Adevarul va va face liberi - Capitolul XVIII

„Şapte timpuri” După răsturnarea Teocraţiei tipice a lui Israel în anul 607 î.C. prin Regele Nebucadneţar, Babilonul deveni cea de a treia putere mondială în­semnată în istoria biblică, Egiptul şi Asiria fiind înaintea imperiului Babilonului. Dumnezeul Cel Prea Înalt, Puterea Supremă, întrebuinţa atunci pe Nebucadneţar ca unealtă a Sa, pentru a executa asupra Izraeliţilor necredincioşi judecăţile Sale, fapt despre care El de mult timp îi avertizase prin profeţii Săi credincioşi. Atotputernicul Dumnezeu, care poa­te să întrebuinţeze chiar şi forţele neînsufleţite, fără inteli­genţă ale creaţiunii, ca să execute scopul Său, întrebuinţă pentru aceasta pe Nebucadneţar ca servul Său. (Ieremia 25:9; 27:6; 43:10). Primul asediu efectuat de către Nebucadneţar împotriva Ierusalimului, era cu unsprezece ani înainte de distrugerea lui, şi în acel timp duse el mulţi prizonieri la Babilon, inclusiv tinerii bărbaţi credincioşi Daniel şi Ezechiel. Ambii bărbaţi deveniră profeţi şi de aceea martori ai lui Iehova. Daniel, din cauza înţelepciunii sale pe care o primi de la Dumnezeu, ajunse consilierul şi sfetnicul princi­pal al lui Nebucadneţar. Deşi Dumnezeu întrebuinţă pe acest rege păgân ca unealtă a Sa, aceasta nu înseamnă că Iehova era Dumnezeul căruia el I se închina. Cu toate acestea, din cauza vastei domnii imperiale pe care Nebucadneţar o exercita prin permisiunea Atotputernicului Dumnezeu, Iehova îl între­buinţă ca baza sau temelia prin care Daniel putea să rostească profeţii de cea mai mare importanţă cu privire la instalarea împărăţiei lui Mesia. Prin urmare, regele scrise: „Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele şi minunile, pe care le-a făcut Dumnezeu Cel Prea Înalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam” (Daniel 4:1-3). Prin urmare, pentru toţi bărbaţii şi femeile din „toate popoarele, naţiunile şi limbile” care doresc să aibă multă pace, este de cel mai mare interes să cerceteze descoperirea pe care un rege pământesc a văzut de bine să o relateze atât de înalt şi de sublim, după cum urmează: El avusese un vis care-l chinuia. Nici unul dintre înţelepţii religioşi şi sfetnicii curţii sale nu-l putea explica. Aducându-şi aminte cum Daniel i-a amintit şi i-a interpretat visul uitat al regelui cu privire la chipul îngrozitor şi nimicirea lui, Nebucadneţar invită pe martorul lui Iehova şi-i povesti visul: „Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap, când eram în pat. Mă uitam, şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă, şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el. În vedeniile care-mi treceau prin cap, mă uitam, şi iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: „Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă în ea pe cel mai de jos dintre oameni!” - Daniel 4:10-17. Daniel interpretă visul, care prezicea că şapte ani de nebunie vor trece peste Nebucadneţar, în decursul cărora el nu va putea să conducă guvernul său imperial, ci va deveni sălbatic, întocmai ca o fiară, şi va trăi în câmpiile deschise. După aceea îşi va veni în fire şi va fi restatornicit în împărăţia sa care, întocmai ca acel trunchi de copac înlănţuit în pământ, era păstrată în aşteptarea reîntoarcerii sale. Prin această experienţă, el va cunoaşte că Dumnezeul Cel Prea Înalt este Atot­puternic şi a ordonat cine va exercita domnia peste oameni. Douăsprezece luni mai târziu, Nebucadneţar începu să se laude cu marele Babilon, pe care el îl clădise. Apoi un glas s-a pogorât asupra lui din cer, spunându-i acelaşi mesaj ca în vis, şi îndată a fost cuprins de dezechilibru mintal şi comportament animalic. El a fost lăsat liber în câmpie ca să trăiască şi să mănânce întocmai ca o fiară lipsită de judecată. Când se împliniră cei şapte ani asupra lui în această stare înjosită, Dumnezeu avu milă de el şi-l lăsă să-şi vină în fire, şi el lăudă pe Dumnezeu Cel Prea Înalt. Atunci îşi reluă din nou tronul său. Prin asemenea procedare, Iehova Dumnezeu, care îl avertizase dinainte prin visul profetic şi prin Daniel, îl folosi atât spre a face o icoană în mic a împlinirii visului, precum şi pentru a ilustra marea şi completa împlinire a acestuia. Cam cu 150 de ani înaintea acestei întâmplări neobişnuite, Isaia a fost inspirat să declare „un proverb profetic împotriva regelui Babilonului”. Isaia l-a asemănat cu un copac mare, şi apoi a zis: „Cum ai căzut din cer Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta... voi fi ca Cel Prea Înalt”. (Isaia 14:4-14). În Eden, Dumnezeul Cel Prea Înalt făcu pe fru­moasa, strălucitoarea creatură spirituală Lucifer, să fie suveranul nevăzut peste Pământ şi peste creaturile lui. Către Lucifer zice profeţia: „Stăteai în Eden, grădina lui Dum­nezeu; ...Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; astfel te instalasem: ...Ai fost neprihănit în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când a fost găsită nelegiuirea în tine”. (Ezechiel 28:13-15). Prin urmare, marele copac, care ajungea până la cer, pe care Nebucadneţar, regele Babilonului îl văzu, preumbrea serviciul ceresc al lui Lucifer, anume, suveranitatea sa nevăzută peste Adam şi Eva, precum şi peste creatu­rile animale inferioare. Acea suveranitate era atunci dreaptă. Când Lucifer s-a dedat la nelegiuire şi s-a răsculat împotriva domniei supreme a Dumnezeului Celui Prea Înalt, el pierdu dreptul de a fi reprezentantul lui Dumnezeu în calitate de suveran, şi Dumnezeu înjosi pe Lucifer, care devenise Satan, sau contrarul lui Dumnezeu. Dumnezeu condamnă pe Satan la nimicire, dar îi permise să rămână în viaţă pentru un timp mărginit, până ce chestiunea de discuţie cu privire la numele şi supremaţia lui Iehova va fi dezbătută până la capăt şi definitiv rezolvată. Într-adevăr, Satan a continuat să exercite control asupra omului, dar nu asupra omului drept, nici în calitate de suveran drept al lui Dumnezeu peste oameni. Serviciul suve­ranului drept a încetat de a mai funcţiona mai mult sau de a mai continua, ci era în suspensie sau aşteptare, până la veni­rea Aceluia care are dreptul la el, şi căruia, atunci, Cel Prea înalt I-L va da, chiar dacă ar fi socotit de către această lume „cel mai înjosit dintre oameni”. Această situaţie prin urmare, era acum ca în icoana din vis, când marele copac a fost tăiat şi creaturile pământeşti au fost fugărite de sub el, şi numai trunchiul copacului a fost lăsat în pământ, legat cu laţuri de fier şi de aramă. Copacul nu era un lucru mort. Trunchiul lui viu mărturisea că el va da naştere unui nou vlăstar şi va creşte din nou, când timpul lui Dumnezeu hotărât pentru aceasta va fi venit şi va îndepărta lanţurile restrictive din jurul lui. În mod ase­mănător, dreapta suveranitate nevăzută, cerească, de peste omenire, va fi restabilită sau va intra din nou în acţiune. Aceasta înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu, Guvernul teo­cratic, va fi întemeiată peste omenire, dar aceasta numai atunci când Dumnezeu va îndepărta restricţiile, la timpul Său hotărât şi dinainte prezis. Când va fi aceasta? Dumnezeu nu putea, în conformitate cu propria Sa hotărâre, să stabilească împărăţia peste oameni în mâinile unui suveran drept, nevăzut, înainte ca „şapte timpuri” să fi trecut peste trunchiul copacului simbolic. Visul profetic nu arată că cele „şapte timpuri” începură în Eden, îndată cu răscoala lui Lucifer şi cu pierderea dreptului său şi a autorităţii dreptei suveranităţi. Faptele în împlinire arată că ele nu începură atunci. Visul anunţă numai că în lunga experienţă a trunchiului, va trece peste el o perioadă de „şapte timpuri” şi că acesteia îi va urma nemijlocit dezlegarea trunchiului şi libera creştere din nou a lui. În împlinirea în mic a visului asupra lui Nebucadneţar, el ajunse întocmai ca o fiară fără pricepere omenească, timp de şapte ani, după care îşi recapătă mintea şi exercită din nou domnia peste imperiu. Aceasta face clar că cele „şapte timpuri” începură cu răsturnarea prin Nebucadneţar a Teocratici tipice a lui Iehova în Ierusalim, în anul 607 î.C. Atâta timp cât adminis­traţia tipică a lui Dumnezeu în Ierusalim era încă în acţiune în numele Său, chiar dacă în mod imperfect, acel timp era o măsură de judecată sănătoasă naţională şi o exercitare par­ţială a dreptei domnii printre naţiuni pe acest pământ. Dar odată cu răsturnarea Teocraţiei tipice, nu mai exista niciun fel de restricţie în genere pentru lipsa de judecată şi pentru bestialitatea guvernatorilor umani ai omenirii. Puterile sau guvernele păgâne erau acum în mod exclusiv pe teren. Poporul de legământ al lui Dumnezeu nu deţinea mai mult vreo suveranitate naţională în mijlocul acestei lumi, în mod independent de naţiunile păgâne. Toate naţiunile care domneau atunci pe pământ erau naţiuni păgâne, în frunte cu Babilonul ca suprem. Astfel, în întregime, timpurile „pagânilor” înce­pură. Acestea trebuie aşadar să fie acelea la care s-a referit Isus Cristos la Luca 21:24, ca „timpurile pagânilor”. Începând în anul 607 î.C. şi fiind şapte la număr, când se vor termina aceste „timpuri” şi când va fi stabilită dreapta suveranitate a împărăţiei lui Dumnezeu? În Apocalipsa 12:6,14 se vorbeşte despre 1.260 de zile, după care aceeaşi perioadă de zile este descrisă ca un timp, timpuri şi jumătate de timp, ceea ce înseamnă jumătate din şapte timpuri. Prin urmare, „şapte timpuri” ar fi de două ori 1.260 de zile, sau 2.520 de zile. În corabie, Noe numără 150 de zile în decursul poto­pului, în care apele dominau asupra pământului, şi aceste zile erau împărţite în 5 luni, de unde rezultă că o lună are în medie 30 de zile. (Geneza 7:11.24; 8:3,4). Prin urmare, 2.520 de zile ar fi egale cu 84 de luni, care corespund cu 7 ani. Aceasta corespunde cu împlinirea în mic a visului, în care nebunia lui Nebucadneţar de „şapte timpuri” a durat şapte ani. În împlinirea mai mare sau completă, cele „şapte timpuri” trebuie să fie mai mari decât 2.520 de zile literale. Ezechiel, care profeţea în acelaşi timp ca Daniel, era de asemenea inspirat să dea o anumită măsură de timp, şi el a dat această regulă divină pentru socotirea timpului: „îţi pun câte o zi pentru fiecare an”. El de asemenea era legat până la expirarea timpului. (Ezechiel 4:6,8). De aceea, fiecare din cele 2.520 de zile, în conformitate cu calculul profetic în profeţia lui Daniel, corespund unui an, unui an solar. Prin această regulă, cele „şapte timpuri”, sau „timpurile păgânilor”, se ridică la 2.520 de ani. Pe vremea lui Nebucadneţar anul începea să se socotească din toamnă, cam de la 1 Octombrie, după timpul nostru. Deoarece el distrusese Ierusalimul în vara anului 607 î.C., acel an începuse în toamna anului 608 î.C. şi se sfârşi în toamna anului 607 î.C. Deoarece cele „şapte timpuri” păgâne îşi începură primul lor an în toamna anului 607 î.C., este uşor să se calculeze când se vor termina. Din toamna anului 607 î.C. până în toamna anului 1 î.C. sunt exact 606 ani. Să nu se uite că din toamna anului 1 î.C. până în toamna anului 1 d.C. s-a scurs un an. De aceea, din toamna anului 1 î.C. până în toamna anului 1914 d.C. sunt 1.914 ani. Să se adauge acum 606 ani la cei 1.914 ani, şi rezultatul total este 2.520 ani, sfârşindu-se în toamna anului 1914 d.C. Prin această me­todă, Iehova, care, în ceea ce priveşte scopurile Sale păs­trează cu stricteţe timpul, a prezis în mod simbolic că „timpu­rile pagânilor”, adică, cele „şapte timpuri”, vor continua şi se vor întinde până în toamna anului 1914 d.C. Înaintea acelei date, prin urmare, adevăratul Guvern teocratic al lui Mesia, care era preumbrit prin tipica Teocraţie în Ierusalim, nu putea fi instalat. Explicând lui Nebucadneţar ce însemna trunchiul înlănţuit al copacului, Daniel zice: „Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri”. (Daniei 4:26). Aceasta preumbri că Dumnezeu nu părăsise scopul Sau original de a avea o domnie suverană, dreaptă, peste oameni drepţi. În schimb, exercitarea în realitate a domniei suverane nevăzute prin Acela pe care El L-a numit pentru aceasta, era ţinută în aşteptare, până ce nu vor fi expirat cele „şapte timpuri” de dominaţie pagână pe Pământ. Atunci, Cel nou numit al lui Iehova Dumnezeu va prelua domnia suverană vacantă în locul necredinciosului Lucifer şi va începe exercitarea ei. Aceasta înseamnă că „îm­părăţia cerurilor”, sau împărăţia lui Dumnezeu prin Regele Său uns, fusese stabilită şi sosise, neţinând seama de faptul dacă puterile păgâne au priceput sau au recunoscut aceasta sau nu. Înseamnă că a sosit timpul pentru ei să plece de la putere şi să facă loc domniei Teocratice peste tot pământul. Cui a dat Iehova suveranitatea cerească peste toţi oamenii de bine în anul 1914 d.C.? Daniel 4:17 răspunde: „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni”. „Pe unul de jos dintre oameni îl înalţă El pe ea”. (Roth.). Dumnezeu n-a dat „împărăţia oamenilor” dictato­rilor totalitari şi religioşi, care sunt oameni demonizaţi, nele­giuiţi. Iehova Dumnezeu a dat împărăţia cerurilor a lumii noi Celui pe care politicienii, traficanţii comerciali şi preoţimea religioasă îl dispreţuiesc ca pe „cel mai de jos dintre oameni”, anume lui Cristos Isus, care a fost pironit pe lemn între doi tâlhari. (Isaia 53:1-12). Acesta prezisese că la sfârşitul lumii, începând în anul 1914 d.C., adevăraţii Săi urmaşi „vor fi urâţi de toate naţiunile pentru numele Meu”. Aceasta se împlineşte acum asupra Martorilor lui Iehova. (Matei 24:9). Cu privire la guvernul lumii noi a dreptăţii, profeţia Apocalipsei 11:15-18, s-a adeverit în 1914 d.C., la sfârşitul celor „şapte timpuri”: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor... Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta”. (A.R.V.). Acum, prin urmare, putem să înţelegem pentru ce Cristos, Mesia, nu instală împărăţia lui Dumnezeu la prima Sa venire, sau îndată după ce S-a înălţat la cer.