Adevarul va va face liberi - Capitolul XIV

Dreptul de intaia nastere a libertatii Cui urma să-i revină preţiosul drept de întâia naştere pentru făgăduinţa sau legământul făcut cu Avraam? Iehova Dumnezeu, care era preumbrit prin Avraam, a hotărât aceasta, deoarece El este Auto­rul şi Finisorul legământului. El a îndrumat pe Avraam în drama tipică. Când Avraam era în vârstă de 137 de ani, nevasta sa credincioasă muri. Venise ştirea din cetatea lui Haran în Mesopotamia, aproape de izvorul râului Eufrat, unde se stabilise Nahor, fratele mai bătrân al lui Avraam, că fiului acestuia, lui Bethuel, i se născuse o fiică, Rebeca, şi că ea ajunsese acum la maturitate. Fiul lui Avraam, Isaac, era acum în vârstă de patruzeci de ani, dar încă tot singur. El refuza să ia în căsă­torie vreuna din fiicele ţării, care erau canaanite, urmaşe ale blestematului Canaan. Isaac aştepta ca tatăl său Avraam să-i găsească o nevastă şi să aranjeze astfel pentru transmiterea pe mai departe a legământului făgăduinţei. Nevasta trebuia să fie o femeie temătoare de Dumnezeu şi din rudenia cea mai apropiată a lui Avraam. Avraam nu se în­toarse în ţara din care Iehova Dumnezeu îl scosese, nici nu permise ca fiul său Isaac să meargă acolo, ci trimise acolo pe cel mai bătrân dintre servii casei sale, ca să aducă o nevastă pentru Isaac din mijlocul neamului său. Afară din cetate, Domnul Dumnezeu aduse deodată pe acest serv Eliazar în legătură cu femeia în perspectivă, cu Rebeca, tocmai unde oprise să adape cămilele sale. După ce a dat cămilelor sale să bea şi după ce află identitatea lui Eliazar, Rebeca fugi acasă şi dădu de ştire că servul lui Avraam se află afară din cetate. Fratele ei, Laban, se grăbi numaidecât şi aduse omul în casă. Înainte de a primi să mănânce, Eliazar, fără întârziere, făcu de cunoscut misiunea sa tatălui Rebecăi, lui Bethuel. Atât Bethuel cât şi Laban ziseră: „De la Iehova vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Iehova”. După o sărbătoare şi după ce s-au odihnit peste noapte, Eliazar a cerut să fie lăsat să se întoarcă cu Rebeca la casa stăpânului său. Rebeca s-a învoit să plece, deoarece acest lucru de la Domnul era urgent. „Şi ei au binecuvântat pe Rebeca, şi i-au zis: O, sora noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii, şi sămânţa ta să stăpânească cetăţile vrăjmaşilor tăi”. (Geneza 24:50, 51, 60, A.R.V.). Pe când că­milele se apropiau de destinaţie, purtând pe Eliazar şi pe logodnica lui Isaac, Isaac era la câmp şi-i văzu venind. Cara­vana se opri, iar Rebeca coborî şi-şi acoperi faţa cu vălul ei de mireasă. „Servul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale”. (Geneza 24:66,67). Nu există nici o dare de seamă că vreun preot ar fi fost de faţă sau ar fi luat vreo oarecare parte în aceste întâmplări; pentru că întreaga chestiune era în conformitate cu aran­jamentul şi legea lui Iehova Dumnezeu. Această parte plăcută a dramei profetice îndeplineşte pe mai departe icoana că sămânţa lui Avraam trebuie să fie numeroasă ca stelele şi ca nisipul. Ea preumbreşte că singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca „Sămânţa” nu va fi singur, ci că Iehova Dumnezeu, în conformitate cu scopul Său, îi va da asociaţi peste care Fiul va fi Capul, după cum bărbatul este capul femeii. (1Corinteni 11:3). În consecinţă, Isaac continuă să preumbrească pe Cristos Isus ca Sămânţa, pe când Rebeca preumbreşte grupa asociaţilor creştini, pe care Iehova Dum­nezeu, în conformitate cu scopul Său, îi dă lui Cristos Isus ca „mireasă”. Ei sunt „trupul lui Cristos”, al cărui Cap este Isus Cristos. Prin căsătoria cu Isaac, Rebeca deveni nora lui Avraam şi deveni una cu Isaac, tipica sămânţă a făgăduinţei. Aceasta preumbreşte cum aceia care constituie mireasa lui Cristos, sau „nevasta Mielului”, vor fi uniţi, prin adopţia lui Dumnezeu, împreună cu Sămânţa Cristos Isus şi prin aceasta devin parte a Sămânţei Mai Marelui Avraam. Aceasta nu este „interpretarea particulară” a vreunui om. Scripturile îndepărtează orice îndoială cu privire la aceasta. Sub inspiraţie cerească este scris: „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine. Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: Şi seminţelor (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: Şi seminţei tale, ADICĂ CRISTOS”. (Galateni 3:7,8, 16, A.R.V.). Aceasta dovedeşte că Cristos Isus este Sămânţa Mai Marelui Avraam, Iehova. Prin Cristos Isus, Iehova binecuvântează pe aceia care au credinţă şi o dovedesc, şi apoi El îi adoptă ca fii ai Săi şi-i face una cu Cristos Isus, Sămânţa, făcându-i astfel parte din „Sămânţă”. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus... Fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”. - Galateni 3:26-29. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam nu a descoperit câţi anume vor fi asociaţi cu Isus Cristos ca „mireasa Sa”; ei au fost lăsaţi fără număr, întocmai ca stelele şi ca nisipul. La timpul hotărât i-a plăcut lui Dumnezeu să facă de cunoscut numărul exact. (Apocalipsa 7:4-8; 14:1,3). Ca dovadă că Isaac preumbrea Sămânţa promisă, care uneşte clasa „miresei” cu sine ca şi copii ai lui Dumnezeu şi ai organizaţiei Sale, şi ca dovadă că mama lui Isaac, Sara, preumbrea pe „femeia” lui Dumnezeu, organizaţia Sa, Sionul sau Ierusalimul ceresc, este scris cu privire la trupul lui Cristos, urmaşii Săi: „Dar Ierusalimul cel de sus este liber, şi el este mama noastră. Şi voi fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii libere. Cristos ne-a izbăvit ca să fim liberi”. (Galateni 4:26,28,31). Organizaţia lui Dumnezeu este una a adevărului, şi de aceea este liberă. Dumnezeu ştia clar dinainte şi El de asemenea a hotărât dinainte sau a predestinat cine să fie Acela care, ca instrument al Său, va face mare numele Său şi va binecuvânta pe cei cre­dincioşi dintre oameni. Acest fapt devine tot mai clar pe măsură ce procedurile profetice se desfăşoară. Să nu se uite niciodată că Şarpele cel vechi, în amara sa vrăjmăşie împo­triva Seminţei făgăduite, era totdeauna la pândă şi gata de atac pentru a se opune împlinirii legământului lui Iehova şi astfel să se dovedească pe sine mai puternic decât Dumnezeu. După douăzeci de ani de sterilitate, nevasta lui Isaac deveni fecundă, prin mila lui Dumnezeu. Domnul i-a descoperit că va naşte doi gemeni, şi că cel ce se va naşte pe urmă va deveni mai puternic decât cel ce se va naşte mai întâi, şi Dumnezeu a hotărât că „cel mai bătrân va fi servul celui mai tânăr”. (Geneza 25:21-23). Aceasta a însemnat că cel mai tânăr era alegerea lui Dumnezeu pentru dreptul de întâia naştere pentru legământul Său cu Avraam. Şarpele cel vechi, cu toate acestea, imediat s-a apucat să saboteze această hotărâre divină şi să aducă ocară asupra alegerii lui Dumnezeu. Când s-a împlinit vremea Rebecăi să nască, întâiul născut a fost numit Esau, iar al doilea geamăn, care se ţinea tare cu mâna de călcâiul fratelui său, a fost numit Iacov, sau „Cel care ia locul altuia”. Gemenii crescură la maturitate. Esau deveni un vânător. Iacov se ocupa cu lucrarea de administrare şi de construcţie pe lângă corturile tatălui său Isaac şi cu studiul legămintelor lui Dumnezeu, a căror împlinire el o dorea. Esau nu se ocupa de legământul cu Avraam, ci vâna şi se interesa de fiicele blestemate ale lui Canaan, dintre care îşi alese femeile sale. Totuşi, el pretindea dreptul legământului avraamic, în virtutea legii ţării cu privire la fiii întâi născuţi. Neştiind că Dumnezeu hotărâse ca dreptul de întâia naştere să aparţină geamănului celui mai tânăr, lui Iacov, dar arătând dispreţ pentru cuvântul lui Dumnezeu şi iubindu-şi stomacul său, Esau vându dreptul său de întâia naştere lui Iacov pentru o gustoasă fiertură de linte. Pentru aceasta cuvântul lui Dumnezeu numeşte pe Esau un curvar şi un nelegiuit; şi pe drept, Dumnezeu a judecat pe cei doi fii gemeni, zicând: „Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât”. (Romani 9:10-13; Maleahi 1:2,3). Iacov poseda acum dreptul de întâia naştere în două moduri: prin hotărârea lui Dumnezeu şi prin dreptul de cum­părare a oricărei pretenţii în legătură cu aceasta. - Geneza 25:27-34. Diavolul ura pe Iacov şi veghea asupra lui ca să-l nimicească pe când era încă fără copii. La Gherar, în Palestina, Dumnezeu îşi reînnoi termenii legământului avraamic faţă de Isaac. (Geneza 26:1-6). Apoi veni vremea pentru Isaac ca să transmită urmaşului său binecuvântările dreptului de întâia naştere, pe care el le primise de la Avraam. Esau ţinu în neştiinţă pe tatăl său despre vânzarea pretenţiei sale la dreptul de întâia naştere. El a lucrat în mod făţarnic ca şi când dreptul i-ar fi aparţinut lui şi, la dorinţa tatălui său, se duse să vâneze, înainte de a veni să primească binecuvântarea. Dumnezeu lăsă ca Rebeca să afle despre complotul lui Esau şi o conduse în armonie cu ceea ce-i spusese Dumnezeu înainte de naşterea lui Esau şi a lui Iacov. Drept rezultat, Isaac a dat binecuvântarea alesului lui Dumnezeu, lui Iacov, şi zise: „Fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema, şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta”. (Geneza 27:27-29). Isaac, datorită vârstei înaintate, orbise şi nu văzu cui îi transmise binecuvântarea. De aceea, binecuvântarea îşi urmă cursul ei nu după voinţa omului, ci după voinţa lui Dumnezeu, pentru ca scopul lui Iehova să rămână în picioare. (Romani 9:11). El niciodată nu acordă binecuvântări în mod greşit. După aceea veni Esau, să pretindă în mod obraznic şi să primească binecuvântarea dreptului de întâia naştere, dar sfârşi prin a afla numai că Iacov lucrase în conformitate cu vânzarea pe care i-o făcuse cu ani înainte. Mâniat din cauză că nu-i reuşise să înşele pe fratele său, moştenitorul de drept al făgăduinţei, Esau plănui să omoare pe Iacov, la moartea tatălui lor. În acelaşi timp, el se căsători cu o femeie canaanită. Întreaga sa procedură arată că el era nevrednic de a moşteni binecuvântarea; de aceea, Dumnezeu hotărâ împotriva lui. Iacov era acum trecut de şaptezeci de ani. Mama sa Rebeca, auzind despre scopul criminal al lui Esau, sfătui pe credinciosul său fiu să se ferească de Esau şi să fugă în casa fratelui ei Laban, în Siria. Înainte ca să plece, orbul Isaac sfătui pe Iacov, ca moştenitor al făgăduinţei, să nu se conformeze după pur­tarea necurată a lui Esau, ci să meargă în casa vărului său în Siria (sau Padan - Aram) şi să-şi ia o nevastă din casa lui. Apoi - şi de astă dată în mod conştient - Isaac repetă binecuvântarea lui Dumnezeu pentru Iacov, arătând prin aceasta că el era moştenitorul aprobat. Iacov a pornit la drum spre Siria. În decursul călătoriei sale, el era obligat să doarmă afară, în câmp deschis, aproape, de locul ce se numeşte Luz. Şi-a pus o piatră drept căpătâi şi s-a culcat să doarmă. Iehova trimise un vis celui ce dormea şi asigură pe Iacov că procedase bine şi că era un om cu credinţă, care plăcea lui Dumnezeu şi că era ales de El. „Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea”. Din vârful scării aceleia, Iehova vorbi lui Iacov, şi, extinzând termenii legământului avraamic la el, îi zise: „Şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Deşteptându-se a doua zi dis-de-dimineaţă, Iacov făcu un stâlp din piatra pe care şi-o pusese de căpătâi, a turnat untdelemn pe ea şi a numit locul acela “Betel”, ceea ce înseamnă “Casa lui Dumnezeu”. Iacov a făcut o juruinţă că, dacă Dumnezeu îl va conduce şi se va îngriji de el şi-l va aduce din nou în pace acasă, atunci „Iehova va fi Dumnezeul meu”. - Geneza, capi­tolul 28, A.R.V. Ajungând în cetatea lui Haran în Siria, Iacov a fost bine primit de către Laban, unchiul său, şi putea să se simtă ca acasă. El a făcut o învoială cu Laban pentru a se căsători cu cele două fiice ale sale, Lea şi Rahela. Prin ele şi prin servitoarele lor, care au dat naştere la copii pentru stăpânele lor, Iacov deveni tată a unsprezece fii şi o fiică. El a dobândit de aseme­nea şi mari turme de animale domestice şi un mare număr de servi. Aceasta cauză gelozie în casa lui Laban şi Dumnezeu porunci lui Iacov să plece şi să se întoarcă în ţara promisă. Esau, auzind de venirea sa, ieşi în întâmpinarea lui, şi Iacov îi trimise daruri înainte. Noaptea, înainte de întâlnirea cu Esau, Iacov a fost vizitat de un înger al lui Iehova, şi Iacov s-a luptat cu îngerul în formă umană pentru o binecuvântare divină, înainte de a se întâlni faţă în faţă cu Esau. Apoi, acest împuternicit al lui Dumnezeu schimbă numele lui Iacov în Israel, zicând: „Căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor”. Pentru acest motiv „Israel” înseamnă „Cel ce domneşte cu Dumnezeu; luptător cu Dumnezeu”. Aceasta era răsplata pentru credinţa neclintită. Întâlnirea lui Iacov cu Esau trecu fără ca Esau să-şi fi executat ameninţarea sa, exprimată cu douăzeci de ani în urmă. Esau se întoarse la Seir, şi Iacov plecă mai departe şi îşi întinse un cort provizoriu aproape de Sihem. Acolo a ridicat un altar de închinare, pe care l-a numit „El-e-lo-he-Israel”, însemnând „Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel”. Acest Dumnezeu era Iehova, după cum zise Iacov în Betel, locul unde visase scara, în decursul timpului. Dumnezeu porunci lui Iacov să mai viziteze încă odată Betelul. Acolo apăru Dumnezeu lui Iacov şi confirmă schimbarea numelui său în acela de Israel, şi de asemenea şi promisiunea cu privire la sămânţa lui Avraam. Pe drum, pe când se întorceau de la Betel, şi pe când se apropiau de Efrata (mai târziu numit Betleem), soţia iubită a lui Iacov, Rahela, născu pe al doilea fiu al ei, Beniamin, dar ea muri din cauza marilor dureri de naştere. Celălalt fiu al ei era Iosif. Iacov era acum tată a doisprezece fii. El avea privilegiul acum să viziteze pe tatăl său Isaac, înainte ca acest bătrân patriarh, orb, să moară în vârstă de 180 de ani. Cu privire la moartea lui Isaac, darea de seamă la Geneza 35:29, în conformitate cu traducerea King James, sună: „Şi şi-a dat duhul şi a murit, fiind adăugat la poporul său, bătrân şi sătul de zile: şi fiii săi Esau şi Iacov l-au înmormântat”. Traducerea Douay a aceluiaşi verset sună: „Şi slăbit de vârstă, el muri şi a fost adăugat la poporul său”. Traducerea Rotherham sună: „Şi Isaac şi-a dat ultima suflare şi a murit, fiind adăugat la poporul său”. O comparaţie a acestor trei traduceri autoritare condam­nă falsa doctrină bazată pe minciuna Şarpelui în Eden, că un suflet nemuritor ar locui în trupul omului şi că, întocmai ca un duh, acesta scapă din trup la moarte şi se duce într-o lume spirituală, aşteptând o reuniune cu trupul la timpul învierii. Aceasta nu este altceva decât religia demonică a vechilor Egipteni, care făceau mumii prin îmbălsămarea trupurilor moarte, închizându-le în cosciuge în credinţa că în ziua judecăţii, sufletul va intra din nou în trup şi persoana va trăi din nou. Aceasta este o străduinţă nebună a demonilor de a contrazice sentinţa lui Dumnezeu asupra lui Adam: „Din ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”. În ce priveşte pe Isaac, el muri şi a fost înmormântat, şi la el se aplică cuvintele lui Isus: „Nimeni nu s-a suit în cer”. Fiul lui Isaac, Iacov a continuat să locuiască în corturi, ca un străin într-o ţară străină, neluând parte la afacerile acestei lumi, ci privind înainte spre lumea nouă a dreptăţii. Esau şi urmaşii săi, cu toate acestea, clădiră cetăţi în teritoriile Seirului şi întemeiară împărăţii şi ducate. Iacov privea după înte­meierea împărăţiei lui Dumnezeu prin Sămânţa făgăduită. El nu ridică cetate sau cetăţi, clădite de mâini omeneşti. Întocmai ca Avraam şi Isaac, el ţinea tare la integritatea Sa faţă de făgăduinţa lui Iehova şi era un martor credincios pentru El. Ca dovadă a aprobării acestor trei strămoşi ai Seminţei făgăduinţei, Iehova făcu să se scrie această dare de seamă: „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. În credinţa au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite (împlinite): ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dum­nezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate”. - Evrei 11:8-10,13-16. Acea „cetate”, sau guvern organizat, o vor lua ei în stăpânire ca prinţi peste tot pământul sub împărăţia cerească a Sămânţei „femeii” lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, Cristos Isus, Sămânţa, zise cu privire la credinţa lor: „Avraam s-a bucurat să vadă ziua Mea: a văzut-o, şi s-a bucurat”. (Ioan 8:56). Pentru credinţa şi faptele lor, ei sunt înscrişi cu numele în „marele nor de martori” ai lui Iehova. - Evrei 12:1.