Adevarul va va face liberi - Capitolul XIX

Regele libertatii apare Timpul pentru apariţia lui Mesia, sau Cristos, fusese prezis lui Daniel şi prin el scris cu sute de ani înaintea venirii Celui uns. Pentru mângâierea lui Daniel, îngerul Gabriel îl informa: „Să ştii dar şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Mesia, la Prinţul, vor trece şapte săptămâni; apoi, timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi stârpit, şi nu va avea nimic dar nu pentru sine însuşi”. (Daniel 9:25, 26). Asemenea poruncă referitoare la zidirea din nou a Ierusalimului a fost dată lui Neemia în anul 454 î.C. şi 69 de săptămâni de ani (sau 483 de ani) de la acea dată ne duce la anul 29 d.C., ca anul în care trebuia vegheat. Va apărea Mesia atunci? - Neemia 1:1-5; 2:1-8. Cu sute de ani mai târziu, acelaşi înger Gabriel era trimis la Ierusalimul zidit din nou, ca să prezică credinciosului preot Zaharia în templu naşterea unui fiu care va merge înaintea lui Mesia şi va anunţa venirea Lui. Şase luni mai târziu, „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria”. Gabriel zise acestei urmaşe a Regelui David din seminţia lui Iuda: „Iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Gabriel i-a răspuns: „Spiritul sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu... Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”. (Luca 1:5-37). În asemenea frază, deşi Maria nu înţelegea, solul lui Dumnezeu spuse că viaţa iubitului şi singurului născut Fiu al lui Iehova va fi transferată sau mutată din regatul ceresc şi din gloria cerească în mitra fecioarei evreice, prin puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu. Câtva timp după aceea, îngerul Domnului anunţă pe Iosif, logodnicul Mariei, într-un vis, zicând: „Nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la spiritul sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. (Matei 1:20,21, A.R.V.). Această întâmplare avea să fie în împlinirea profeţiei lui Isaia 7:14: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-I vor pune numele Emanuel, care, tălmăcit înseamnă: Dumnezeu este cu noi”. - Matei 1:22,23. Iosif şi Maria erau obligaţi să se ducă la Betleem, în ţara lui Iuda, înainte ca această întâmplare să aibă loc, şi într-o noapte copilul s-a născut acolo şi a fost culcat într-o iesle. Aceasta s-a întâmplat cu treizeci de ani înainte de data profetică a anului 29 d.C. Erau cam şase luni după sărbătoarea paştelor, primăvara anului 2 î.C., deci în jurul lui l Octombrie, când ploile de iarnă nu începuseră încă şi păstorii erau afară pe câmpiile din apropiere, păzindu-şi turmele noaptea. Păsto­rii nu văzură aşa numita „stea a Betleemului” sau „steaua de la răsărit”, spre a le atrage atenţia asupra importantului eveniment. Ei nu erau astrologi, ca magii sau „înţelepţii de la răsărit”, închinători la demoni. Aceşti păstori evrei se temeau de Dumnezeul lui Avraam şi al lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul. Iată semnul, după care-L veţi cu­noaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui [între oamenii de bine, Douay]. - Luca 2:9-14. Religioniştii numiţi „trinitarieni” zic că aceasta era încarnarea lui Dumnezeu şi că acolo s-a născut aşa numitul „Dumnezeu-om”. Unei asemenea învăţături nescripturale i se datorează obiceiul de a numi pe Maria „mama lui Dumnezeu”, defăimând prin aceasta pe Atotputernicul Dumnezeu, care nu are nici început sau origine, şi nici mamă. Mariei nu i s-a spus că ea va fi „mama lui Dumnezeu”, ci îngerul Gabriel i-a spus: „Sfântul, care se va naşte din tine, va fi chemat fiul lui Dumnezeu”. (Luca 1:35). Mai mult încă, dacă o simplă încarnare a Fiului lui Dumnezeu ar fi fost intenţionată, atunci nu ar fi fost necesar ca viaţa Lui să fie transferată ca un embrion în mitra fecioarei şi să se dezvolte acolo, până când, în cele din urmă, să fie născut ca un copil neajutorat. El putea să rămână mai departe o persoană spirituală şi să-Şi materializeze un trup de carne pe deplin dezvoltat, îmbrăcându-se cu el, exact cum au făcut aceasta fiii lui Dumnezeu în zilele lui Noe şi cum a făcut şi îngerul Gabriel, când a apărut vizibil Mariei. În locul descrierii unei încarnări, Scriptura (Ioan 1:14) zice: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Misiunea Sa pe pământ urma să fie temporară, şi de aceea se spune că a „locuit” printre noi, întocmai după cum vorbeşte apostolul Petru despre sine ca fiind „în cortul acesta”, cu toate că Petru nu era încarnat. (2Petru 1:13,14). Că Fiul lui Dumnezeu născut pe pământ nu era o puternică persoană spirituală, îmbrăcându-Se cu o formă de carne a unui sugar şi pretinzând a fi absolut ignorant, întocmai ca un nou născut, este dovedit prin scriptură (Filipeni 2:5-8), care arată că El pusese la o parte existenţa Sa spirituală: „Cristos Isus, care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. - Diaglott. Se susţine că versetul din scriptură: „Şi-i vor pune numele Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: Dumnezeu este cu noi”, dovedeşte că acest sugar era însuşi „Dumnezeu încarnat”. Aceasta este o sucire a Scripturilor şi este contrară tuturor celorlalte texte ale Bibliei, care se ocupă de acest subiect. Numele „Emanuel” înseamnă simplu că reprezentantul şi servul lui Dumnezeu era cu poporul Său de legământ şi astfel, în mod reprezentativ, Iehova Dumnezeu era cu ei şi era pentru ei, de partea lor, favorizându-i şi ajutându-i, aşa după cum a fost prezis aceasta la Isaia 8:10. Tot la fel şi faptul că numele „Isus” înseamnă “Iehova mântuieşte”, nu înseamnă că Isus şi Iehova Dumnezeu sunt una şi aceeaşi persoană. „Isus” este simplu forma greacă pentru numele ebraic „Iosua”, şi faptul că succesorul lui Moise era numit Iosua nu înseamnă că el era Iehova Dumnezeu. - Numerii 13:16,17; Fapte 7:45. Profeţia citată din Ieremia 23:5,6, nu poate fi întrebuinţată ca dovadă că Isus este Iehova Dumnezeu însuşi şi una în persoană cu El, anume: „Iată vin zile, zice Iehova, când voi ridica lui David o odraslă neprihănită. El va împăraţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată numele pe care i-L vor da: Iehova, neprihănirea noastră”. (A.R.V.). Simpla chemare a unei creaturi printr-o numire care cuprinde numele „Iehova”, nu înseamnă unitatea în persoană a acelei creaturi cu Iehova. Aceasta este dovedit de către Scriptură, la Ieremia 33:16: „în zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum îl vor numi: Iehova, neprihănirea noastră”. (A.R.V.). Cu sigu­ranţă că Ierusalimul nu este una în persoană cu Iehova şi nu este egal cu El în putere şi slavă, nici nu este un membru al presupusei „trinităţi” sau treimi. Scriptura de la 1Timotei 3:16, este de asemenea citată de către religionişti în argumentarea lor că Isus era „Dumnezeu încarnat”. Această susţinere este răsturnată de cuprinsul tuturor versiunilor moderne revizuite ale textului, după cum urmează: „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei; El, care a fost arătat în trup, îndreptăţit în spirit, văzut de îngeri, propovăduit printre naţiuni, crezut în lume, primit sus în slavă”, (1Timotei 3:16, A.R.V; Douay; Diaglott; Rotherham; Weymouth; etc.). În pasajul de mai sus, aproape în toate manu­scrisele vechi şi în toate versiunile, inclusiv Latina Vulgata, sună „El care” în loc de „Dumnezeu”. Mai mult încă, ideea religioasă despre „sângele lui Dumnezeu”, bazată pe cuvintele lui Pavel din Fapte 20:28, este contrazisă de către reproduce­rea accentuată a textului original grecesc de Diaglott şi Rother­ham, după cum urmează: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus spiritul sfânt priveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Aceluia care este al Său”, (nu: „cu însuşi sângele Său”). Sângele propriului Său Fiu, sau al Mielului lui Dumnezeu, este acela prin care cumpără Iehova Dumnezeu biserica Sa. Iosif şi Maria erau autorizaţi să numească pe copil „Iosua”, sau „Isus”, pentru că, zicea îngerul, „El este acela care va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. (Matei 1:21, A.R.V.). Numai pe aceia care devin poporul Său credincios şi ascultător îi mântuieşte El, şi nu pe aceia care rămân necredincioşi şi rebeli cu voia. Dacă Isus ar fi fost Atotputernicul Dumnezeu Iehova, nu ar fi putut să mântuiască pe poporul Său de păcatele lui prin sângele Său, deoarece Iehova Dumnezeu este nemuritor, „din veşnicii în veşnicii”. „Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică” (1Timotei 6:16, A.R.V.). Atot­puternicul Dumnezeu nu poate muri, dar Isus putea muri şi a şi murit, după cum este mărturisit de către Scripturi; de aceea, El nu putea fi Dumnezeu, Tatăl Său, ci era Fiul muritor al lui Dumnezeu. La timpul hotărât, după dovedirea credincioşiei Sale până la moarte şi după procurarea răscumpărării din păcat, Fiul a fost răsplătit cu nemurire, după cum El zicea: „După cum Tatăl are viaţă în sine însuşi, tot aşa a dat şi Fiului ca să aibă viaţă în sine însuşi”. - Ioan 5:26. Hotărârea divină este: „Plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru”. (Romani 6:23). Pentru ca Isus să poată mântui poporul Său de păcatele sale, era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie născut ca o creatură omenească şi să crească spre a deveni „omul Cristos Isus”. (1Timotei 2:5,6). El deveni astfel pe deplin egalul şi perfectul Adam din Eden, fără păcat şi înzestrat cu dreptul la viaţă umană perfectă în Para­disul pământesc. Legea lui Dumnezeu arată perfecta balanţă a justiţiei divine zicând: „Dar, dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. (Exodul 21:23,24) Omul perfect Adam a păcătuit, făcând să se întâmple o nenorocire, şi a fost condamnat la moarte. El pierdu dreptul său la viaţă şi de aceea nu putea să lase moştenire copiilor săi dreptul la viaţă veşnică. Pentru ca dreptul la viaţă să fie asigurat pentru aceia din urmaşii lui Adam care cred şi ascultă pe Dumnezeu, era necesar ca un alt om perfect să-şi dea viaţa sa umană şi dreptul său pentru o asemenea viaţă lui Dumnezeu ca un preţ de răscumpărare. Prin aceasta el răscumpără sau primeşte înapoi pentru acei credincioşi dreptul la viaţă pe care-l pierdu Adam prin păcat, şi dreptul la viaţă poate atunci să fie acordat acelora care se dovedesc vrednici conform clauzelor lui Dumnezeu. Deoarece nici unul dintre urmaşii lui Adam nu este fără păcat sau nu are un drept la viaţă pe care să-l prezinte ca un preţ de răscumpărare, era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să renunţe sau să depună existenţa Sa spirituală şi să devină omul perfect de care era nevoie. Spre a întruni cu exactitate legea perfectă a lui Dumnezeu, Isus trebuia să fie un om perfect, nici mai mult, nici mai puţin. Astfel, Isus putea să moară pentru omenirea care avea nevoie de răs­cumpărare, dar nu ca o creatură spirituală, ci ca o creatură umană perfectă. Pentru acestea şi alte motive, Isus nu era un „Dumnezeu-om”, pentru că aceasta ar fi fost mai mult decât preţul de răscumpărare cerut. Dacă El ar fi fost Dumnezeu nemuritor sau un suflet nemuritor, atunci nu putea să-Şi dea viaţa. În conformitate cu faptele scripturale, El era muritor pe pământ, şi cu El s-a împlinit profeţia lui Isaia 53:12: „El S-a dat pe sine la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi”. „Sufletul Lui era atunci cuprins de o întristare de moarte”. - Matei 26:38. Deoarece Isus nu-şi primi viaţa Sa de la păcătosul Adam prin omul imperfect Iosif, el nu era fiul lui Adam. Deoarece El a fost născut de o femeie prin puterea lui Dumnezeu şi deveni omul perfect, fără păcat şi nepătat, echivalentul exact al omului perfect din Eden, Isus era în mod potrivit numit: „Fiul omului”, (după cum sună literal în greceşte). Prin jertfa Sa de ispăşire, El răscumpără dreptul la viaţă şi toate privilegiile posedate de omul perfect în Eden. Cu aceasta corespund scripturile, zicând: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dum­nezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, ca să căpătăm înfierea”. „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi”. - Galateni 4:4,5; Matei 20:28. Iosif şi Maria nu au fost instruiţi să numească copilul Cristos, pentru că acesta este un titlu care înseamnă Uns. Cu toate acestea, copilul era destinat să devină Cristos sau Mesia. Aceasta urma să se întâmple atunci când îl unse Dumnezeu ca să fie Prinţul regal. De abia la timpul acelei ungeri trebuia să vină şi să apară „Mesia, Prinţul”. Însăşi numirea lui Isus pentru a fi Mesia sau Cristos, dovedeşte că scopul său principal sau primar de a veni pe Pământ nu era să răscumpere şi să mântuiască omenirea. Asemenea mântuire a creaturilor umane, deşi importantă pentru oamenii care caută viaţă veşnică, este numai secun­dară în scopul sublim al lui Dumnezeu. Scopul lui Iehova este ca să stabilească un guvern drept, un guvern teocratic, care se va odihni pe umerii credinciosului Său Fiu, şi prin acel guvern să justifice numele Său înaintea tuturor creaturilor vii din univers. Aceasta va dovedi pe Diavol ca un defăimător, mincinos şi dumnezeu fals. Titlul Mesia sau Cristos arată, nu pe Răscumpărătorul, ci pe Regele princiar pe care Iehova îl unge ca să fie domnitor în acea Teocraţie sau în împărăţia lui Dumnezeu. Scopul primar al Fiului lui Dumnezeu de a veni pe Pământ, era să înfrunte pe Satan şi să răspundă în mod decisiv falsei acuzaţii a lui Satan, că Dumnezeu nu poate pune pe pământ o creatură care să-şi păstreze integritatea şi să rămână credincioasă până la moarte, sub proba persecuţiei din partea Diavolului şi a demonilor săi. (Iov 1:8-12; 2:3-5). Şarpelui trebuia să i se permită să sfărâme călcâiul Seminţei „femeii” lui Dumnezeu. Prin păstrarea integrităţii Sale sub cea mai înfocată probă, Cristos Isus trebuia să justifice numele Tatălui Său şi să-şi dovedească vrednicia de a fi Sămânţa sau Regele organizaţiei principale a lui Dumnezeu, Sion. În anul 29 d.C., ajungând la vârsta de treizeci de ani, Isus Se consacră pe sine scopului lui Iehova şi simboliză în mod public că El a murit faţă de voinţa Sa proprie şi urma să trăiască pentru a face voia lui Dumnezeu, întrucât a fost botezat prin scufundare în apele Iordanului şi apoi a fost ridicat din apă. Imediat după aceasta, Ioan Botezătorul văzu o reprezentare a spiritului sau forţei active a lui Dumnezeu, coborându-se asupra lui Isus. Aceasta era în forma unui porumbel. (Luca 3:21-23). Religioniştii pledează în mod copilăresc că aceasta ar fi o dovadă a unei „trinităţi”: Tatăl, Fiul şi spiritul sfânt. De fapt, numai două persoane erau aici, fiecare sepa­rate şi distincte, şi un porumbel ca un semn pentru Ioan Botezătorul că puterea nevăzută a lui Dumnezeu fusese revărsată asupra Fiului lui Dumnezeu. Ioan auzi glasul lui Dumnezeu, care anunţa pe Isus ca Fiul Său. Aceasta dovedeşte că Dumnezeu născu acolo pe Isus prin spiritul sau forţa Sa activă, în virtutea căreia Isus deveni acum Fiul spiritual al lui Dumnezeu înzestrat cu dreptul la viaţă spirituală în cer. Dumnezeu îl născu astfel deoarece dreptul lui Isus la viaţă umană, trebuia, de acum înainte, să fie dedicat răscumpărării omenirii. Viaţa Sa pământească trebuia să fie depusă ca o răscumpărare pentru păcătoşii care se pocăiesc. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a primit pe Isus în „legământul prin jertfă”. (Psalmii 50:5). Viaţa Sa umană era devotată în mod necondiţionat spre a răscumpăra pentru oamenii care cred dreptul la viaţa veşnică, care fusese pierdut pentru ei întrucât se născuseră păcătoşi. Din aceste motive, putea Isus după aceea să zică unui paralitic: „Omule, păcatele îţi sunt iertate”. Cu privire la o femeie păcătoasă, care-I spălase picioarele cu lacrimile ei şi I le şterse cu părul capului ei, El zice: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate”. „Şi El îi zise: „Păcatele tale îţi sunt iertate”. Cărturarii religioşi şi fariseii acuzau pe Isus de pretenţia de a fi Dumnezeu sau egal cu Dumnezeu, întrucât iartă păcatele. (Luca 5:18-24; 7:37-50). Isus putea astfel să ierte păcate deoarece El era şi este Cuvântul lui Dumnezeu, şi El era atunci în legământul cu Dumnezeu prin jertfă. Din pricina acestei vieţi umane perfecte, fără păcat, Isus era legat prin contract să întrebuinţeze viaţa Sa pentru răscumpărarea celor ce se pocăiesc, care cred, şi să-i elibereze de neputinţa păcatului. Pentru acelaşi motiv, putea Isus mai târziu să dea următoarea însărcinare credincioşilor Săi apostoli: „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20:23). Apostolii erau reprezentanţii Săi pe Pământ. Profeţia lui Dumnezeu, la Psalmii 2:7, era adresată lui Isus: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. Când Iehova născu pe Isus cel botezat şi-L făcu Fiul spiritual al lui Dumnezeu, cu drept la viaţă în regatul spiritual ceresc, Isus deveni o „creatură nouă”. Atunci Iehova primi pe Fiul Său născut într-un legământ pentru împărăţie, după cum a fost preumbrit prin legământul pentru împărăţie pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Regele David cu sute de ani înainte. Isus deveni moştenitorul împărăţiei mesianice şi era în adevăr „Fiul lui David”, pe care Şarpele îl pândea pentru a-L nimici. În armonie cu aceasta, Iehova unse pe Isus cu spiritul sfânt sau forţa divină, după cum a fost simbolizat prin coborârea porumbelului asupra capului lui Isus. El era uns să fie Regele, „Prinţul Păcii”, Sămânţa „femeii” lui Dumnezeu, Sion. În virtutea acestei ungeri El deveni Mesia, Cristos. De acum înainte El era Cristos Isus, sau Unsul Isus. - Fapte 10:36-38. La acel eveniment veni „Mesia, Prinţul”, şi cele şaizeci şi nouă de săptămâni de ani, prezise la Daniel 9:25, ajunseră la sfârşitul lor. Pentru ce venise Mesia, Prinţul? Cristos Isus însuşi răspunse, când guvernatorul Pilat din Pont îl întrebă: „Atunci un rege tot eşti?”, „Isus răspunse: Tu zici că Eu sunt un rege. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37). Mântuirea umană este subordonată acestei lucrări de mărturie pentru justificarea numelui lui Dumnezeu. În credincioşie faţă de legământul pentru împărăţie şi faţă de ungerea Sa de a propovădui împărăţia, Isus rezistă ispite­lor Diavolului în decursul celor patruzeci de zile în pustie. El refuză să accepte de la Satan împărăţiile acestei lumi, în schimbul închinării Sale la Diavol. El era hotărât să câştige împărăţia şi apoi cu puterea împărăţiei să sfărâme capul „acelui şarpe vechi, numit Diavolul şi Satan”, şi prin aceasta să justifice numele lui Dumnezeu. (Matei 4:1-11). Mesia este Regele libertăţii, pentru că prin glorioasa Sa domnie El aduce pentru vecie libertăţile dorite de om.