei apăsări a Egiptului nazificat. Moise nu adoptă religia Egiptului, ci s-a lipit de credinţa sa în Iehova şi căuta eliberarea poporului său. În străduinţa de a începe eliberarea lor, un conducător egiptean de sclavi a fost ucis. Acum, cu propria sa viaţă în primejdie şi văzând că nu sosise încă vremea, Moise părăsi Egiptul şi se refugie în Arabia la un prinţ madianit, care era un urmaş al propriului strămoş al lui Moise, Avraam. Moise se căsători cu fiica prinţului şi începu o viaţă de păstor. Patruzeci de ani trecură astfel. Timpul prezis de Iehova pentru a face poporul Său ales o naţiune liberă sosi. De la vremea când Avraam intră în ţara făgăduită şi când a fost făcut parte din legământul lui Dumnezeu, trecuseră 430 de ani, şi izraeliţii gemeau tot mai mult sub apăsarea unui nou Faraon. Într-o zi, dintr-un rug care ardea în chip miraculos la poalele Muntelui Horeb, îngerul lui Dumnezeu chemă pe Moise, care-şi păştea oile, şi-i po­runci să se întoarcă în Egipt, să scoată pe Izraeliţi din robie şi să-i aducă la acest munte să se închine lui Dumnezeu. Moise întrebă în al cui nume să preia el această misiune. „Dumnezeu a zis lui Moise: EU SUNT CEL CE SUNT. Şi a adăugat: Vei răspunde copiilor lui Israel astfel. Cel ce se numeşte EU SUNT, m-a trimis la voi. Şi Dumnezeu a mai zis lui Moise: Aşa vei zice copiilor lui Israel: Iehova, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pentru veşnicie, acesta este numele Meu din neam în neam. Du-te”. (Exodul 3:14 - 16, A.R.V.). Moise trebuia să fie martorul lui Iehova în Egipt. Moise se întâlni apoi cu izraeliţii în Egipt şi le prezentă dovezile sale autentice şi declaraţia scopului lui Dumnezeu, simbolizat prin numele „Iehova”. Împreună cu fratele său Aaron, Moise apăru înaintea lui Faraon şi ceru în numele lui Iehova eliberarea Israeliţilor, precum şi libertatea lor să se închine lui Iehova la muntele sfânt. Arogant, Faraon răs­punse: „Cine este Iehova, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Iehova, şi nu voi lăsa pe Israel să plece”. (Exodul 5:2. A.R.V.). Următor acestui fapt, Iehova, prin Moise ca servul şi profetul Său, lovi Egiptul cu zece plăgi, arătând supremaţia şi atotputernicia lui Iehova. Preoţii religiei lui Faraon au rezistat, dar în zadar. Faraon servea pe Diavol, şi astfel stătea ca un simbol al Diavolului. De aceea, într-un mesaj către Faraon, Iehova spuse pentru ce permitea El Diavolului să continue să existe şi să se opună în mod nelegiuit lui Dumnezeu. Iehova zise: „Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea şi numele Meu să fie vestit [de către Martorii Mei] pe tot pământul”. (Exodul 9:16, Leeser). Ultim ele patru plăgi au urmat acestei descope­riri. A zecea plagă a fost nimicirea tuturor întâilor născuţi ai Egiptului, copii şi animale. Pentru ca întâii născuţi ai izraeliţilor să fie ocrotiţi în decursul acestei ultime plăgi, li s-a poruncit izraeliţilor să junghie un miel de paşte şi să-l mănânce în casele lor, înăuntrul uşilor stropite cu sângele lui. În vechile aranjamente tipice ale lui Dumnezeu, legămintele Sale erau inaugurate şi intrau în vigoare prin sângele unui animal de jertfă. Stropirea sângelui mielului de paşte era, prin urmare, începutul legământului special al lui Dumnezeu al legii cu naţiunea lui Israel. Prin aceasta, ei intrau în mod definitiv într-o relaţie de legământ cu El şi erau supuşi legii Sale. Ei deveneau o naţiune teocratică, şi naşterea sau aducerea lor în existenţă la libertate, urmă imediat. Toată aceasta a format o dramă profetică, în care mielul de paşte deveni un simbol sau icoană a Jertfei mai mari, prin care un nou legământ cu Dumnezeu este adus în existenţă. Această Jertfă este antitipicul Isaac, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”, şi care este Cristos Isus. - Ioan 1:29,36. În acea noapte de paşte, cea de a patrusprezecea zi din luna întâia după calendarul lui Dumnezeu, lui Faraon i s-a răpit întâiul său născut şi el a trimis şi a rugat pe Moise şi pe poporul său să plece din Egipt. Izraeliţii s-au adunat laolaltă şi au ieşit. În timp ce mergeau, stâlpul de nor al lui Iehova apăru înaintea lor şi-i conducea. În timpul nopţii, acesta se transforma într-un stâlp de foc şi-i lumina. Ei erau conduşi spre coasta Mării Roşii. În amărăciune împietrită, Faraon şi oştile sale înarmate întreprinseră urmărirea izraeliţilor, sperând a le întinde o cursă pe coasta mării şi a-i duce îndărăt în robie. Apoi, Moise ridică toiagul în mâna sa, şi Iehova împărţi apele Mării Roşii şi poporul său trecu înainte ca pe uscat. Când oştile lui Faraon năvăliră grăbite în adâncul mării într-o urmărire febrilă, Dumnezeu făcu echipamentul lor militar să se târască greu şi să se îngroape în noroi. El aduse din nou laolaltă apele despărţite şi ele înghiţiră trupele de elită ale lui Faraon. Când poporul lui Dumnezeu se află în siguranţă de cealaltă parte a mării, cântă sub conducerea lui Moise cântarea de biruinţă: „Voi cânta lui Iehova, căci şi-a arătat slava: A năpus­tit în mare pe cal şi pe călăreţ. Iehova este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El îl voi lăuda; El este Dumnezeul tatălui meu; pe El îl voi preamări”. (Exodul 15:l,2 A.R.V.). Astfel, Israel deveni o naţiune a Martorilor lui Iehova, obligată să vestească nu­mele Său peste tot pământul. În decursul călătoriei lor mai departe, acum ca o naţiune liberă, era necesar să se procure hrană în mod miraculos pentru hrănirea izraeliţilor în deşertul Arabiei. Această hrană era numită „mană”, şi putea fi găsită în fiecare dimineaţă a celor şase zile, dar nu în a şaptea zi. Când poporul întrebă pentru ce nu, Moise le răspunse: „Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi”. „Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea”. (Exodul 16:26,30). Aceasta este prima dare de seamă că un popor observa un Sabat săptămânal sau o zi de odihnă. Pentru prima dată Dumnezeu porunci servilor Săi să păzească o zi de Sabat. Aceasta dovedeşte că izraeliţii erau acum sub legământul legii cu Iehova. În decursul celor patruzeci de ani, în timp ce erau în pustie, ei au fost hrăniţi cu credincioşie cu această mană miraculoasă. În luna a treia după părăsirea Egiptului, izraeliţii ajunseră la poalele Muntelui Horeb sau Sinai. Acolo, Iehova zise către naţiunea nou născută: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur, şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt”. (Exodul 19:4-6). Izraeliţii s-au învoit să păzească legământul. A treia zi, Dumnezeu făcu pe Muntele Sinai o înspăimântătoare demonstraţie a puterii şi gloriei Sale. Atunci, a chemat El pe Moise sus pe munte şi i-a dat legea de bază, cele zece porunci, şi de asemenea multe alte legi amănunţite ale legământului. Primele patru din cele zece porunci, avertizau poporul Său de legământ, să nu aibă pe altcineva decât pe Iehova ca Dumnezeu, să nu-şi facă idoli şi să nu se închine lor, să nu ia numele Său în deşert şi să păzească a şaptea zi a fiecărei săptămâni, sfinţind-o ca un Sabat pentru El. Celelalte porunci stabileau cum trebuia să se poarte cum se cade faţă de semenul lor, îndeosebi faţă de aceia aflaţi în legământ cu Dumnezeu. Moise coborî de pe munte. Ca mijlocitor între Dumnezeu şi naţiunea lui Israel, el inaugură legământul legii faţă de izraeliţi prin sângele animalelor de jertfă, şi stropi atât cartea scrisă a legii, cât şi poporul cu sânge. Din nou chemă Iehova pe Moise sus pe munte şi-l reţinu acolo timp de patruzeci de zile, fără mâncare sau băutură. El a dat lui Moise două table de piatră pe care erau săpate cele zece porunci, precum şi o explicare amănunţită a legii. El instrui de asemenea pe Moise ca să instaleze familia lui Aaron ca preoţie şi întreaga seminţie a lui Levi ca servi ai preotului. Mai departe, Moise trebuia să pregătească şi să instaleze un tabernacol sfânt, unde puteau fi aduse jertfe şi unde se putea face ispăşire pentru păcatele întregii naţiuni, într-o zi anuală a ispăşirii. În timpul absenţei lui Moise de patruzeci de zile, Diavolul a slăbit credinţa poporului şi l-a amăgit să calce cele zece porunci şi ridice un viţel de aur pentru închinare. Moise îi surprinse în toiul idolatriei lor nebune, sparse cele două table ale legii în indignarea sa, şi porunci apoi ca idolul să fie nimicit. Întreaga seminţie a lui Levi luă loc de partea lui Iehova în această chestiune şi execută trei mii de închinători la idoli. Apoi, Moise se sui din nou pe munte, spre a interveni ca mijlocitor în folosul poporului, pe care Iehova l-a scos din lume pentru numele Său. Astfel, Domnul Dumnezeu renunţă să nimicească naţiunea lui Israel. Când Moise coborî de astă dată cu o nouă serie de table de piatră, faţa lui strălucea de gloria lui Dumnezeu, şi el era obligat să-şi acopere faţa cu un văl, când vorbea cu poporul. Pregătirea pentru procurarea tuturor lucrurilor necesare pentru tabernacolul de închinare înainta repede. În prima zi a celui de-al doilea an după părăsirea Egiptului, tabernacolul a fost instalat şi Moise, ca servul lui Dumnezeu, instală pe Aaron ca mare preot şi pe fiii săi ca preoţi, iar pe leviţi ca ajutoare. Atât legea lui Dumnezeu pentru naţiune, cât şi toate ceremoniile executate înăuntrul şi în legătură cu taberna­colul, erau tipice; adică, ele erau umbre sau pilde ale lucru­rilor bune viitoare, care vor fi împărţite omenirii prin marea teocraţie a lui Iehova, de către Sămânţa făgăduinţei. (Coloseni 2:16,17; Evrei 10:1). De aceea este necesar pentru creştini ca să studieze şi să dea atenţie acestor lucruri scrise odinioară.