Adevarul va va face liberi - Capitolul XXVI

„Uraciunea pustiirii” Vestirea veştilor bune că împărăţia lui Dum­nezeu a fost întemeiată şi va rămâne pe vecie fusese prezisă de Isus. Această lucrare de vestire va fi îndeplinită de cei ce vor fi urâţi de toate naţiunile pentru numele Său. (Matei 24:9,14). Deoarece vestitorii sunt o urâciune în ochii naţiunilor, natural şi veştile bune pe care ei le vestesc sunt urâciune, deoarece aceste veşti slăvesc numele lui Isus sau serviciul Său ca Rege. Naţiunile lumeşti refuză să aibă un alt rege decât pe „Cezar”. De aceea, atitudinea îngâmfată pe care naţiunile o adoptă faţă de ves­tirea împărăţiei lui Dumnezeu prin Cristos este urâciune înaintea lui Iehova. „Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea lui Iehova; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită”. „Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea lui Iehova”. - Proverbe 16:5; 17:15, A.R.V. Cu mult timp înainte, în Teocraţia tipică, când Regele David făcuse Muntele Sion capitala sa şi aduse chivotul sfânt al legământului lui Iehova în cortul pe care-l ridică acolo, Muntele Sion deveni sfânt pentru Iehova şi El inspiră pe David să scrie aceste cuvinte: „Al lui Iehova este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc! Cine va putea să se suie la muntele lui Iehova? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele”. (Psalmii 24:1-4, A.R.V.). Corespund domnitorii şi guvernatorii „creştinătăţii” acestor cerinţe divine? Istoria seculară şi religioasă răspunde: Nu!, chiar dacă domnitorul cetăţii Vaticanului „binecuvânta” răscoala împotriva republi­cii spaniole în 1936 şi numea pe trădătorul care jura ca să înşele democraţia un „gentleman creştin”. Domnitorii şi guvernatorii, care-şi întorc urechile de la auzirea veştilor bune ale împărăţiei stabilite a lui Dumnezeu şi care, în acelaşi timp, fac rugăciuni şi-I aduc jertfe religioase, nu întrunesc cerinţele Sale. În schimb, „cel ce-şi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă. Jertfa celor răi este o urâciune înaintea lui Iehova, dar rugăciunea celor fără prihană îi este plăcută. Calea celui rău este urâciune înaintea lui Iehova, dar El iubeşte pe cel ce umblă după neprihănire”. - Proverbe 28:9; 15:8, 9, A.R.V. Vechiul munte Sion, cu al său chivot al legământului şi cu Regele său uns care „şedea pe tronul lui Iehova” ca reprezentantul Său teocratic, era „locul sfânt”. Regele lui întrunise cerinţele sfinte ale Domnului Dumnezeu. Muntele Sion, ca „locul sfânt”, simbolizează împărăţia lui Dumnezeu. Cristos Isus se înălţă în acel loc al împărăţiei mesianice deoarece El în­truni în mod perfect cerinţele divine; şi Tatăl Său îi dăduse dreptul la aceasta în anul 29 d.C., la ungerea Sa. El i-a dat împărăţia în anul 1914 d.C., la sfârşitul celor „şapte tim­puri”. Urmaşii smeriţi pe urmele lui Cristos îşi păstrează mâinile curate şi nepătate de această lume a politicii, comerţului şi religiei, şi-şi păstrează inimile curate în devotament faţă de dreptul Guvern al lui Dumnezeu. Aceştia se înalţă împreună cu Capul lor, Cristos Isus, pe muntele regal al marelui Rege al eternităţii şi le este îngăduit sa stea ca aprobaţi în locul sfânt al împărăţiei Sale, ca „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Cristos”. (Apocalipsa 2:10; 3:21; 14:l; 20:4,6). Corespunzând cerinţelor arătate la 2Petru 1:5-11, ei îşi fac chemarea şi alegerea lor sigure. La învierea lor din moarte, le este acordată intrarea în împărăţia cerească. Apostolul Pavel, care era în legământul pentru împărăţie, vorbea despre creştinii mărturisiţi care doreau să respingă acele cerinţe examinatoare, s-o ia înainte şi să înceapă să domnească înainte de timpul hotărât al lui Dumnezeu, chiar aici jos pe pământ, fără Cristos Isus. El mustră pe aceşti îngâmfaţi, înălţători de sine, zicând: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi! ... Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere”. - 1Corinteni 4:8-20. O astfel de încercare, din partea creştinilor mărturisiţi de a ignora regulile şi timpul Domnului şi de a se instala pe ei înşişi ca regi, în numele Domnului, fără Regele Său uns, este o încercare de a se sui pe Muntele Sion şi de a sta în locul sfânt. Este anticrist, deoarece aceasta este aşezarea unei contrafaceri a împărăţiei lui Dumnezeu în locul sfânt al adevăratei împărăţii a Cristosului lui Iehova. Aceasta provoacă con­fuzie şi orbeşte pe oameni faţă de adevăr. Ea împiedică speranţa şi cre­dinţa lor în puterea lui Dumnezeu de a ridica guvernul Său promis şi de aceea duce la nimicire. Ea aduce dispreţ şi ocară asupra numelui şi împărăţiei lui Dumnezeu. Ea este în întregime o urâciune a pustiirii în ochii lui Dum­nezeu. Pentru acest motiv este zis „creştinătăţii”, după cum se zisese şi Ierusalimului necredincios: „Iată, vi se lasă casa pustie”. (Matei 23:38). Ea nu este un loc sfânt. Profetul Daniel prezisese întocmai aşezarea unei astfel de „urâciuni care pustieşte” după anul 1914 d.C., în „timpul sfârşitului”. (Daniel 11:31; 12:11). Cristos Isus declarase că împlinirea profeţiei lui Daniel va urma primului război mondial şi va fi una dintre dovezile sfârşitului lumii (aion) şi că lucrul-urâciune va sta sus, în ciuda predicării veştilor bune ale împărăţiei. De aceea, aceasta va însemna culmea dispreţului şi neîncrederii pentru mesajul de bucurie. Imediat după prezicerea predicării evangheliei Împărăţiei în toa­te părţile locuite ale pământului, ca o mărturie tuturor naţiu­nilor, Isus zise: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”. (Matei 24:l5,16). „Când veţi vedea urâciunea pusti­irii, cea prezisă de către profetul Daniel, stând acolo unde nu se cade să fie, - cine citeşte să înţeleagă - atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”. - Marcu 13:14. Avem noi această dovadă în plus, astăzi, că sfîrşitul final va cuprinde în curând organizaţia lui Satan, inclusiv „creştinătatea”, şi că prin urmare este timpul potrivit de a fugi la „muntele” împărăţiei lui Dumnezeu şi a căuta refugiu la el? Cei mai cinstiţi cercetători ai faptelor vor admite că noi facem aceasta. Deja în numărul din iunie 1880, (pag. 6), Turnul de veghere arăta înainte la sfârşitul celor „şapte timpuri” ale pagânilor în 1914. După ce acea dată fusese atinsă şi primul război mondial venise, dovedind că era vremea ca domnia mesianică să înceapă şi toate guvernele umane să cedeze puterea şi stăpânirea lor Domnitorului Drept, mărturia în acest scop suna cu o forţă şi publicitate mai mare decât oricând înainte prin poporul lui Iehova. Răspunsul naţiunilor „creştinătăţii” la mărturia pe care aceşti martori o dau era ură, necredinţă, persecuţie, interzicerea literaturii lor şi opri­rea lucrării lor creştine. De fapt, lucrarea poporului consacrat al lui Iehova fusese părăsită întocmai ca cei „doi martori” sau „doi profeţi”, simbolic ilustraţi la Apocalipsa 11:3-10. „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî”. Câteva zile după aceea, „martorii morţi” înviară şi lucrarea începu din nou. În curând, după ce războiul mondial s-a sfârşit în 1918, rămăşiţa martorilor credincioşi ai Domnului a fost „înviată” şi adunată pentru serviciul Său. Apoi mărturisirea pentru domnia Fiului lui Dumnezeu merse înainte cu zel şi vigoare mărită. Guvernele „creştinătăţii” observau aceasta cu surprindere. La conferinţa Tratatului de pace de la Versailles, Franţa, în 1919, o Ligă a fost propusă şi recoman­dată urgent naţiunilor, mai ales de către preşedintele ameri­can de atunci. Propunerea a fost adoptată şi cuprinsă în tratatul de pace, care a fost după aceea supus spre aprobare guvernelor aliaţilor victorioşi. Senatul Statelor Unite refuză să ratifice tratatul, cu o ligă a naţiunilor cuprinsă în el. În timp ce Liga nou născută era viu dezbătută, atât la Conferinţa de pace, cât şi în camerele legislative ale guvernelor individuale, preoţimea religioasă a „creştinătăţii” propovă­duia în favoarea acestei organizaţii internaţionale şi a Tribu­nalului Permanent de Justiţie Internaţională, ca fiind singurul mijloc pentru menţinerea păcii, securităţii şi prosperităţii mondiale. La 9 mai 1919, aşa numitul „Sinod al Federaţiei Bisericilor lui Cristos în America”, dădea un raport, susţinând Liga şi declarând în mod zgomotos: „Liga Naţiunilor este expresia împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ”. Papa din Roma se străduia să ocupe locul de frunte în Ligă, drept cel mai oportun vehicul de înaintare, dar nu-i reuşi. La 16 ianuarie 1920, Liga Naţiunilor ţinu prima ei adunare la Geneva, în Elveţia. Aceea era prima manifestare şi aşezare a prezisei „urâciuni a pustiirii”. Ea era o imitaţie a împărăţiei lui Dumnezeu, o în locuire înfumurată a guvernului „Prinţului Păcii”. Preoţimea din America încerca de ani de zile, cu puterea şi cu sila, să împingă Statele Unite în ea şi o asociaţie americană numită „Liga Naţiunilor, încorporată”, urgenta intrarea Americii, zicând: „Într-o lume aşa de întunecoasă ca aceasta, pentru ce să stingem singura lumină care mai există?” „Creştinătatea” îşi atârna speranţele ei de acest defăimător mijloc de scăpare pentru moment, în locul Guvernului divin care coboară de la Dumnezeu din cer. Cu timpul, 57 de naţiuni se alăturaseră acestui guvern supranaţional. Prin lepădarea me­sajului cu privire la sfârşitul timpurilor pagânilor şi la înteme­ierea împărăţiei mesianice, „creştinătatea” lepădă pe Cristos ca Rege şi se închină unei creaturi, făcute de propriile ei mâini, ca icoană a împărăţiei lui Dumnezeu. Dar aceasta nu era de fapt o icoană a acelui Guvern divin. Teocraţia tipică, în zilele Regelui David şi Solomon, era o icoană profetică a Domniei lui Iehova Dumnezeu prin Fiul Său. Hidoasa creaţie a „creştinătăţii” era un „chip al fiarei”. (Apocalipsa 13:14,15). Ea îl aşeză peste pământ, care este al Domnului, spre a lua locul Guvernului teocratic al lui Iehova. De aceea, ea îl făcu să stea acolo „unde n-ar trebui să stea”. Unde ? „În locul sfânt”, în locul domniei teocratice a lui Dumnezeu prin Mesia al Său. Ce „urâciune”, cu toate acestea! Liga în mod hotărât nu era Domnia „Leului din seminţia lui Iuda”. Fiind o organizaţie colectivă de peste cincizeci de guverne ale lumii Diavolului şi încorporând părţi reprezentante din cele şapte puteri mondiale care deţinuseră succesiv dominaţia mondială, de la vechiul Egipt până la „timpul sfârşitului”, Liga Naţiunilor este asemănată în Scripturi cu o „fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne”. Interpretând această viziune simbolică, spre a procura o cheie pentru înţelegerea ei, îngerul lui Dumnezeu zicea: „Sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni el, va rămâne puţină vreme. Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat; este din numărul celor şapte şi merge la pierzare”. (Apocalipsa 17:3,10,11). Când cele „şapte timpuri” ale pa­gânilor se sfârşiră în 1914, al şaptelea „împărat” sau putere mondială dominantă venise. Istoria profană îl identifică drept imperialismul mondial anglo-american, zidul de apărare al protestantismului. Deoarece „fiara” cu şapte capete este a opta creatură domnitoare şi este din cei şapte, fiind compusă din ei şi încorporându-i, ea este reprezentarea profetică a Ligii Naţiunilor. Fiind plină de nume de hulă, această fiară regal-colorată nu e de origine de la Iehova. Ea e a „dumnezeului acestei lumi” şi este anticrist. Ea orbeşte oamenii faţă de adevăr şi-i ţine în robia dumnezeului fals, departe de Iehova şi de glorioasa Sa împărăţie. Aceia care se miră de ea şi o admiră, neas­cultători de cuvântul de avertisment al lui Dumnezeu, nu vor câştiga viaţă în lumea nouă. (Apocalipsa 13:8). Isus a zis: „Cel ce este înălţat printre oameni este o urâciune în ochii lui Dum­nezeu”. - Luca 16:15. Vederea „urâciunii pustiirii” stând, contrar legii divine, în locul care este „sfânt” sau pus de-o parte pentru Guvernul drept al lui Dumnezeu, este un semn, zicea Isus; un semn că marele necaz este primejdios de aproape. Este un semnal de a fugi cu cea mai mare grabă din zona primejdioasă. În numărul din 1 ianuarie 1921 al Turnului de veghere, Liga Naţiunilor era arătată ca fiind „chipul fiarei” cât şi „urâciunea care pustieşte”. De atunci încoace, Martorii lui Iehova au întrebuinţat toate mijloacele de publicitate pentru a atrage atenţia publicului la semnalul de pericol al urâciunii pustiirii şi la sunetul de alarmă, pentru ca poporul să fugă din „creştinătatea” babilonică şi din toate celelalte părţi ale organizaţiei văzute a lui Satan şi să caute refugiu la muntele organizaţiei lui Dumnezeu. „Alte oi” ale Domnului ascultă avertismentul şi fug la muntele Său teocratic, care niciodată nu se clatină. Ei se alătură la trâmbiţarea avertismentului. Pe măsură ce fazele „urâciunii” devin din ce în ce mai distincte, fuga „altor oi” este grăbită. „Urâciunea” cu şapte capete fusese cârpită laolaltă pentru păstrarea păcii şi securităţii lumii, pentru ca Satan Diavolul să poată continua dominaţia sa peste ea. Cu privire la soarta ei, darea de seamă profetică zice: „Fiara, pe care ai văzut-o, era şi nu mai este. Ea are să se ridice din adânc şi are sa se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni”. (Apocalipsa 17:8). Timpul, când această fiară pentru „pace şi securitate, nu mai este”, este atunci când ea s-a coborât în „adânc” sau abisul inactivităţii, al lipsei de efect şi frustrării scopurilor ei declarate. În 1928, guvernele lumeşti, inclusiv America, încercaseră să întărească „pacea şi securitatea”, armura Ligii, prin încheierea Pactului de Pace de la Paris, care declară războiul în afara legii. Dar asemenea devize umane nu împiedicară împlinirea profeţiei divine. Deoarece Vaticanul papal nu putea să încalece această Ligă în chip de „fiară”, care era dominată de către Britania protestantă, papalitatea în­curaja mişcări totalitare pentru a făuri o aşa numită „sabie a bisericii”, să refacă Liga şi să-i schimbe forma, pentru ca să urmeze trăsăturile papale pentru dominaţie mondială. În armonie cu planul lui ambiţios, Vaticanul se stabili ca stat politic în 1929, cunoscut ca „Cetatea Vatican”. El semna concordate cu dictatorii totalitari şi ura bun venit la curtea papală reprezentanţilor tuturor ţărilor, inclusiv Japonia, ca­re deveniseră totalitare, după modelul nazi-fascist. Drept rezultat, agresiunile totalitare începură, fără nici o mustrare sau condamnare din partea Vaticanului. În septembrie 1939 izbucni războiul total. După aceea, mai mult de treizeci de membri (majoritatea) ai Ligii Naţiunilor se ames­tecară în mod activ în lupta dintre puterile politice totalitare şi democratice, simbolizată în Daniel 11:40- 43 ca război între „regele de la miazănoapte”, controlat de Roma şi „re­gele de la miazăzi”, sub controlul anglo-american. Prin aceasta funcţiile esenţiale ale Ligii Naţiunilor şi ale Tribunalului Permanent de Arbitraj fuseseră forţate să-şi suspende operaţiunile şi „fiara” cu şapte capete luă drumul adâncului sau al abisului, dar nu ca să rămână acolo. Profeţia spune că fiara „securităţii colective” internaţiona­le, se va „sui din abis” şi „va fi prezentă”. (Apocalipsa 17:8, Diaglott; Roth.). Aceasta trebuie să vină la încheierea războiului total şi la efortul internaţional de atunci de a restaura pacea şi securitatea. Chiar în decursul ceasurilor întunecoase ale războiului total, reînvierea unui astfel de mecanism de cooperare internaţională fusese mult şi cu sânge rece discutată, mai ales între Naţiunile Unite şi o forţă de poliţie internaţională a fost propusă să apere pacea şi să pună în aplicare hotărârile „fiarei”. De aceea, fiara trebuie să aibă coarne şi profeţia Apocalipsei arată că are „zece”, care este un număr complet îmbrăţişând tot pământul, dar mai ales „creştinătatea”, ca preumbrită prin necredinciosul Ierusalim care lepădase pe Cristos Isus ca Rege şi a cărui casă a fost lăsată pustie. În decursul războiului total, pământul era împresurat cu armate. Se părea necesar să se continue astfel împresurarea globului cu armate în mod permanent şi după războiul total, ca un mijloc ocrotitor împotriva agresorilor şi a tulburătorilor păcii făcute de oameni. Planul este promovat sub pretextul, - în mod aparent bun, - al menţinerii celor „patru libertăţi”; dar, spre deosebire de aceasta, profeţia arată că o mare presiune şi înregimentare va fi aplicată oamenilor, spre a-i face pe toţi să sprijine „noua ordine mondială” politico-religioasă. Este scris: „Să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina chipului fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei”. (Apocalipsa 13:15-17). Deşi aceasta avusese o măsură de apli­care înainte ca fiara stacojie, care este “chipul fiarei”, să coboare în abis, ea va fi aplicată încă şi mai mult după ce fiara stacojie iese afară din el. Această fiară a învăţat prea multe şiretlicuri totalitare în decursul războiului total şi ea nu le va uita sau lăsa la o parte în „noua ordine” de după război. Fiara pentru „pace şi securitate” se suie din abis, dar nu spre libertate, ci o „femeie” îmbătată de sânge se urcă pe spatele fiarei, o călăreşte şi domneşte peste ea ca o doamnă. Apos­tolul Ioan scrie: „Şi am văzul o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne”. „Femeia” nu are nici un simţământ de scârbă când călăreşte această „urâciune a pustiirii”. Ea însăşi este descrisă ca având „un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI. - Apocalipsa 17:1-5. „Femeia” e „marea curvă”, care are relaţii internaţionale. Ea simbolizează progenitura lui Satan, anume, „religia organizată”. Cea mai hulitoare, înşelătoare şi puternică expresie a ei pe pământ este religia „creştinătăţii”, sub dominaţia şi conducerea Ierarhiei Romano-Catolice. Cu atâtea elemente egoiste împotrivitoare compunând asociaţia de naţiuni de după război, religia babilonică de sub conducerea Vaticanu­lui stă ca legătură înlănţuitoare, dar numai pentru un timp. Vaticanul va lucra ca o putere supranaţională peste confede­raţia de naţiuni de după război. Ea îşi va lua răspunderea să mijlocească între Dumnezeu şi om, şi prin aceasta să asigure binecuvântările de sus peste agenţia internaţională de control şi stabilitate. „Femeia” va călări pe „urâciunea pustiirii” şi va numi acest aranjament „restatornicirea împărăţiei lui Cristos pe pământ”. Prin aceasta, „creştinătatea” va face urâciunea să stea din nou „unde nu ar trebui să fie”, „în locul sfânt”. Din cauza acestei urâciuni hulitoare împotriva lui Cristos, „creştină­tatea” va aduce pustiire de nereparat asupra ei însăşi mai întâi, precum şi asupra naţiunilor pământului curând după aceea, în Armaghedon.