Adevarul va va face liberi - Capitolul XVII

O teocratie regala Vreme de patruzeci de ani conduse Iehova Dum­nezeu, prin Moise, pe copiii lui Israel prin pustie. În ultimul an al călătoriei, El îi aduse în câmpiile Moabului, faţă în faţă cu cetatea Ierihon, în ţara făgăduită. Domnul numi pe credinciosul serv al lui Moise, pe Iosua, spre a fi succesorul lui. Moise acordă o binecuvântare inspirată celor douăsprezece seminţii ale lui Israel şi apoi se urcă pe vârful Muntelui Nebo, pentru a muri. Sus, pe vârful muntelui, Dumnezeu îi permise să privească întreaga ţară a promisiunii. Apoi Moise muri şi Dumnezeu îl îngropă, dar nimeni nu ştie unde şi cum a dispus Dumnezeu de trupul lui Moise. Pe vremea aceea s-a întâmplat ceea ce se spune la Iuda 9: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre”. Moise nu s-a dus în cer. Scena schimbării la faţă, care avu loc pe vârful unui munte cu cincisprezece veacuri mai târziu, şi în care Moise şi Ilie au fost văzuţi într-o vedenie, nu dovedeşte că Moise era viu şi în cer. (Matei 17:1-9). Cuvintele lui Isus trebuie să fie primite ca adevărate, când zice: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului”. Apariţia lui Moise cu Isus în vedenia schimbării la faţă, numai a mărturisit că Isus Cristos este un profet mai mare atât decât Moise, precum şi decât Ilie, după cum spusese Moise pe acele câmpii ale Moabului, nu cu multe zile înainte de moartea sa: „Iehova, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deuteronomul 18:15-19, A.R.V.). Apostolul Petru era cu Isus la schimbarea la faţă şi mai târziu confirmă acest adevăr că Isus este Mai Marele Moise. - Fapte 3:20- 23. Printr-o minune a lui Iehova, puhoiul apelor râului Iordan se despărţiră, şi astfel Iosua conduse pe izraeliţi peste albia uscată a râului năvălitor, şi atunci cucerirea ţării promise începu. Iehova promise strămoşilor lor că le va da ţara. Acum, El porunci naţiunii Sale alese ca să nimicească pe canaaniţii blestemaţi din ţară şi să desfiinţeze religia lor, altfel religia s-ar dovedi o cursă pentru ei. Dumnezeu condamnase la moarte pe acei închinători la demoni, şi El făcu pe izraeliţi executorii sentinţelor Sale, „după chipul lui Dumnezeu”. Răz­boiul pe care izraeliţii l-au purtat împotriva canaaniţilor, era purtat la porunca Marelui Teocrat, Iehova. Acesta era un război teocratic şi drept, pentru curăţirea ţării pe care o murdăriseră prin faptele idolatrice şi sângeroase, făcute în numele religiei. Dumnezeu era cu izraeliţii în acest război şi a făcut minuni pentru biruinţa poporului Său şi pentru nimi­cirea duşmanilor. La sfârşitul celor şase ani de război continuu, naţiunile păgâne încă nu fuseseră complet înlăturate din ţara făgăduită; totuşi, împărţirea ţării între seminţiile lui Israel începu. Seminţiile continuau să fie credincioase Dumnezeului lui Israel, în decursul vieţii lui Iosua şi a bătrânilor poporului care i-au supravieţuit, şi ele au fost binecuvântate, după cum este scris: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Iehova, poporul pe care Şi-l alege El de moştenire!” (Psalmii 33:12, A.R.V.). Numele lui Iosua înseamnă „Iehova mântuieşte”. Versiunea greacă a Bibliei redă numele „Iosua” ca „Isus”. (Fapte 7:45; Evrei 4:8). În credincioasa conducere a lui Israel şi în biruinţele pe care el le-a câştigat prin credinţa în Dumnezeu asupra naţiunilor păgâne din Canaan, Iosua era un tip sau icoană profetică a lui Isus Cristos, Sămânţa care va zdrobi capul Şarpelui. La ultima sa întâlnire cu poporul lui Israel, înainte de moartea sa, Iosua îi îndemnă să păzească legământul cu Dumnezeu şi să i se închine Lui, Cel care i-a făcut o naţiune liberă. Iosua i-a invitat să hotărască între religie şi între adevăratul şi viul Dumnezeu, zicând: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi lui Iehova, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi; cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji lui Iehova”. (Iosua 24:15, A.R.V.). Cineva tăgădui că Iosua era un martor al lui Iehova? O împrejurare mai rămăsese încă după vremea lui Iosua, care primejdui menţinerea lui Israel ca o naţiune liberă: aceea era prezenţa canaaniţilor în unele părţi ale ţării, care scăpaseră de a fi nimiciţi împreună cu religia lor. Asemenea religie s-a dovedit a fi păcatul ce împresoară, împotriva căruia este dat avertismentul acelora care trebuie să fie liberi şi neîmpiedicaţi în cursa pentru viaţa veşnică: „Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne împresoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea ce ne stă îna­inte”. (Evrei 12:1). Şarpele cel vechi stătea la pândă primpre­jur, pentru a amăgi cu religia în mod continuu naţiunea aleasă, prin care trebuia să vină Sămânţa regală. De mai multe ori, izraeliţii deveniră nepăsători şi negli­jenţi şi uitară închinarea şi serviciul lor lui Iehova. Ei căzură victime religiei. De câte ori naţiunea rupse legământul cu El, Iehova îi vându în mâinile duşmanilor păgâni, la ai căror dumnezei-demoni izraeliţii începuseră să se închine. Când poporul Său striga la El în strâmtorarea lui şi se întorcea de la demonism căutându-L, atunci Iehova le ridica judecători ca să-i elibereze de duşmani şi de cursa religiei. Această perioadă a judecătorilor văzu ridicarea şi isprăvile credinţei unor astfel de martori ai lui Iehova ca Ehud, Barac şi Debora, Ghedeon, Iefta, Samson şi profetul Samuel. (Evrei 11:32-34). Darea de seamă în cartea Judecătorilor încheie cu această declaraţie: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea”. - Judecători 21:25. Apoi, izraeliţii doriră să imite naţiunile păgâne care erau în jurul lor, şi veniră la judecător, profetul Samuel, şi-i cerură să le pună un rege peste ei, care să-i conducă şi să-i guverneze în mod vizibil. Ei ignorară că Iehova era Regele lor teocratic nevăzut şi că El nu i-ar fi părăsit dacă ei nu ar fi încetat să I se închine Lui. Samuel era indignat şi se rugă lui Dumnezeu. Şi Iehova zise lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei”. - 1Samuel 8:7,8, A.R.V. La cererea insistentă a poporului, Dumnezeu desemnă pe Saul din seminţia lui Beniamin să le fie rege, şi Saul a fost uns cu untdelemn pe cap pentru acest serviciu regal. Saul ajunsese astfel unsul lui Iehova. (1Samuel 10:1; 12:3,5). În ebraică, numele pentru „cel uns” este „Mesia”; dar Regele Saul începu să meargă pe o cale arbitrară şi să lucreze în neascultare faţă de Dumnezeu. Samuel îi spuse că lucrase nebuneşte. „DOMNUL ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. DOMNUL Şi-a ales un om după inima Lui, şi DOMNUL l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său”. (1Samuel 13:13,14). Acel om se dovedi a fi David, care s-a născut la zece ani după începerea domniei lui Saul. Când David era încă un tânăr păstor, Dumnezeu trimise pe profetul Său Samuel ca să ungă pe David în mod neoficial ca rege desemnat de Dumnezeu. Prin aceasta David, din seminţia lui Iuda, deveni „unsul” Domnului. El se dovedi a fi o icoană a viitorului Mesia, „Leul din seminţia lui Iuda”. Întrucât David învinse uriaşul filistean Goliat numai cu o praştie şi cu o piatră, Dumnezeu îl ridică în ochii poporului şi Regele Saul îl făcu o căpetenie a armatei sale. Spiritul Domnului nu se odihnea mai mult peste Saul şi Diavolul deşteptă în el spiritul geloziei împotriva lui David. Diavolul îndemnă pe Saul să persecute pe David şi încercă să-l nimicească pentru ca să împiedice Sămânţa promisă de a veni prin linia lui David. Dar Iehova eliberă pe unsul Său de persecuţia lui Saul. Pus faţă în faţă cu dezastrul ce-l aştepta din partea armatei filistene, Saul, în cele din urmă, vizită vrăjitoarea din Endor, şi după aceea în scurt timp Dumnezeu permise ca Saul să fie ucis, deoarece în mod neascultător cedase demonismului. David ajunse atunci Rege al lui Israel şi a fost uns pentru serviciu la Hebron, în seminţia lui Iuda. El a domnit timp de patruzeci de ani. De mai multe ori a fost el înşelat de către Diavol şi a avut de suferit pentru aceasta, dar inima sa rămase totdeauna credincioasă lui Iehova, căruia el se închina, şi s-a căit şi a fost restatornicit în favoarea lui Dumnezeu. La începutul domniei sale peste cele douăsprezece seminţii, iebusiţii păgâni încă mai ocupau o parte din oraşul Ierusalim, mai cu seamă Muntele Sionului şi fortăreaţa acestuia. David conduse armatele sale împotriva lui şi smulse Sionul din mâinile păgânilor, stabilindu-şi după aceea tronul său acolo. În acest mod Ierusalimul ajunse oraşul capitală a lui Israel, mai ales muntele acestuia, numit „Sion”. Deoarece David preumbrea pe Mesia, pe Regele uns al lui Iehova ce avea să vină, Sionul ajunse un tip al organizaţiei principale a lui Iehova sub Regele Său mesianic. De aceea, organizaţiunea principală a lui Dumnezeu sau Guvernul teocratic prin Mesia, este numit „Sion” în profeţia biblică. Atunci, filistenii încercară să răstoarne pe David, dar Iehova dădu lui David două biruinţe minunate asupra lor, la Muntele Peraţim şi la Gabaon. Şi David compuse un psalm sub inspiraţia lui Dumnezeu şi scrise: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună, împotriva lui Iehova şi împotriva unsului Său,... Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: Totuşi, Eu am uns pe împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt... Iehova Mi-a zis: Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut”. (Psalmii 2:1-7, A.R.V.). Deşi acest psalm se bazează pe faptele istorice de atunci, el este totuşi o profeţie care se aplică la Mesia, la Cristos Isus, de la anul 1914 d.C., şi de aceea la acest timp. Profeţia avusese o împlinire parţială sau în mic la venirea lui Mesia sau Cristos cu nouăsprezece sute ani înainte. (Fapte 4:24-28). Ea trebuie să aibă o împlinire completă sau finală în zilele noastre. (Apocalipsa 11:15-18). În textul grecesc al Bibliei, cuvântul „Cristos” stă în loc de „Mesia”. - Ioan 1:41. David era zelos să încurajeze adevărata închinare a Domnitorului său teocratic nevăzut. Datorită unei biruinţe a Fi­listenilor asupra lui Israel cam cu şaptezeci de ani înainte, chivotul sfânt de aur al tabernacolului de închinare fusese îndepărtat din Sfânta Sfintelor tabernacolului şi a fost găzduit în casa unui levit la Chiriat-Iarim. Regele David ridică un cort special pentru chivot pe Muntele Sion şi se îngriji ca să fie transportat şi aşezat acolo. Astfel, închinarea lui Iehova, ajunse să fie în mod nedespărţit legată cu cetatea principală Sion. La timpul instalării sfântului chivot pe muntele Sionului, care acum deveni „muntele lui Iehova” şi „sfântul Său locaş”, Regele David cânta psalmi şi zicea: „Să se bucure cerurile, şi să se veselească pământul! Să se spună printre neamuri că IEHOVA DOMNEŞTE. Să chiuie copacii din pădure înaintea lui Iehova! Căci El vine să judece pământul”. (1Cronici 16:31, 33, A.R.V.). Aici se prezentă, în cele din urmă, Teocraţia regală tipică, în credincioasa asemănare a viitorului Guvern teocratic prin Mesia. Iehova, reprezentat prin sfântul chivot, domnea pe Sion şi Regele Său uns, David, al cărui nume înseamnă „iubit”, şedea pe „tronul tipic al lui Iehova”. - 1Cronici 29:23, A.R.V. În decursul timpului, inima lui David era mişcată ca să clădească o casă solidă, palat sau templu pentru chivotul Domnului şi pentru serviciul preoţilor Săi, precum şi pentru leviţi. Atunci, Domnul trimise pe profetul Său Nathan şi încunoştinţă pe David că un asemenea privilegiu era rezer­vat fiului Său, dat fiindcă David era un om al războiului şi al vărsării de sânge. În acelaşi timp, cu toate acestea, Iehova Dumnezeu a încheiat un legământ cu David. Acesta era un legământ pentru împărăţie. Prin el, Dumnezeu promise că împărăţia va continua prin linia lui David: „Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea ta, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie”. (2Samuel 7:1-16). Acest legământ pentru împărăţie garanta că Sămânţa regală, Mesia sau Cristos, va veni din casa sau prin linia lui David şi că Iehova îi va da Lui Guvernul teocratic. Prin urmare, Mesia sau Cristos urma să se numească „Fiul lui David”. - Matei 1:1. Rămânând în cadrul legământului pentru împărăţie, lui David i-a urmat la tron fiul său Solomon, al cărui nume înseamnă „paşnic”. David fiind bătrân şi duşmanii încercând să împiedice domnia lui Solomon, Solomon a fost pus pe tron înaintea morţii tatălui său. În anul al patrulea după ce fusese uns să domnească, Solomon începu zidirea templului, pentru care tatăl făcuse mari pregătiri. (1Regi 6:1). Acestea erau întâmplări tipice ale viitorului. Ele corespund cu istoria lui Cristos, Mesia. În anul al patrulea, sau trei ani şi jumătate după ce fusese uns cu spiritul lui Dumnezeu la râul Iordan, Cristos veni la templul din Ierusalim şi se prezentă pe Sine atât ca Rege, cât şi ca Piatră de temelie, pe care trebuia să se clădească marele templu spiritual al lui Iehova Dumnezeu. Cu privire la Sine însuşi, unsul Isus zicea: „Iată că aici este Unul mai mare decât Solomon”. Prin aceasta, El dovedea că Solomon era un tip al lui Mesia, care zideşte adevăratul templu din pietre vii. - Matei 12:42; 1Petru 2:4- 9. Şapte ani a consacrat Solomon la clădirea templului pe Muntele Moria la Ierusalim. Când chivotul era adus de pe Muntele Sion şi pus înăuntrul Sfintei Sfintelor templului, şi preoţii şi leviţii erau instalaţi în serviciile lor, slava lui Iehova Dumnezeu umplu templul înaintea ochilor întregului popor care se afla acolo. În chivotul legământului nu se afla nimic altceva afară de cele două table de piatră, pe care erau săpate poruncile lui Dumnezeu şi pe care Moise le pusese în chivot la Muntele Horeb. (1Regi 8:9-21). Astfel îşi desfăşură acum, pentru o vreme, tipica Teocraţie a Dumnezeului Celui Prea înalt cea mai mare slavă a sa. Oameni din toată lumea veneau să se închine la Templul Său şi să audă înţelepciunea lui Solomon. Cu privire la binefacerile generale ale paşnicei sale domnii, astfel ca libertate de teamă şi lipsă, este scris: „Iuda şi Israel erau în număr foarte mare, ca nisipul de pe ţărmul mării. Ei mâncau, beau şi se veseleau. Solomon mai stăpânea şi toate împărăţiile de la Râu, până la ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului,... şi Iuda şi Israel locuiau în siguranţă, fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, de la Dan până la Beer-Şeba, în tot timpul lui Solomon”. (1Regi 4:20-25). Aceasta este o icoană profetică a stărilor Lumii Noi sub domnia lui Cristos. Când Solomon îmbătrânise, Satan Diavolul îl încurcă în seducătorul păcat al religiei. Regele înţelept de altădată căzu în idolatrie şi muri sub dezaprobarea divină, în anul 997 î. C. După domnia sa de patruzeci de ani, naţiunea celor douăsprezece seminţii se dezbină în două, împărăţia de nord a celor zece seminţii ale lui Israel, şi împărăţia de sud a celor două seminţii, Iuda şi Beniamin. Împărăţia de nord părăsi numaidecât închinarea lui Iehova şi întemeie o religie de stat spre a îndepărta poporul de la Teocraţia tipică şi de la închinarea lui Iehova în Ierusalim. Necredincioasa împărăţie a fost nimicită în cele din urmă de către regele Asiriei, cu aproape trei secole mai târziu. În împărăţia de sud, aceea a lui Iuda, urmaşii regelui Solomon deţineau tronul. Legământul lui Iehova cu David pentru împărăţia veşnică rămăsese în vigoare, dar Iehova schimbă linia prin care Sămânţa mesianică trebuia să vină, de la linia lui Solomon la aceea a altui fiu al lui David numit Nathan. (Luca 3:21,31; 2Samuel 5:4). Ul­timul rege din linia lui Solomon care a stat pe tron la Ierusalim a fost Zedechia. Regele Zedechia deveni necredincios şi închinător la idoli. Înaintea răsturnării sale, Dumnezeul legământului pentru împărăţie inspiră pe profetul Său Ezechiel să adreseze aceste cuvinte împotriva lui, din ţara Babilonului: „Şi tu, domn nelegiuit, gata să fi ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc, decât la venirea Aceluia care are dreptul la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa”. - Ezechiel 21:25-27. În anul 607 î. C., cerescul Teocrat a făcut ca Teocraţia tipică în Israel să fie răsturnată prin Regele Nebucadneţar din Babilon. Totuşi, Iehova nu părăsi poporul Său de legământ, din care o rămăşiţă I-a rămas credincioasă, astfel ca Ezechiel, Daniel şi cei trei însoţitori evrei ai lui, şi Ieremia. Prin profetul Său Ieremia, Dumnezeu prezise că după şaptezeci de ani de pustiire a Ierusalimului şi a domeniilor lui, El va restatornici rămăşiţa credincioasă din prinsoarea Babilonu­lui în ţara promisă. Mai mult încă, legământul lui Iehova cu David pentru împărăţia veşnică nu a dat greş. El a rămas în continuare, aşteptând venirea Aceluia care este vrednic şi care are dreptul ca să primească împărăţia sau Guvernul teocratic. Lui îi dă Iehova împărăţia la venirea Sa. După cum prezisese Iacov pe patul său de moarte în Egipt, sceptrul dreptului de domnie nu trebuia să se depărteze de la seminţia lui Iuda, seminţia lui David, până când urma să vină Şilo, „Prinţul Păcii”, ca să primească dreptul împărăţiei. La El vor trebui atunci să se adune toţi oamenii de bine. - Geneza 49:10. Regele Zedechia a fost luat prizonier de către Regele Nebucadneţar, iar Ierusalimul şi templul lui au fost jefuite şi făcute una cu pământul. Ţara lui Iuda era depopulată de locuitorii ei iudei, şi cei şaptezeci de ani de pustiire începură. Cu răsturnarea Teocraţiei tipice s-a instalat lunga perioadă de timp cunoscută ca „timpurile pagânilor”. Satan Diavolul deveni acum „dumnezeul acestei lumi”. - 2Corinteni 4:4.