Adevarul va va face liberi - Capitolul XXIV

Martori iubitori de libertate Printre alte semne pe care Cristos Isus le anunţase că trebuie să apară în decursul „timpului sfârşitului” şi după ce „puterile cerurilor vor fi clătina­te”, este şi acesta: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. (Matei 24:31; Marcu 13:27). Deoarece adunarea este făcută la po­runca Regelui domnitor şi prin mijlocirea îngerilor Săi, această lucrare nu poate fi împiedicată de guverne pe pământ, chiar dacă ele ar putea interzice lucrarea şi ar putea hotărî că aleşii adunaţi ar fi „o organizaţie ilegală”. Faptul că Regele lui Iehova va avea servi îngereşti angajaţi în lucrare când îşi exercită funcţiile Sale regale în templu, este arătat lămurit prin cuvintele: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25:31,32). Astfel de îngeri nu vor fi văzuţi de către oameni făcând această lucrare de adunare. Cristos Isus este Cel Ales al lui Dumnezeu pentru împărăţie. „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus spiritul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata”. (Isaia 42:1). Matei aplică această profeţie Fiului iubit al Iui Dumnezeu. (Matei 12:15-21). Faptul că Dumnezeu Îl desemnează ca servul Său arată că Fiul nu este „egal în putere şi slavă” cu Tatăl, ci că Iehova Dumnezeu este Puterea Supremă, şi că El şi Cristos Isus, Fiul Său, constituie împreună „Înaltele Stăpâniri”. (Romani 13:1). Membrii trupului-biserică ai Marelui Serv, sunt cu El în legământul pentru împărăţie şi, în consecinţă, sunt aleşi cu El. „Aleşi... după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de spiritul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos”. (1Petru 1:2). Pentru ce trebuie să adune El împreună rămăşiţa aleasă a trupului Său, aflată încă pe pământ, la venirea Sa la templu în anul 1918 d.C.? Necesitatea adunării arată că cei credincioşi dintre aleşii Săi fuseseră împrăştiaţi ca o consecinţă a primului Război Mondial. Aceasta se datora persecutării lor din partea „creştinătăţii”, întocmai după cum Isus îi avertizase zicând: „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urâ unii pe alţii. Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit”. (Matei 24:9-13). Această persecuţie în decursul perioadei de război şi-a atins punctul culminant în anul 1918, în timpul venirii Domnului la templu pentru judecată şi înainte de terminarea Războiului Mondial. În Statele Unite, ura aţâţată de religionişti se descărca în ocărârea şi arestarea poporului de legământ al lui Iehova şi în interzicerea literaturii lor; iar cooperarea acestor creştini în America cu poporul lui Iehova în ţări străine era întreruptă. Sub marea apăsare şi încercare a integrităţii lor, numai o rămăşiţă îşi păstră credinţa şi ţinea tare la obligaţiile legământului faţă de Domnul şi spera într-o redeschidere a lucrării Sale pe pământ. Din cine era compusă această rămăşiţă? Din adevăraţii izraeliţi spirituali. Ei se consacraseră Dumnezeului Celui Prea Înalt şi fuseseră aduşi atunci de El într-un legământ nou spre a fi „un popor pentru numele Său” şi, totodată, într-un legământ pentru Împărăţie cu „Regele regilor şi Domnul domnilor”. Impulsionaţi de o iubire a adevărului, ei începură să se adune împreună, mai ales de prin anul 1878 încoace. Pricepând robia superstiţiei, religiei şi înşelăciunii preoţilor, în care întreaga „creştinătate” zăcea legată, ei se îndreptară spre libertate şi ieşiră din toate sectele religioase: ca­tolice, protestante, iudaice şi altele. Ei se adunau împreună liberi, să discute şi să fie instruiţi în adevărurile pe care marele „Sol al legământului” Domnului începu atunci să le facă de cunoscut. În iulie 1879, revista Turnul de veghere (în engleză) începu să fie publicată în acest scop, şi în 1884 Watch Tower Bible and Tract Society a fost fondată şi înregistrată în statul Pensylvania. Adevărurile pe care ei le învăţaseră din cămara adevărului, Sfânta Biblie, ei le publicau altora în multe ţări şi limbi, prin cărţi, tratate gratuite, prin cuvântări publice libere şi prin orice alte mijloace eficace. Mii de persoane se eliberaseră prin adevărurile care expuneau falsitatea unor astfel de învăţături religioase ca: un iad înfocat al chinului conştient pentru sufletele umane, purga­tor, ordinarea divină a preoţilor, treime, etc. Preoţii tuturor denominaţiunilor erau neliniştiţi şi plini de amărăciune. Ei conspirau ca să răstoarne această lucrare de educaţie şi să împiedice poporul să înveţe adevărul şi să se elibereze de sub puterea lor. Apoi veni anul 1914 şi izbucnirea războiului mondial. Preoţimea religioasă întrebuinţă această stare de mizerie pentru a aduce acuze false împotriva acestor vestitori ai adevărului şi libertăţii, şi i-a reuşit ca să oprească activităţile lor publice în mod practic în toate naţiunile. Cu toate acestea, cea mai mare lucrare a poporului de legământ al lui Iehova urma încă să fie făcută. „Timpul sfârşitului începuse în anul 1914 d.C., organizaţia mondială a Diavolului era condamnată la pieire şi mergea spre sfârşitul ei final, iar poporul era în primejdie de nimicire în „bătălia zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. În con­formitate cu regula lui Dumnezeu de acţiune înainte de potop şi de asemenea înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 607 î. C. şi din nou în anul 70 d. C., Dumnezeu va avertiza poporul în faţa catastrofei mondiale ameninţătoare, şi îi va da un privilegiu de scăpare de a nu pieri împreună cu naţi­unile. Împărăţia fusese stabilită ca „cerurile noi” în 1914 şi ea trebuia anunţată. Iubitorilor de adevăr şi dreptate trebuie să le fie arătată calea ca să fugă la împărăţie, pentru eliberare şi mântuire. Isus profeţise că această lucrare trebuie făcută. Imediat după prezicerea Războiului Mondial şi a persecuţiei credincioşilor Săi aleşi, El declară cu totul lămurit ce lucrare trebuie să facă ei fără greş după acea luptă mondială. Cuvântul Său este atât profeţie cât şi poruncă, anume: „Şi această evan­ghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea spre MĂRTURIE tuturor naţiunilor; şi atunci va veni sfârşitul”. - Matei 24:14. Pentru propria mărturie credincioasă a lui Isus pe pământ chiar până la o moarte de martir, El a fost onorat cu titlul: „Amin, Martorul credincios şi adevărat”. (Apocalipsa 1:5; 3:14; 19:11). Ca Serv ales al Tatălui Său, Lui îi era impusă obligaţia de a purta de grijă ca mărturia despre împărăţie să fie dată înaintea sfârşitului final al apăsătoarei organizaţii a lui Satan. El aruncase partea nevăzută a acelui sistem nelegiuit jos din cer pe pământ, şi profeţia era acum în curs de împlinire: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. (Apocalipsa 12:12). Poate să mai fie încă numai puţină vreme până se va da bătălia decisivă pe pământ, în care organizaţia balaurului cu şapte capete va fi ştearsă din existenţă. Împărăţia lui Dumnezeu va triumfa, şi speranţa de mântuire a omului este în ea. Poporul lovit de necaz trebuie să primească mărturie. Pentru aceste motive urgente, puternicul Rege Cristos Isus rupse cătuşele credincioasei rămăşiţe a aleşilor Săi, după sosirea Sa la templu: „să deschidă ochii orbilor, să scoată din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric”. (Isaia 42:1,6,7; 49:9). El întrebuinţă pe îngerii Săi la adunarea celor aleşi, împrăştiaţi, şi aceasta prin puternica proclamare a stabilirii împărăţiei, întocmai ca „trâmbiţa răsunătoare”. El aduse pe aceşti aleşi în unitate cu Sine însuşi în templu, făcând de cunoscut prezenţa Sa în templu pentru judecată şi ţinând clar înaintea ochilor lor voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa pentru ei, înainte de sfârşitul final. El le descoperise că supremaţia şi numele lui Dumnezeu este chestiunea de discuţie. Atunci, însărcinarea creştinilor în conformitate cu ungerea lor primită în templu, a fost făcută clar. „Voi sunteţi martorii Mei, zice Iehova, şi servul Meu pe care l-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Iehova, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt străin între voi: voi îmi sunteţi martori, zice Iehova, că Eu sunt Dumnezeu”. (Isaia 43; 10 12, A.R.V.). După ani lungi şi grei, în care Iehova îi întrebuinţase în această lucrare pe care le-o încredinţase, în faţa urii şi persecuţiei internaţionale, rămăşiţa aleasă observă că Dumnezeu îi acordase un „nume nou”. Acesta era diferit de toate numele abuzive, dispreţuitoare şi nescripturale, cu care duşmanii o numeau. Acest „nume nou”, pe care l-a hotărât gura lui Dumnezeu, era şi este „Martorii lui Iehova”. (Isaia 62:2; 65:15; Apocalipsa 2:17). Fără frică şi plini de bucurie, ei au primit numele în iulie 1931, şi l-au lăsat să fie cunoscut tuturor naţiunilor. Ei se străduiesc să trăiască mai departe pentru acel nume dat de Dumnezeu. În decursul Primului Război Mondial, acei izraeliţi spirituali ajunseră fizic sub puterea sistemelor politice babilonice ale acestei lumi. Aceasta s-a întâmplat la fel ca atunci când izraeliţii tipici din vechime fuseseră duşi prizonieri în Babilon pentru şap­tezeci de ani. În anul 1918 d.C., izraeliţii spirituali cedară intervenţiei politicii lumii în activităţile lor creştine. Ei se reţineau în mare măsură de la lucrarea lor publică de educaţie, din cauza învăţăturii religioase care încă domina, anu­me că funcţionarii organizaţiei văzute a lui Satan sunt „înalte stăpâniri”, cărora orice suflet creştin trebuie să le fie supus, aşa după cum s-a poruncit la Romani 13:1. Prin asemenea sucire a Scripturii, Ierarhia religioasă stăpânitoare fusese în măsură să lucreze ca „sfătuitori spirituali” ai stăpânirilor poli­tice şi să întrebuinţeze braţul statului pentru a îndepărta şi a suprima libertatea de vorbire, libertatea presei, libertatea de întrunire şi libertatea de închinare lui Dumnezeu. Această greşită aplicare religioasă a Scripturii cu privire la „înaltele stăpâniri” a pricinuit mult timp robia ignorantă a creştinilor mărturisiţi faţă de funcţionarii lumeşti, în dauna intereselor lucrării lui Dumnezeu şi a adevăratei libertăţi. După venirea Domnului la templu şi eliberarea credincioasei rămăşiţe a izraeliţilor spirituali din captivitatea Babilonului modern, El începu să le deschidă ochii în mod treptat faţă de adevăr. În 1929, lumina clară străbătu mai departe. În acel an, Turnul de veghere publicase expunerea scripturală din Romani, capitolul 13. Ea arăta că Iehova Dumnezeu şi Cristos Isus sunt „înaltele Stăpâniri”, mai degrabă decât domnitorii şi guvernatorii lumeşti, şi că sufletele creştine trebuie „să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”; că „orice poruncă omenească”, căreia trebuie să i se supună este orice poruncă scripturală de la oameni care sunt servi înăuntrul organizaţiei lui Dumnezeu, sub Regele Cristos Isus. (1Petru 2:13). Această descoperire a adevărului vital eliberează cugetul poporului consacrat al lui Dumnezeu ca niciodată înainte. Acest adevăr îi făcu în măsură să rămână ca „oameni liberi ai Domnului”, chiar dacă fizic ei cad în mâinile funcţionarilor lumeşti, care îi arestează şi-i reduc la starea de robi sau sclavi. Înarmaţi cu astfel de adevăr, ei pot să ţină tare la supunerea lor desăvârşită faţă de Dumnezeu şi să nu-şi plece genunchii lor în servitute faţă de vreo parte a organizaţiei lui Satan, religioasă, comercială sau politică. Acest adevăr i-a făcut în stare să cuprindă libertatea lor consfinţită de Dumnezeu, spre a merge înainte cu „lucrarea străină” a mărturisirii despre Împărăţia Sa, neţinând seamă de toată opoziţia şi de toată „pregătirea nenorocirii la adăpostul legii” împotriva lor. (Psalmii 94:20-22). Lor le este scris: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate”; şi ei nu pot întrebuinţa această libertate pentru mulţumirea egoistă a cărnii cu plăcerile lumeşti, ci pentru serviciul iubitor al lui Dumnezeu şi pentru vestirea numelui Său şi a împărăţiei mesianice. - Galateni 5:13, Weymouth; Diaglott; Rotherham. Rămăşiţa Martorilor lui Iehova se străduieşte să răspândească spiritul libertăţii peste tot, pe întreg pământul. Aceasta ei o fac prin răspândirea adevărului, aşa cum e cuprins în cuvântul scris al lui Dumnezeu. Conducătorul lor, Cristos Isus, a zis: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi”. Prin rămânerea în cuvântul Său şi prin străduinţa de a fi împlinitori ai cuvântului ca ucenici ai Săi, ei au ajuns, din mila lui Dumnezeu, să cunoască adevărul. Ei au ajuns la libertatea de care se bucuraseră adevăraţii creştini în zilele apostolilor. Apostolii lui Cristos erau cei care spuseseră domnitorilor lumeşti: „Judecaţi voi dacă este drept în faţa lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim de lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit... Noi trebuie să ascultăm mai de grabă de Dumnezeu, decât de oameni”. - Fapte 4:19,20; 5:29. Tot aşa acum, Martorii lui Iehova refuză să jertfească darul lui Dumnezeu al libertăţii. Ei continuă să vorbească lucrurile pe care ei le cunosc din cuvântul Său, în ciuda tuturor eforturilor demonice şi umane, în ceea ce priveşte împotrivirea. Ei urmează exemplul lui Cristos Isus şi al apostolilor Săi în ce priveşte modul de vorbire al mesajului, prin faptul că merg din casă în casă, precum şi în localurile publice, netemându-se să vestească întregul scop al lui Dumnezeu. Întoc­mai ca apostolul Pavel, ei pot să zică: „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă pro­povăduiesc şi să vă învăţ în mod public şi DIN CASĂ ÎN CASĂ, şi să mărturisesc iudeilor şi grecilor”. (Fapte 20:20,21,27; de asemenea 2:46; 5:42; Luca 9:4-6; 10:5-9). Deoarece aceasta nu este uşoara „metodă ortodoxă” de predicare a preoţimii religiei, care cere poporului să vină la edificiile religioase spre a asculta predica de la un amvon, religioniştii privesc activităţile de educaţie şi mesajul Martorilor lui Iehova ca o „lucrare străină”, ciudată. Ei nu dau ascultare avertismentului că această „lucrare ciudată” precede şi va fi urmată imediat de „lucrul nemaiauzit” al lui Iehova în Armaghedon. - Isaia 28:21. Mulţi oameni sinceri continuă să rămână sub robia „religiei organizate”, deoarece preoţii lor i-au instruit rău să cugete că religia „creştinătăţii” şi creştinismul sunt unul şi acelaşi lucru. La timpul hotărât, demascarea acestui fapt a sosit. În 1928 această declaraţie fusese publicată şi răspândită prin întreaga „creştinătate”: „Satan este dumnezeul acestei lumi şi, prin urmare, naţiunile lumii nu pot fi numite în mod cuvenit ca naţiuni creştine. Un astfel de lucru ca religie creştină nu există, deoarece adevăratul creştinism nu este o religie”. (Cartea Guvernare, pagina 139, paragraf 1; publicată în 1928 în engleză). Acest adevăr devenise şi mai clar de la 1936 încoace, iar religioniştii manifestau peste tot o mare indignare faţă de această demascare şi faţă de declaraţia publică a faptului că „religia este o cursă şi o escrocherie”. Atât cei şaisprezece sute de ani ai istoriei de până acum, cât şi procedura prezentă a religiei, sprijină declaraţiile de mai sus ca adevărate. Rămăşiţa Martorilor lui Iehova este prin comparaţie mică şi slabă în ea însăşi, ca de altfel în decursul tuturor veacurilor trecute. De aceea, această turmă se teme numai de puter­nicele adevăruri pe care ea le posedă, şi pe care, în conformi­tate cu însărcinarea divină, le vesteşte fără frică. Străduinţe pline de răutate sunt depuse de către religionişti ca să o nimicească atât pe ea, cât şi mesajul ei de libertate creştină. Apocalipsa 12:13,17 arată clar că rămăşiţa Martorilor lui Iehova e ţinta principală de atac a lui Satan şi a demonilor săi. Demonii, şi nu creaturile de carne şi sânge, sunt aceia cu care rămăşiţa luptă şi se războieşte, având „coapsele încinse cu adevărul” şi învârtind „sabia spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu”. - Efeseni 6:12-17. Planul nelegiuit al lui Satan este să înregimenteze toate popoarele pământului sub o formă de guvernare mondială totalitară şi prin aceasta să ţină pe toţi oamenii în robie, în ignoranţă despre adevărul dătător de libertate, departe de Iehova Dumnezeu şi de împărăţia Sa a lumii noi a dreptăţii. Pentru acest scop întrebuinţase el pe religionişti ca să încura­jeze stabilirea fascismului în 1922 şi a nazismului în 1933, care lucrau împreună cu cetatea Vaticanului, prin concordate. În Germania, dictatorul nazist suprimă fără întârziere pe Martorii lui Iehova ca pe o „organizaţie subversivă” şi dizolvă adunările lor. În cele din urmă, 6.000 dintre ei fuseseră aruncaţi în lagărele de concentrare, izolaţi şi deosebiţi de ceilalţi printr-un semn violet, şi trataţi în modul cel mai brutal posibil. Totuşi, ei rămaseră liberi în spirit, refuzând să se lase înrobiţi de stăpânirea totalitară. Şi în ţările democratice Martorii lui Iehova trebuiau să reziste în faţa agresiunilor religioase şi să lupte pentru libertatea de închinare.