Adevarul va va face liberi - Capitolul XX

De la moarte la nemurire „Noi am găsit pe Mesia (care tălmăcit, înseamnă Cristos)”. Despre această descoperire, pes­carul evreu Andrei se grăbi să spună fratelui său, Simon Petru. (Ioan 1:40,41, A.R.V.). Andrei auzise că Ioan Botezătorul identificase pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”, şi apoi el urmă pe Isus şi-L auzi predicând împărăţia mesianică. Cristos Isus spuse ucenicilor să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei. El însuşi făcea acest lucru. El nu se amesteca în afacerile politice ale acestei lumi, ci S-a devotat în mod exclusiv proclamării împărăţiei noii lumi a dreptăţii. În sinagoga oraşului Său natal Nazaret, în Galileea, El declară în mod public însărcinarea Sa de la Dum­nezeu de a predica, şi El se străduia deja să se descarce de obligaţia Sa de a pune mărturie despre cel mai mare adevăr al cuvântului scris al lui Dumnezeu, împărăţia. (Luca 4:16-21). El era Domnitorul uns al acelui Guvern teocratic, şi El era prezent. În acest fel, El era în drept să predice: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Ma­tei 4:17). El nu a clădit o sinagogă sau o clădire religioasă ca să Se instaleze în ea ca un pastor, să sune un clopot în turn şi să invite poporul să vină şi să-L audă predicând, şi apoi să facă o colectă de bani. El mergea la oamenii din popor şi le predica în libertate, în casele lor particulare şi în sinagogile unde se întruneau, precum şi în templul din Ierusalim. „Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El”. - Luca 8:1. Dintre aceia care auzeau şi urmau pe Cristos Isus, El alese şi numi doisprezece apostoli. El nu alese cărturari învăţaţi şi doctori în lege, avocaţi vicleni, farisei şi saduchei. Asemenea oameni învăţau tradiţiile oamenilor în locul poruncilor lui Dumnezeu şi practicau ceea ce unul dintre ei numea „religia iudeilor”. Ei contestară autoritatea şi însărcinarea lui Isus şi-L lepădară. Isus zise că nu poate fi pus vin nou în burduf vechi, fără ca să nu se întâmple o nenorocire. El alese oameni umili, dispuşi să înveţe, cinstiţi, temători de Dumnezeu. El veni în numele Tatălui Său, şi de aceea El le făcu de cunoscut numele lui Iehova. El îi învăţa că justificarea numelui lui Dumnezeu prin împărăţia Sa este de primă importanţă. Aşa îi învăţa El să se roage: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău; să vină împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. (Matei 6:9, 10). El îi însărcină şi-i trimise să predice din cetate în cetate şi din casă în casă. In­strucţiunile Sale erau: „Şi pe drum propovăduiţi, şi ziceţi: împărăţia cerurilor este aproape... La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră sa vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi... Veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta”. - Matei 10:1-23; de asemenea Luca 9:1-6; 10:1-16. Satan Diavolul pricepea că Isus era Moştenitorul lui Dumnezeu al împărăţiei pe care o predica. El era prezisa Sămânţă a „femeii” lui Dumnezeu, şi de asemenea Sămânţa făgăduită a lui Avraam. Vrăjmăşia lui Satan nu cunoştea margini şi el era hotărât să nimicească pe Isus şi să-şi menţină propria sa dominaţie asupra lumii nelegiuite. Din nou întrebuinţă religia ca pretext pentru a se opune martorului lui Iehova, de astă dată Martorul Principal. Preoţimea religioasă păşea împo­triva Lui, îl defăima şi căuta să-L omoare. Motivul era, după cum le spusese Isus: „Voi aveţi de tată pe Diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr”. (Ioan 8:44). Acei preoţi religioşi ai evreimii nutreau speranţe egoiste în inimile lor cu privire la împărăţia mesianică. Ei erau invidioşi pe Isus din pricina predicării împărăţiei şi refuzară să I se alăture în purtarea fructelor împărăţiei la poporul de rând, care asculta cu bucurie pe Isus. - Marcu 12:37. La trei ani şi jumătate după ungerea Sa ca Rege la râul Iordan, Isus călări în mod triumfător pe mânzul unei măgăriţe în mijlocul unei mulţimi care jubila, salutând împărăţia lui Dumnezeu. El intră călare în Ierusalim şi merse la templu, unde, din vechime, regii naţiunii lui Israel fuseseră unşi şi aclamaţi de popor. La templu, Cristos Isus, Regele Uns, judecă naţiunea, prezentându-se, atunci şi acolo, ca Regele numit al lui Dumnezeu. Conducătorii religioşi evrei refuzară această ocazie şi ridicară obiecţii împotriva demonstraţiei poporului. Făcând astfel, ei Îl lepădară ca Rege la această judecată în templu. De aceea, Isus le zise: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului, Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri? De aceea, vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar acela peste care va cădea ea va fi spulberat”. (Matei 21:23-46). Religioniştii complotau acum să-L omoare. Sărbătoarea Paştelor anului 33 d.C. veni câteva zile după aceea, şi Isus se adună cu apostolii Săi ca să mănânce Paştele. Cu acea ocazie El luă pâine şi vin şi institui o cină de amintire pentru numele lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ca un simbol al propriei Sale căi credincioase până la moarte, pentru justificarea numelui Tatălui Său. El zise către cei unsprezece apostoli credincioşi, care luară cina de amintire: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea, şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. - Luca 22:28-30, Diaglott; Rotherham. Apoi, accentuând că El reprezentase cu credincioşie pe Tatăl Său, Iehova, ca martor al Său pe pământ, El le zise: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). El le-a dat de înţeles că plecarea Sa la Tatăl era un motiv de bucurie: „Pentru că Tatăl Meu este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28). Altă data, cu o altă ocazie, El declarase perfecta Sa armonie cu Iehova în scopul Său şi în lucrarea Sa, întrucât zicea: „Eu şi Tatăl Meu suntem una”. Acum, în această noapte de Paşte, Isus îndrumă pe ucenicii Săi în rugăciune şi se rugă ca aceeaşi armonie şi unitate să poată fi stabilită între ucenicii Săi, prin mijlocirea adevărului. El zise lui Dumnezeu: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevăr... Nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una cum şi Noi suntem una, - Eu în ei şi Tu în Mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una,... Eu le-am făcut cunoscut numele Tău şi li-L voi face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei”. - Ioan 17:16-26. După ce vorbise astfel, Isus îi conduse afară în grădina Ghetsimani. Trădarea Sa de către Iuda, apoi cercetarea înaintea tribunalului religios evreiesc, după aceea o audiere înain­tea lui Pilat din Pont şi a Regelui Irod, şi, la urmă, o reaudiere înaintea lui Pilat, toate urmară rapid. În tot decursul acestui timp, marii preoţi şi ceilalţi preoţi evrei, aşezaţi în fruntea ma­selor populare, cereau în mod furtunos executarea lui Isus prin spânzurare pe lemn. „Să răstignesc pe Regele vostru?” le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: Noi n-avem alt rege decât pe Cezarul” - Ioan 19:6,15. Care atunci, era chestiunea de discuţie, pentru care era Cristos Isus cercetat şi încercat şi pe care religioniştii evrei îşi întemeiaseră hotărârea lor? Era mântuirea omenirii? Nu, nu aceasta era în primul rând; ci împărăţia lui Dumnezeu, al cărei Rege trebuie să justifice numele lui Dumnezeu, prin păstrarea cu credincioşie a integrităţii Sale înaintea lui Dum­nezeu, chiar până la moartea cea mai ruşinoasă. Împărăţia lui Dumnezeu este de prima şi de cea mai înaltă importanţă, deoarece sfântul Său nume şi dominaţia Sa universală a fost batjocorită prin inscripţia atârnată deasupra capului Său. El muri în aparentă dizgraţie în ochii religioniştilor şi politicienilor, dar muri în adevăr şi pentru adevărul împă­răţiei. Moartea Sa era moartea unui om liber. El muri cu mâinile curate, liber de robie faţă de om, diavol sau religie. El muri cinstind pe Iehova Dumnezeu. În lupta pe care Diavolul o duse împotriva Lui, pentru a-L face să-Şi păteze integritatea, Isus câştigase! „Şi strigând cu voce tare, Isus zise: Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez spiritul. Şi zicând aceasta încetă să mai respire” (Luca 23:46, Roth.; Diaglott). El ştia că moare credin­cios, şi de aceea era vrednic să-Şi încredinţeze puterea vieţii Sale marelui Dătător de viaţă în speranţa unei învieri. El cunoştea scriptura din Psalmii 16:10, care zice: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea”. În timp ce era viu în carne şi privea înainte spre această moarte, El nu era niciodată tulburat, ci trupul Său se odihnea în speranţă şi era liniştit. El ştia că va experienţa o înviere la viaţă în spirit, viaţă la care El fusese născut la râul Iordan. Satan Diavolul auzise pe Isus vorbind în particular ucenicilor Săi despre o înviere şi o reîntoarcere la Tatăl Său. În neliniştea sa, Diavolul făcu pe agenţii săi religioşi să pună o pază la mormântul în care era pus trupul lui Isus, precum şi o piatră mare deasupra, care apoi să fie sigilată în mod oficial. (Matei 27:57-66). Ce precauţie nebună! A treia zi de la înmormântare avu loc cel mai mare miracol al lui Iehova: învi­erea scumpului Său Fiu dintre morţi la viaţă divină, la nemurire. Nici un ochi uman nu văzuse acea înviere, dis-de-dimineaţă în acea dintâi zi a săptămânii. Paznicii mormântului au simţit un cutremur de pământ şi erau înspăimântaţi la vederea unui înger orbitor, care a dat piatra la o parte, expunând vederii interiorul gol al mormântului. Pe Isus cel înviat ei nu-L văzură, nici n-au fost făcuţi oarecare dintre servii Diavolului, după aceea, martori ai faptului învierii lui Isus. Ce se întâmplase cu trupul de carne al lui Isus? El nu a fost „spiritua­lizat”; pentru că aceasta este imposibil, după propriile cu­vinte ale lui Isus: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din spirit este spirit”. (Ioan 3:6). Pavel, care avusese o viziune a învierii lui Isus, zice de asemenea: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. (1Corinteni 15:50). În conformitate cu Psalmii 16:10 şi Fapte 2:27-31, nu era permis ca trupul să putrezească. De aceea, Iehova Dumnezeu dispuse de acel trup în propriul Său mod, întocmai după cum a dispus de trupul lui Moise, care era un tip al lui Cristos Isus; dar nimeni nu ştie cum s-a întâmplat aceasta. - Deuteronomul 34:5,6. La înviere, Atotputernicul Dumnezeu răspunse rugăciunii lui Isus: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. (Ioan 17:5). Aceea era slavă în cer, sau în regatul nevăzut, într-un trup spiri­tual a cărui strălucire nu era acoperită cu văl sau ascunsă de un trup de carne ce purta urma împunsăturii de suliţă în coastă, amprentele cuielor în mâini şi picioare, zgârieturile spinilor pe frunte, precum şi dungi pe spate, urme ale loviturilor de bici. Trupul de carne este trupul în care Isus S-a umilit întocmai ca un rob, şi nu este trupul slavei Sale, în care El înviase. Apostolul Petru, care L-a văzut după învierea Sa, mărturiseşte: „Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar A FOST ÎNVIAT ÎN SPIRIT, în care S-a dus să propovăduiască spiritelor din închisoare”, (1Petru 3:18,19, Douay; A.R.V.). El a fost înviat la viaţă divină într-un trup spiritual. Învierea ucenicilor Săi credincioşi va fi asemănătoare învierii Sale, cu privire la care este scris: „Dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. „Este semănat trup firesc şi învie trup spiritual... Noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”. - Romani 6:5; 1Corinteni 15:44, 52-54. Începând din ziua învierii Sale, Isus se arătă viu ucenicilor Săi credincioşi, la diferite intervale în decurs de patruzeci de zile. Deoarece un spirit nu poate să aibă carne şi oase, cum atunci a apărut Isus sau S-a făcut văzut lor? Prin materializarea unor trupuri de carne cu ocazia apariţiilor Sale, trupuri complet îmbrăcate, nu cu hainele Sale de înmormântare, ci cu îmbrăcăminte corespunzătoare timpului şi scopului apariţiei Sale. Aceasta nu era ceva nou sau neobişnuit; pentru că îngerul Gabriel apăru astfel preotului Zaharia înăuntrul tem­plului, şi şase luni mai târziu Mariei, mama lui Isus. Încă în acea dimineaţă a învierii, doi îngeri complet îmbrăcaţi în alb apărură Mariei Magdalena la mormânt. Astfel, Isus făcu vizibilă acum prezenţa Sa ucenicilor Săi, chiar înăuntrul camerei, îndărătul uşilor încuiate. Examinează fiecare din apariţiile Sale după înviere şi vei observa că El îşi materializa trupuri de diferite forme, şi de aceea deveni necesar pentru El ca să-Şi descopere adevărata identitate prin diferite semne şi in­dicii. La Marcu 16:12 citim: „După aceea, S-a arătat într-alt chip la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară”. Acest verset este înţeles astăzi a nu face parte din cartea originală a lui Marcu; totuşi, rapoartele autentice ale altor martori, dove­desc faptul că Isus Cristos cel înviat întrebuinţa toată puterea Sa în cer şi pe pământ ca să apară sub diferite trupuri, şi prin aceasta să dovedească că El este glorificat şi nu este mai mult o creatură de carne, pământească. Cu cel puţin o ocazie, probabil două, El apăru într-o formă asemănătoare aceleia a trupului în care a fost răstignit, pentru ca să Se identifice faţă de Toma cel îndoielnic. - Luca 24:36,43 A.R.V.; Ioan 20:19-30. Datorită acestor manifestări diferite, Maria Magdalena confundă pe Domnul ei înviat cu un grădinar. Cei doi ucenici cu care El se întovărăşise pe drum spre Emaus, nu-L cunoscură până ce ajunseră acasă şi li Se descoperi la masă. Când El apăru în formă cunoscută spre a satisface pe Toma, acel ucenic, acum convins, izbucni într-o exclamaţie de mirare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Prin aceasta Toma nu voia să susţină că Isus era Atotputernicul Dumnezeu sau Iehova însuşi. „Dar lucrurile (semnele) acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. - Ioan 20:28-31. Când Isus Se arătă la şapte ucenici la Marea Galileei, în timp ce ei pescuiau şi veniră la ţărm să prânzească din peştele pe care El îl pregăti în mod miraculos pentru ei, la început „ucenicii nu ştiau că este Isus”. Dar, după minune, nici unul dintre ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti? căci ştiau că este Domnul” (Ioan 21:4,12). După aceea, când El apăru pe un munte în Galileea, „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. (Matei 28:16,17). După ani de zile, El apăru fără un trup de carne lui Saul din Tars, devenit apostolul Pavel după aceea; căci însoţitorii lui Saul nu vedeau pe nimeni, dar auzeau sunetul glasului. Isus, în mod miraculos, permise lui Saul să vadă ceva din slava Sa cerească, ca un spirit divin. Lui Saul, care nu L-a identificat după oarecare amprente ale cuielor în mâinile şi picioarele Sale, Domnul zise drept răspuns la întrebarea sa: „Eu sunt Isus, pe care tu îl persecuţi”. Viziunea l-a costat pe Saul vederea sa timp de trei zile. De aceea, timp de patruzeci de zile după învierea Sa, Isus nu apăru în acest mod ucenicilor Săi, ci în formă de carne. Cristos Isus este într-adevăr înviat. În gloria învierii, El zise: „Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor”, deoarece este îmbrăcat acum cu nemurire. (Apocalipsa 1:5, 18). El este „Cel întâi născut din morţi”, „pârga celor adormiţi”. (Coloseni 1:18; 1Corinteni 15:20). El este cel dintâi care trebuia să fie înviat pentru viaţă veşnică. Învierea Sa este începutul „primei învieri”, în care ucenicilor Săi credincioşi le este făgăduit să se împărtăşească. (Apocalipsa 20:5,6). El este temelia tare şi nemuritoare pentru o lume nouă, liberă şi fără sfârşit.