Adevarul va va face liberi - Capitolul XVI

Formarea cartii libertatii „Scrie lucrul acesta într-o carte ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri”. Aşa porunci Iehova Dumnezeu lui Moise, după biruinţa pe care a dat-o Dumnezeu căpitanului Iosua asupra amaleciţilor atacatori, o biruinţă care întări mai mult pe izraeliţi în liber­tatea lor pe care o câştigară de sub autoritarul Egipt. – Exodul 17:14, A.R.V. „Scrie-ţi aceste, cuvinte, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine şi cu Israel”. Astfel porunci Iehova Dumnezeu din nou lui Moise, când acesta era cu Dumnezeu pe Muntele Sinai şi Dumnezeu i-a predat legile, poruncile şi ordinele sfântului Său legământ cu naţiunea lui Israel. - Exodul 34:27. Când Atotînţeleptul Dumnezeu a dat asemenea poruncă de a se scrie, El avea în vedere vremurile pline de nedumerire din zilele noastre, când omenirea amărâtă duce lipsă de con­ducere adevărată şi de o speranţă sănătoasă. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde”. (Romani 15:4). Cu privire la întâmplările din cariera poporului de legământ al lui Dumnezeu, este declarat sub inspiraţie: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde (sau icoane) şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. - 1Corinteni 10:11. Scrierea cărţii libertăţii, a cărţii adevărului, a Bibliei, nu a fost lăsată la latitudinea vreunor istorici lumeşti. Ea a fost scrisă la porunca lui Iehova Dumnezeu dată servitorilor Săi devotaţi, care erau oameni liberi ai lui Dumnezeu şi supuşi conducerii Sale. Moise este primul, conform înregistrării, care primi porunca divină să scrie o dare de seamă sacră despre scopu­rile lui Dumnezeu şi despre faptele Sale. Atotputernicul Dumnezeu cunoaşte formaţia şi slăbiciu­nea memoriei, şi cunoaşte de asemenea şi scopul Diavolului de a nimici darea de seamă, a o strica şi a o şterge din minţile oamenilor. De aceea, Dumnezeu nu a lăsat ca edu­caţia poporului să fie supusă procesului tradiţiei şi puterii preoţimii religioase, ci a făcut ca o credincioasă dare de seamă să fie scrisă, pentru a fi citită şi consultată, pentru ca faptele şi învăţăturile adevărate să poată fi cercetate. Deoarece Dumnezeu a poruncit ca darea de seamă să fie scrisă în mod expres pentru aceia care duc lipsă de informaţie vitală în acest timp de cea mai rea criză a naţiunilor la sfârşitul lumii, Atotputer­nicul Dumnezeu va păzi Sfintele Scripturi şi va avea grijă ca ele să fie păstrate până la timpul necesar, în faţa tuturor eforturilor celor ce urăsc libertatea de a le nimici şi de a ţine omenirea în ignoranţă. „Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”. - 1Petru 1:25; Isaia 40:8. Prima menţiune despre o carte este făcută la Geneza 5:1, care declară: „Iată cartea neamurilor lui Adam”. Dacă dări de seamă au fost scrise şi păstrate până în acest trecut îndepărtat nu este arătat, întrucât prima scriere şi citire este menţionată pe vremea lui Moise, când Dumnezeu îl autoriză să scrie. Este prin urmare raţional că de la Adam până la Moise darea de seamă a fost transmisă mai departe prin tradiţie orală, din generaţie în generaţie. Dovadă în acest scop este declaraţia lui Dumnezeu despre Avraam: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”. - Geneza 18:19. Avraam putea să înveţe faptele în mod direct de la Sem, fiul lui Noe, întrucât viaţa lui Sem şi cea a lui Avraam erau suprapuse timp de 150 de ani. Sem putea să adune informaţii de la strămoşul său Metusala, care muri în anul potopului, când Sem era în vârstă de 98 de ani. În schimb, Metusala avusese mult timp să strângă material de documentare, direct până înapoi la crearea omului; pentru că viaţa lui Adam se suprapunea cu aceea a lui Metusala timp de 243 de ani. Faptele astfel transmise mai departe, de la Adam până la Metusala, apoi până la Sem şi după aceea până la Avraam, acest „prieten al lui Dumnezeu”, putea să le treacă direct nepotului său Iacov, pe care el l-a cunoscut timp de 15 ani. Iacov putea să transmită credincioasa dare de seamă fiului său Levi, strămoşul lui Moise, sau chiar fiului lui Levi, Chehat. Chehat, levitul, putea să comunice faptele din cartea Genezei fiului său Amram. Deşi Chehat a trăit 133 de ani, totuşi el a murit înaintea naşterii nepotului său Moise. Amram a trăit 137 de ani în Egipt, şi fiul său Moise s-a născut cu 80 de ani înainte ca Iehova să elibereze pe izraeliţi din Egipt. Atotputernicul Dumnezeu, în care nu este minciună, a avut grijă ca darea de seamă orală, sau tradiţia, să fie memorată în mod corect şi să treacă mai departe prin linia bărbaţilor amintiţi mai sus. Aceasta a făcut-o Dumnezeu prin spiritul sau forţa Sa nevăzută. Acesta este „spiritul adevărului”, care lucrează pentru ca noi să avem „Mângâierea Scripturilor”. Isus zise în legătură cu „spiritul adevărului”, „mângâietorul”, şi despre ajutorul pe care acesta îl dă memoriei: „Dar Mângâietorul, adică spiritul sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus”. - Ioan 14:17,26, Emphatic Diaglott. Noe, Avraam, Isaac şi Moise erau profeţi. Cât despre înrâurirea puterii sau spiritului nevăzut al lui Dumnezeu asupra lor, pentru a duce mai departe o dare de seamă corectă, este scris: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de spiritul sfânt”. (2 Petru 1:21, A.R.V.). Cel târziu cu Moise, Dumnezeu puse capăt tradiţiei orale, când porunci lui Moise să scrie. De aceea, cu Moise începe formarea Bibliei scrise. Moise scrise partea sa din Biblie în limba pe care Dumnezeu i-a arătat-o. Aceasta era limba ebraică. - Exodul 24:12; 31:18. Moise scrise primele cinci cărţi ale Bibliei. Acestea au compus la început o singură carte, dar aceasta fără îndoială a fost despărţită în cinci volume, spre a o face suluri uşor de mânuit. Cartea Genezei singură poate fi făcută un sul de cel puţin 9 metri. Aceste scrieri au fost numite „cartea legii lui Moise”. (Iosua l:8; 8:31-35). Iosua scrise cartea care îi poartă numele. (Iosua 24:26). Dumnezeu, prin puterea sau spiri­tul Său al inspiraţiei, lăsă şi pe alţi servi ai Săi să scrie, astfel ca David, Solomon, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Habacuc, Naum şi Ezra. (vezi 2 Cronici 35:4; 26:22; Ieremia 36:2,27; 51:60; Ezechiel 37:16; Habacuc 2:2; Naum 1:1; Ezra 4:8; 7:11,12,21). La 1Regi 14:19,29 un alt scriitor menţionează cartea cronicilor, în timp ce la 1Cronici 29:29, scriitorul menţionează cartea lui Samuel. La 2Cronici 16:11; 32:32 sunt menţionate cartea Regilor şi viziunea lui Isaia, arătând astfel că acele cărţi existau în acea vreme. Daniel scrie în anul 538 înainte de Cristos: „Eu, Daniel, am văzut din cărţi numărul anilor, despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia”. Cinci ani mai târziu, îngerul lui Iehova zise lui Daniel: „Dar vreau să-ţi fac de cunoscut ce este scris în cartea adevărului”. (Daniel 9:2; 10:21). Aceasta dovedeşte că pe vremea lui Daniel exista o colecţie a cărţilor Scripturilor inspirate. Din zilele lui David mai ales, sunt menţionaţi scriitori care erau preoţi şi leviţi. (2Samuel 8:17; 20:25). După Daniel, scriitorul Ezra, preotul, a ajuns însemnat. (Ezra 7:1,6,10-12). Fără îndoială că din timpul lui Ezra încoace, multiplicarea prin copiere a sfintelor cărţi inspirate a crescut în mare măsură. Pentru ce? Deoarece izraeliţii sau evreii se împrăştiaseră atunci prin multe ţări şi şi-au clădit sinagogi spre a auzi şi a studia cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, copiile erau necesare pentru fiecare sinagogă. Astfel, când Isus a intrat într-o sinagogă în Nazaret şi I s-a cerut să predice, I s-a putut da cartea sau sulul profeţiei lui Isaia ca să citească. (Luca 4:17). Mai târziu, apostolul Său Iacov explică despre această răspândire de copii ale cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Căci, încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni care îl pro­povăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat”. (Fapte 15:21). Ucenicii lui Isus îi citau din profeţia lui Maleahi cu privire la venirea unui Ilie, şi Isus recunoscu inspiraţia profeţiei lui Maleahi, zicând: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile”. (Matei 17:10-13). Aceasta dovedeşte că şi cartea profeţiei lui Maleahi, ultima carte a Scripturilor Ebraice a Bibliei, exista pe vremea lui Isus şi canonul (sau colecţia de cărţi inspirate) în ebraică era atunci complet, de la Geneza, prin Cronici, şi până la Maleahi, inclusiv. Asemenea cărţi canonice erau desfăşurate în mod public pentru referinţă, pe mesele bibliotecii preoţilor sau scriitorilor evrei. Alte cărţi, care nu erau inspirate şi de aceea nu erau de la Dumnezeu, deci nu corespundeau cu adevărul, erau ascunse din faţa publicului. Prin urmare, ele au fost numite „apocrife”, ceea ce înseamnă „ascunse”, deoarece sunt neauten­tice, false, nu sunt inspirate de Dumnezeu în mod natural. Cărţile apocrife nu sunt cuprinse până în zilele noastre în canonul ebraic. Nicăieri în Biblie, însăşi Scripturile canonice ebraice nu sunt numite „Vechiul Testament”. Este foarte greşit că oamenii le desemnează ca atare şi le despart de scripturile care au fost scrise mai târziu, după Cristos, în greceşte şi numesc aceste Scripturi greceşti „Noul Testa­ment”. În Scripturile ebraice un nou testament sau legământ este atât prezis, cât şi preumbrit, dar acest testament nu se referă la colecţia Scripturilor greceşti, scrise de către scriitori creştini. (Ieremia 31:31-33; 2Corinteni 3:6-15; Evrei 8:5-13; 10:16,17). Întreaga Biblie a Scripturilor Ebraice şi Greceşti, de la Geneza şi până la Apocalipsa, este o singură carte de la un singur Autor, Dumnezeu, şi nu două „testamente”. Despărţirea neautorizată a Bibliei în „testamente” a dus la eroarea religioasă că Vechiul Testament a fost împlinit şi tot ce este necesar pentru creştini este să citească Noul Testament. Prin această eroare, Diavolul a ţinut pe mulţi care se numesc „creştini”, în robia ignoranţei şi a orbiei spirituale. Religioniştii, care sprijină tradiţiile oamenilor şi pun înşelăciunea preoţilor înaintea cuvântului scris al lui Dumnezeu, se apără întrucât spun că Isus Cristos nu a dat nici o poruncă ucenicilor Săi să scrie, şi de aceea o Biblie scrisă nu este necesară sau indispensabilă. De aceea s-ar pretinde că apostolii lui Isus nu ar fi scris sub inspiraţia lui Dum­nezeu. Deoarece ei, cu toate acestea, au scris sub inspiraţie, atunci aceasta s-a întâmplat la porunca Sa. Iehova Dumnezeu nu le lăsă să fie transmise mai departe prin tradiţie orală, ci porunci ca astfel de adevăruri dătătoare de viaţă, pentru a fi păstrate îngrijit, să fie încredinţate spre a fi scrise. În mod rezonabil, prin urmare, El nu lăsă ca faptele împlinirii acestor felurite icoane, umbre şi profeţii, prin Isus şi apostolii Săi, să depindă simplu de tradiţia orală, supusă amăgirii preoţeşti. El a dorit de asemenea ca astfel de fapte şi adevăruri nou descoperite să fie păstrate în scris. „Pentru că Eu, Iehova, nu Mă schimb”. - Maleahi 3:6, A.R.V. Întrucât Iehova a poruncit scrierea Scripturilor Ebraice canonice, astfel porunci El scrierea Sfintelor Scripturi în greacă prin apostolii şi ucenicii lui Isus Cristos. Apostolul Petru scrise două epistole şi a dat ca motiv aceasta: „îmi voi da osteneala dar, ca şi după moartea mea să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri”. (2Petru 1:15). El vorbea despre scrierile apostolului Pavel cu aprobare, zicând: „Cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vă vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte scripturi, spre pierzarea lor”. (2Petru 3:15,16). Când apostolul Ioan era bătrân, supravieţuind tuturor celorlalţi apostoli, Domnul Isus Cristos i se arătă într-o viziune şi de douăsprezece ori i-a poruncit să scrie. „Ceea ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici care sunt în Asia”. Şi apostolul zice în introducerea acestei cărţi a Apocalipsei: „Ferice de cine citeşte”. - Apocalipsa 1:3. (vezi Apocalipsa 1:11,19; 2:1,8,12,18; 3:1,7,14 ; 14:13; 19:9; 21:5. Cu Ioan, scrierea cărţilor inspirate sau canonice ale Scripturilor în greceşte s-a terminat. Prin aceasta, canonul (Scrip­turile autoritare) era încheiat, nu numai acela al Scripturilor Greceşti, ci de asemenea şi acela al întregii Biblii. Mai întâi, cele şaizeci şi şase de cărţi erau scrise pe suluri de piele fină sau pe papirus. Fiind scrise de mână şi nu tipărite cu litere de tipar, aceste copii sunt numite manuscrise, ceea ce înseamnă scris de mână. Nici una dintre scrierile originale autografe ale acestor scriitori inspiraţi de Dum­nezeu nu mai există astăzi, dar Marele Autor al „scripturilor adevărului” a lăsat să se facă copii în strânsă armonie cu originalele. Evreii sau iudeii au avut cea mai mare grijă la copierea şi păstrarea Scripturilor Ebraice. Copii fidele după acestea au rămas până în zilele noastre, deşi cruciadele şi Inchiziţia Romano-catolică au nimicit şi au făcut să fie nimi­cite nenumărate copii din cuvântul lui Dumnezeu în ebraică. Zadarnic asemenea efort! „În adevăr, poporul este ca iarba: Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac”, cu toată furia religioasă de a-l nimici. - Isaia 40:7,8. Nu numai că au fost făcute multe copii din scrierile gre­ceşti ale apostolilor şi ucenicilor inspiraţi ai lui Cristos, ci de asemenea multe traduceri de ale acestora au fost făcute în alte limbi, în armonie cu porunca lui Isus: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,... învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit”. „Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Matei 28:19,20; Fapte 1:8). Zece zile mai târziu, în ziua de Rusalii, ucenicii au fost unşi cu spiritul sau forţa activă a lui Dumnezeu şi erau în măsură să vorbească în multe limbi străine. Mulţi din aceia care acceptară creştinismul atunci, erau evrei care vorbeau greceşte. (Fapte 2:1-11; 6:1). La scurt timp după aceea, ucenicul Filip predică evanghelia unui prozelit evreu, care era un Etiopian, şi-l boteză. (Fapte 8:26- 39). Traducerile Sfintelor Scripturi din ebraică şi greacă în aceste limbi dife­rite, sunt numite versiuni. Facerea de copii manuscrise după Scripturile din limba originală, precum şi versi­uni sau traduceri ale lor, a continuat până pe la mijlocul veacului al XV-lea, când a fost inventat tiparul cu litere mişcătoare. Astăzi, numărul de manuscrise al Scripturilor Greceşti, care au fost scrise după Cristos, este de peste 4.000 în greaca originală. În afară de aceasta există cel puţin 8.000 de copii manuscrise ale traducerii Latina Vulgata. Sunt de asemenea cam o mie de manuscrise existente ale primelor versiuni, în etiopiană, armeană, siriană, coptă, gotică, persană şi altele. De aceea, se poate spune cu siguranţă că există acum 12.000 de copii manuscrise ale Scripturilor scrise de către apostolii şi ucenicii lui Cristos, din care, cu toate acestea, nu se găsesc două exemplare exact la fel. (Pentru documentare la acest capitol, vezi Criticismul textual al Noului Testament, de Sir Frederic G. Kenyon, K.C.B., F.B.A.). Creştinii erau cei dintâi care s-au specializat în compune­rea manuscriselor în formă de carte, cu pagini şi scoarţe, asemenea acestei cărţi pe care o ţineţi în mână, şi nu în suluri. O asemenea carte manuscris este numită codex. În ultima jumătate a veacului al patrulea după Cristos a fost scris un asemenea codex, şi care astăzi este cunoscut ca Manuscrisul Vatican No. 1209. Dovada este că el a fost scris în Egipt. În decursul timpului, el şi-a găsit calea lui spre biblioteca Vaticanului, la Roma, unde pentru prima dată apare în catalogul cărţilor bibliotecii în anul 1481. În original conţine, - în greacă, nu în latină - întreaga Biblie, dar a pierdut părţi din ea, inclusiv ultima carte, Apocalipsa ori Descoperirea. El nu a conţinut vreodată neautenticele cărţi ale Macabeilor. El are trei coloane pe pagină. Vaticanul refuză mult timp cercetătorilor Bibliei, de exemplu contelui Tischendorf, o scurtă privire a acestui Manuscris Vati­can No. 1209. În cele din urmă, în 1868, autorităţile papale au scos o ediţie a aşa-numitului „Nou Testament”, parte din Manuscris, care a fost urmată în anii următori de volume conţinând aşa-numitul „Vechi Testament”. În anul 1889 -1890, toate publicaţiile de până aici au fost sprijinite printr-o copie facsimilă a întregului manuscris original. Al doilea în însemnătate, după Manuscrisul Vatican No. 1209, urmează altul, scris în veacul al IV-lea, Manuscrisul Sinaitic. A fost găsit în mănăstirea greco-catolică de la mun­tele Sinai în Arabia, de către Contele Tisendorf, în 1859, şi este acum, de la 1933, în Muzeul Britanic în Londra. Acesta este în greacă, şi conţine întreaga Biblie, din care „Noul Testament” este în mod practic complet, inclusiv Apocalipsa ori Descoperirea, patru coloane pe o pagină. Următorul manuscris în însemnătate este Manuscrisul Alexandrinian, scris în veacul al cincilea, în Egipt. Prin patriarhul greco-catolic Ciril Lucar, care l-a adus din Alexandria la Constantinopol (Istambul) în 1621, el a fost prezentat Regelui James I (Iacob) al Angliei, monarhul care a făcut să se for­meze Versiunea Regele Iacob (King James Version) a Bibliei englezeşti. Manuscrisul a fost primit în realitate de către Regele Carol I în 1627, deoarece Regele Iacob murise înainte de predarea darului. Se păstrează în Muzeul Britanic. El conţinea altădată întreaga Biblie în greacă. În anul 382 d.C., Eusebiu Ieronim începu revizia sa a vechii versiuni Latine a Bibliei. El încercă prima dată să traducă din textul original Grecesc şi din Versiunea Greacă Septuaginta, dar, în cele din urmă, se întoarse şi la textul original ebraic. Versiunea Latină pe care o formase Ieronim, şi care a fost revizuită de atunci, este numită „Latina Vulgata”. Când a fost inventat tiparul, în veacul al XV-lea, această Biblie Latină a fost aceea care a fost încredinţată presei prima dată, la Mainz, în Ger­mania, în anul 1456, apărând în ediţia lui Gutenberg, cunos­cută ca „Biblia Mazarin”. John Wycliffe a fost cel care a tradus prima dată Biblia în engleză, în anii 1382-1384. Aceasta era scrisă de mână. Prima Biblie engleză completă tipărită vreodată a fost cea de Myles Coverdale, în anul 1535, care cuprindea lucrarea făcută până atunci de Wiliam Tyndale, pe atunci în închisoare aşteptând să fie executat de către Inchiziţia Romano-Ca­tolică. Alte traduceri ale Bibliei în engleză urmară, dar aceea care s-a dovedit cea mai populară este Versiunea King James, sau Versiunea Autorizată, publicată în 1611. Versiunea Catolică Douay, în engleză, a fost completată şi publicată prima dată în anul 1610. Multă cercetare şi criticism savant al manuscriselor originale greceşti ale Bibliei au fost întreprinse în veacurile care urmară, pentru a se ajunge la textul just sau exact, aşa cum l-au scris apostolii şi colaboratorii lor. În anul 1774, J. J. Griesbach, renumit în criticismul textual, edita primele sale trei ediţii ale „Noului Testament” grecesc. Griesbach porni de la concluzia că cele mai vechi manuscrise sunt cele mai exacte şi mai corecte în textul lor, după cum era cunoscut pe atunci Manuscrisul Alexandrinian. Devreme, pe la începutul veacului al XIX-lea, începură să se întemeieze Societăţile de Biblie engleze: Societatea de Biblie Britanică şi Străină şi Societatea de Biblie Newyorkeză în 1804, Societatea de Biblie Philadel­phiană în 1808 şi Societatea de Biblie Americană în 1816. În 1884, Watch Tower Bible and Tract Society (Societatea de Biblie şi Tratate Turnul de Veghere) a fost legal înregistrată, dar revista The Watchtower (Turnul de veghere, în engleză) fusese deja publicată începând din iulie 1879. Societatea Watch Tower de asemenea a distribuit Biblii şi un ajutor biblic intitulat „The Emphatic Diaglott”, de Benjamin Wilson, de la care s-au cumpărat mai târziu matriţele şi dreptul de editare a Diaglott-ului. Diaglott-ul conţine textul grecesc original, de la evanghelia după Matei până la Apocalipsa, care este în conformitate cu textul revizuit sau recenzat de către dr. J. J. Griesbach. Rândurile greceşti sunt intercalate cu acelea ale traducerii englezeşti, urmând textul grecesc cuvânt cu cuvânt. La dreapta acesteia, există o coloană care conţine o nouă traducere cu semne de accentuare, într-o engleză curgătoare. (Vezi pagina 40 a acestei cărţi). Această traducere engleză accen­tuată, de autorul lui The Emphatic Diaglott, nu urmează în mod strict sau exclusiv textul grecesc al dr. Griesbach, ci urmează mai degrabă textul mai vechi al Manuscrisului Vatican No. 1209, cel mai vechi şi mai valoros manuscris în existenţă şi care nu fusese publicat pe vremea dr. Griesbach. Unde Manuscrisul Vatican No. 1209 are lipsuri, Diaglott-ul urmează manuscrisul Vatican No.1160 şi cel Alexandrinian. În 1942, ediţia Watchtower a Bibliei începu să fie publicată (în engleză). Această ediţie este favorita Versiune King James a Bibliei neschimbată, dar cu ajutoare speciale pentru studenţi. Din darea de seamă de mai sus, pretenţia defăimătoare a religioniştilor este dovedită a fi nefondată şi nebună, anume: „Dacă nu era organizaţia religioasă Romano-Catolică, creştinii nu ar avea astăzi Biblia, pentru că organizaţia Romano-Catolică a fost făcută de Dumnezeu depozitara adevărului şi păstrătoarea lui.” Asemenea pretenţie închipuită nu numai că stă în contrazicere cu faptele, dar ia onoarea de la Dumnezeu, care este Autorul Sfintei Biblii şi care nu depinde de nici un om sau grup de oameni pentru a fi păstrată. El a păstrat cuvântul Său scris şi a făcut ca el să fie răspândit în toată lumea în ciuda opoziţiei şi a eforturilor nimicitoare ale tuturor religioniştilor.