Adevarul va va face liberi - Capitolul XXI

Biserica oamenilor liberi Porţile iadului nu putură birui pe cel mai mare Martir al lui Iehova, „pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii [iadului, Douay], pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea”. (Fapte 2:24). Aceasta întăreşte declaraţia făcută ucenicilor Săi de către Cristos Isus: „Şi pe această piatră voi zidi biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui”. (Matei 16:18, Douay). După învierea Sa El anunţă: „Iată, Eu sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Aceasta dă speranţă uceni­cilor Săi că, după cum sufletul sau viaţa Sa nu a fost lăsat o pradă pentru vecie iadului sau locuinţei morţilor, tot la fel sufletele urmaşilor Săi credincioşi nu vor fi părăsite pentru vecie în groapă. Cristos Isus are puterea să elibereze din „iad” şi „moarte”, şi El declară: „Oricine vede pe Fiul şi crede în El, poate să aibă viaţă vecinică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. - Ioan 6:40. Stânca pe care biserica este fondată, este cerească. Ea este Cristos Isus. La patruzeci de zile după învierea Sa la viaţă ca o „nouă creatură” cerească, El se înălţă la cer nu ca să înceapă imediat să domnească, ci să stea la dreapta puterii lui Dumnezeu şi să zidească biserica Sa. (Fapte 1:1-9; Evrei 10:12,13; 12:2). Tatăl Său, Iehova, El însuşi este marea Stânca cerească, pe care se odihneşte întreaga creaţie: „Voi vesti numele lui Iehova. Daţi slavă Dumnezeului nostru. El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite”. (Deuteronomul 32:3,4, ARV). Fiul lui Iehova, Cristos Isus, este „întipărirea chipului Fiinţei Sale, care ţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale”. Cu privire la acest Fiu şi la locul Său important în organizaţia cerească Sion, Iehova zise: „Aşa vorbeşte Domnul Iehova; Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încer­cată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.” (Evrei 1:3; Coloseni 1:15; Isaia 28:16, A.R.V.). Pe sine însuşi, ca Regele Uns şi Fiul viului Dumnezeu, Cristos Isus zideşte organizaţia Sa regală, biserica. Apostolul Petru, care credea în „Stâncă”, vestea cu îndrăzneală, atât duşmanului cât şi bisericii deopotrivă, că Isus Cristos este Temelia, Stânca, pe care este zidită biserica lui Cristos. - Fapte 4:8-12; 1Petru 2:3-10. „Biserică” înseamnă o adunare chemată afară din lume pentru scopul lui Dumnezeu şi, ca atare, adunarea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel sub Moise ca profet, era o „biserică”. (Fapte 7:37,38). Primii membrii ai bisericii clădite pe Cristos Isus au fost luaţi din „biserica” unor astfel de izraeliţi naturali, sau din „Israelul după carne”. Pe de altă parte, toţi membrii bisericii lui Dumnezeu în Cristos devin o creaţie nouă, şi de aceea sunt izraeliţi spirituali, „Israelul lui Dumnezeu” (1Corinteni 10:18; Galateni 6:15,16). Când Iacov, al cărui nume îl schimbă Dumnezeu în acela de Israel, binecuvântă pe cei doisprezece fii ai săi înaintea morţii sale, el lăsă doisprezece stâlpi de temelie, pe care se putea rezema acea naţiune tipică a lui Israel. Când Cristos Isus a fost pus ca piatră de temelie în Sion, El de asemenea a ridicat doi­sprezece stâlpi de temelie pentru organizaţia bisericii Sale, anume doisprezece apostoli ai Săi, dintre care Petru era unul. Aceasta este preumbrit în mod simbolic la Apocalipsa 21:14: „Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Galateni 2:9). Numărul final al bisericii cereşti va fi de numai 144.000, în conformitate cu hotărârea lui Dumnezeu. Deoarece ei erau preumbriţi prin cei credincioşi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, biserica lui Dumnezeu este asemănată celor douăsprezece seminţii din 12.000 de membrii fiecare. (Apocalipsa 7:4-8; 14:1,3). Ei sunt sub un „nou legământ”, mijlocit de către Mai Marele Moise, Cristos Isus. Legământul nou l-a înlocuit pe cel vechi al legii, încheiat cu Israelul natural. - Evrei 8:6-13. Cristos Isus, când era pe pământ, nu puse mântuirea creaturilor umane pe planul întâi şi apoi, în mod frenetic, să încerce să convertească lumea. El îşi mărgini propovăduirea şi activităţile Sale la naţiunea lui Israel şi spuse ucenicilor Săi atunci să facă la fel: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. „Să nu mergeţi pe calea pagânilor, şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24; 10:5,6). Dacă un număr suficient de evrei ar fi părăsit religia iudeilor şi ar fi exercitat credinţă în cuvântul lui Dumnezeu şi s-ar fi întors la Isus, despre care cuvântul lui Dumnezeu a profeţit, întreaga corporaţie a bisericii ar fi fost aleasă din naţiunea evreiască. Cu toate acestea, scripturile au prezis că aceasta nu va fi aşa, ci casele lui Israel se vor poticni în Cristos Isus ca Stâncă, şi numai o rămăşiţă a Israelului natural îl va accepta şi va fi zidită în biserică pe Cristos. Domnul Isus ştia dinainte aceasta prin intermediul profeţiilor, şi zise lui Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Matei 16:19). Cum atunci, a întrebuinţai Petru cele două chei? Înainte de înălţarea Sa la cer, Isus zise ucenicilor Săi: „Trebuia să pătimească Cristos, şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri”. (Luca 24:46-48; Fapte 1:7,8). La zece zile după înălţarea Sa, lucrarea de mărturie începu în ziua de Rusalii, la Ierusalim. Isus spusese dinainte ucenicilor Săi: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia”; şi El luă atunci pe apostolii Săi credincioşi cu Sine în legământul pentru îm­părăţie. (Luca 12:32; 22:28-30). La Rusalii era timpul potrivit ca să se dea şi altor evrei privilegiul să fie luaţi în legământul pentru împărăţia cerurilor. Cum trebuia să se deschidă acest privilegiu unor asemenea evrei? Prin „cheile cunoştinţei”; şi această cunoştinţă trebuia să fie împărţită prin predicare. - Luca 11:52; Fapte 2:21; Romani 10:11-17. În ziua de Rusalii, privilegiul a fost dezlegat în cer, şi Petru întrebuinţă prima „cheie a împărăţiei cerurilor” şi dezlegă. În ziua aceea, în timp ce apostolii şi alţi ucenici erau adunaţi împreună în Ierusalim, un glas veni din cer, şi spiritul sau forţa nevăzută a lui Dumnezeu s-a vărsat asupra ucenicilor credin­cioşi. Ei erau născuţi prin puterea Tatălui şi unşi pentru împărăţie prin spiritul Său. Aceasta era în mod definitiv însărcinarea lor de a predica şi a pune mărturie despre împărăţie. Datorită demonstraţiei făcute de către toţi acei ucenici care vorbeau în limbi străine, o mulţime de participanţi la sărbătoarea Rusaliilor din multe ţări şi limbi se adunară afară. Atunci Petru, primitorul cheilor împărăţiei, se ridică şi le predică pe Cristos, Regele, şi încheie, zicând: „Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăşmaşii Tăi sub picioarele Tale. Să ştie bine dar toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi”. (Fapte 2:34-36). Cu această introducere a mărturiei împărăţiei, Petru întrebuinţă pe cea dintâi dintre „chei”, şi mii erau admişi în ziua aceea în privilegiile împărăţiei. „Cei ce au primit predicarea lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete”. Apoi ei se angajară în activitatea de predicare din casă în casă, fiind bine primiţi de popor. - Fapte 2:41,46,47. Profeţia lui Daniel 9:26 şi 27, arată că o jumătate de săptămână de ani, sau trei ani şi jumătate, trecură după aceste Rusalii. În decursul acelui timp, convertirea la creştinism era limitată la evrei şi samariteni, după cum spusese Isus: „îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi în Samaria”, înainte de a merge până în mai îndepărtate părţi ale pământului. (Fapte 1:8). În această perioadă de timp, privilegiile împărăţiei erau legate de acest cerc de persoane, iar de păgâni în general erau ţinute departe; de aceea, Petru era legat sau împiedicat de a întrebuinţa într-un mod oarecare cea de-a doua „cheie” a împărăţiei. Limita de timp a fost în cele din urmă atinsă. Până atunci, numai o rămăşiţă dintre evrei, împreună cu unii samariteni, observase privilegiul împărăţiei. Atunci cerurile dezlegară privilegiul pentru păgâni, şi Petru era eliberat de restricţii pentru acest serviciu. Pe loc, el întrebuinţă cea de-a doua cheie. L-a trimis Dumnezeu în acest scop la Roma? Nu; ci la un italian, care fusese convertit de la păgânism la credinţa în Iehova Dumnezeu şi care locuia în Cezareea, pe coasta Mării Mediterane, cam la 110 km de Ierusalim. Dumnezeu îi tri­mise o vedenie a unui înger, care-l invită să trimită după Simon Petru, care era atunci în Iope, nu departe de acolo. Exact în timpul când soseau trimişii lui Corneliu, Dumnezeu trimise o vedenie lui Petru arătând că acum calea era deschisă pentru alte naţiuni în afară de evrei, şi astfel Petru se întoarse cu trimişii la casa lui Corneliu. Atunci predică acestuia, rudelor şi prietenilor lui adunaţi, cu privire la Cristos sau Unsul Isus: „Noi suntem martori a tot ce a făcut El,... şi ne-a poruncit să propovăduim norodului, şi să mărturisim ... că oricine crede în El, capătă, prin numele Lui, iertarea păcate­lor”. - Fapte 10:1-43. A confirmat cerul ceea ce făcu Petru cu cea de-a doua „cheie a cunoştinţei”? „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, s-a pogorât spiritul sfânt peste toţi cei ce ascultau cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur [evrei] care veniseră cu Pe­tru, au rămas uimiţi când au văzut că darul spiritului sfânt s-a revărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu”. După aceea, Corneliu şi ceilalţi credincioşi dintre păgâni au fost botezaţi nu cu botezul lui Ioan Botezătorul, care era pentru evrei, ci „botezaţi în numele lui Isus Cristos”. (Fapte 10:44-48, A.R.V.). Prin aceasta credin­cioşii dintre păgâni erau luaţi în legământul pentru îm­părăţie. Acum Petru îşi sfârşise lucrarea sa cu „cheile împărăţiei cerurilor”, lucrare unică. Nu era nevoie să aibă un succesor pentru o asemenea lucrare, şi Dumnezeu nu a numit sau ridicat vreun succesor. Uşa rămâne deschisă pentru păgâni. - Fapte 14:27; 1Corinteni 16:9. Pentru ce a întrebuinţat Iehova Dumnezeu pe Simon Petru şi cercetă pe aceşti ne-evrei cu favoarea împărăţiei Sale? După ce Petru, sau Simon, făcuse un raport despre aceasta, apostolul Iacov zise: „Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte numele”. (Fapte 15:7-14). Acesta este scopul „noului legământ”, anume să aleagă şi să aducă la iveală un astfel de popor. Atât creştinii dintre naţiunile păgâne, cât şi cei dintre evrei, trebuie să fie împreună un „popor pentru numele Său”, adică pentru nu­mele lui Dumnezeu, care este Iehova. Nu există acum nici o deosebire rasială sau naţională; toţi trebuie sa fie una cu Cristos, Capul lor, o biserică nedezbinată, fără schismă. „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora”. (Romani 12:4,5). „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi „sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Galateni 3:27-29). „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii [înainte de a fi fost înviat ca spirit], totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta [după carne]. Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” - 2Corinteni 5:16,17; de asemenea, 1Corinteni 12:12,13,18,27. Isus este membrul Cap al bisericii. Ceilalţi membri constituie trupul bisericii. „El este Capul trupului, al bisericii”. (Coloseni 1:18; Efeseni 1:22,23). Membrilor trupului-biserică a lui Cristos, le este scris: „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa”. (1Tesaloniceni 2:12). Deoarece împărăţia lui Dumnezeu sub Cristos este cerească, şi carne şi sânge nu o poate moş­teni, cum pot creaturile umane să găsească intrare în ea? Prin următoarele trepte schiţate în Scripturi: Deoarece creatura umană a fost concepută în păcat şi născută în nelegiuire, deci sub condamnare chiar de la naş­tere, trebuie ca mai întâi ea să fie făcută dreaptă sau să fie îndreptăţită, spre a fi eliberată de sub condamnarea divină. Aceasta se împlineşte după ce creatura umană arată credinţa sa, nu numai prin aceea că ea crede în Iehova ca Dumnezeu şi în Cristos Isus ca jertfa de ispăşire pentru păcate, ci, în afară de aceasta, ea trebuie să mărturisească a fi răscumpărată prin jertfa lui Cristos Isus şi trebuie să facă o deplină şi completă consacrare lui Dumnezeu, spre a fi a Sa şi spre a face voia Sa pe vecie. Credinciosul simbolizează consacrarea Sa prin botezul în apă. Privilegiul pentru împărăţie, cât şi acela de a fi o parte împreună cu Cristos Isus în „legământul prin jertfă” fiind deschis, Iehova Dumnezeu îndreptăţeşte creatura umană şi o socoteşte ca posesoarea dreptului la viaţă umană. Acel drept la viaţă umană, cu toate acestea, este îndată jertfit, pentru ca astfel cel consacrat să poată fi luat în „legământul prin jertfă”. Dumnezeu naşte pe cel îndreptăţit prin cuvântul Său (simbolizat prin apă) şi prin spiritul Său, şi astfel îl aduce la iveală ca un fiu spiritual al lui Dumnezeu. Pe acest fiu recunoscut al lui Dumnezeu, care se dovedeşte credincios, Dumnezeu îl cheamă la împărăţie şi-l ia în legământul pentru acel Guvern teocratic şi apoi îl unge cu spiritul Său sfânt. Prin asemenea ungere, cel consacrat este botezat în „trupul lui Cristos”. Dacă citeşti următoarele scripturi, în ordine, te vei convinge tu însuţi că ordinea de mai sus este cea scripturală. (Romani 4;24,25;5:1,9,12,16; 8:1,33; Iacov 1:18; Ioan 3:3,5; 1Petru 1:3; Tit 3:5-7; 1Corinteni 1:9; 2Tesaloniceni 2:14; 2Corinteni 1:21; 1Ioan 2:20, 27; Romani 6:3,4; 1Corinteni 12:12,13). Toţi cei unşi astfel sunt aspiranţi la îm­părăţie. Deşi încă într-un trup de carne, ei sunt o „creaţie nouă”. Ei trebuie acum să urmeze pe Capul şi Regele lor, Cristos Isus, şi să pună mărturie despre împărăţia lui Dum­nezeu, aşa după cum El a făcut. Ei trebuie sa-şi menţină integritatea lor înaintea lui Dumnezeu şi să păzească legământul cu El, prin toate defăimările şi persecuţiile pe care ei le îndură, chiar până la moarte. Ei nu sunt „mântuiţi” pentru viaţă veşnică îndată ce cred şi încep să urmeze pe Cristos Isus, ci numai după ce se dovedesc credincioşi până la moarte. Ei trebuie să-şi dea toată silinţa să-şi facă sigură chemarea şi alegerea lor. Dacă înainte de moarte au dat înapoi şi s-au dovedit necredincioşi, ei se vor dovedi demni de nimicirea veşnică. Dar pentru ei, a răbda până la sfârşit înseamnă mântuirea lor definitivă. Scripturile adevărului dovedesc aceste fapte în mod corect. (2Corinteni 5:17; 1Petru 2:21; Romani 8:16-18,28-30; 2Timotei 2:11,12; 2Petru 1:3-11; Evrei 10:38, 39; Romani 1:31, 32; Apocalipsa 2:10; Matei 10:22:24:13). Unii ca aceştia nu sunt încă nemuritori; altfel ei nu ar putea să păzească „legământul prin jertfă” şi să moară cu o moarte de credincioşie şi să fie făcuţi asemenea morţii lui Cristos. Prin integritatea şi loialitatea lor până la moarte, ei au o parte împreună cu Cristos Isus la justificarea numelui Tatălui Său. Prin urmare Dumnezeu va da „viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine caută slava, cinstea şi nemurirea”. - Filipeni 3:10,14; Romani 2:6,7. Când primesc ei nemurirea? Cei care mor înainte de întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu şi venirea Regelui la tem­plu, trebuie să doarmă în moarte, inconştienţi, inactivi, aşteptând acele evenimente. Numai la sosirea Regelui la templu pentru judecată primesc membrii adormiţi ai trupului lui Cristos, sau ai bisericii, „coroana vieţii”. Vorbind despre învierea trupului-biserică, apostolul Pavel scrie: „Este semănat trup firesc, şi învie trup spiritual... Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schim­baţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îm­brăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moar­tea a fost înghiţită de biruinţă”. (1Corinteni 15:42-54). Membrilor trupului lui Cristos li se face parte de o înviere spirituală, la viaţă cerească în spirit, în împărăţie. Membrii rămăşiţei acestei clase, care sunt încă pe Pământ în carne când Regele vine la templu, trebuie să îndeplinească legământul prin jertfă cu credincioşie până la moarte. Cu toate acestea, ei nu dorm în moarte, ci sunt „schimbaţi” într-o clipă în asemănarea cerească a Regelui şi Capului lor prezent (1Ioan 3:2; Coloseni 3:1-4). „Porţile iadului” nu vor birui biserica lui Dumnezeu zidită pe Stâncă. Apostolul Pavel avertiză că, imediat după moartea sa, va avea loc o cădere de la adevărata credinţă la religie. Apostolul Ioan avertiza în acelaşi scop despre lucrarea lui Satan. (Fapte 20:29 - 31; 2Tesaloniceni 2:1-3; 1Ioan 2:18-23). Apostolul Petru zicea despre unii ca aceştia: „Le făgăduiesc libertatea, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este robit”. (2 Petru 2:1 - 3,19, Roth.). Aceasta era chiar aşa. La mai puţin de o sută de ani după ce muri Ioan, se ridică un om numit Tertulian (155 - 222 d.C.), care învăţa că există o trinitate compusă din trei per­soane de o singură substanţă, într-un singur Dumnezeu. Ast­fel, câteva veacuri mai târziu, un religionist pe nedrept a introdus textul la 1Ioan 5:7, pentru a da un sprijin biblic aparent unei asemenea învăţături. (Manualul pentru criticismul textual al Noului Testament, al lui Kenyon, pagina 270 şi nota marginală; de asemenea pagina 133, paragraf 3 şi pagina 138 , paragraf 4. Să se observe Diaglott şi A.R.V. în ce priveşte 1Ioan 5:7,8). Apoi Augustin (354-430 d.C.) întrebuinţează puternica sa influenţă spre a impune păgâna învăţătură a „nemuririi sufletelor umane” adunărilor religioa­se, contrar învăţăturii biblice despre jertfa de ispăşire a lui Cristos. Pe astfel de baze, alte erori defăimătoare au fost introduse şi adoptate, cum ar fi chinul veşnic al sufletelor într-un iad cu foc, purgatoriu, rugăciuni pentru morţi, parastase, etc.