Adevarul va va face liberi - Capitolul XXII

„Timpul sfarsitului” Împăratul Constantin, ca Pontifex Maximus al Imperiului Roman, a convocat primul Consiliu ecumenic la Nicea (sau Nice) în Asia Mică, în anul 325 d.C. El nu era botezat pe vremea aceea, şi în anul următor (326) el ordonă executarea celui mai mare fiu al său şi apoi a soţiei sale. Constantin se amestecă în aşa zisul consiliu „creştin”. El hotărî ca învăţătura „treimii” să fie de aici înainte credinţa comunităţii religioase. El o sprijinea cu sabia statului. Consiliul nicean făcu drum regulii, că statul poate să-şi întrebuinţeze braţul lui secular, pentru a aduce pe „creştinii” mărturisiţi ai Imperiului Roman mondial pe fă­gaşul noului sistem de credinţă. El a iniţiat dezvoltarea aşa numitei „biserici de stat”. El puse temelia pentru stabilirea „religiei organizate”, care a fost greşit numită „creştinătate”. În parabola despre grâu şi neghină, Cristos Isus prezise această producţie a mulţimii de creştini falşi. El îi aseamănă cu neghina. Apoi, El explică: „Cel ce seamănă sămânţă bună, este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţă bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău. Vrăşmaşul care a semănat-o este Diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, după cum se strânge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului”. (Matei 13:24-30, 36-43). În acest limbaj simbolic Isus prezise demascarea şi despărţirea creştinilor prefăcuţi de cei adevăraţi, urmată de nimicirea religioniştilor făţarnici. Această parabolă a fost întrebuinţată de preoţi pentru învăţătura lor, că pământul nostru literal, soarele, luna şi stelele, vor fi distruse prin foc universal. Ca sprijin pe mai departe pentru o asemenea interpretare a „sfârşitului lumii”, religioniştii citează cuvintele lui Isus: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. (Matei 5:18; 24:35), La acestea sunt adăugate cuvintele apostolului Petru: „Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?” (2Petru 3:7,10-12). Religioniştii zic: „Sfârşitul lumii în zilele lui Noe a fost prin apă literală, şi astfel sfârşitul acestei lumi va fi prin foc literal, consumând toate lucrurile materiale şi lăsând să rămână numai lucrurile spirituale”. Asemenea „interpretare particulară” a profeţiei nu ia în considerare faptul că, pe când apa potopului era literală, pământul literal nu a fost distrus, şi soarele, luna şi stelele nu au fost nici măcar atinse de potop, nici focurile lor nu au fost stinse. Se pune mult prea multă importanţă pe slabul om muritor dacă se insistă că, din pricina căderii lui Adam şi a nelegiuirii urmaşilor săi, Dumnezeu ar distruge minunata lucrare a pământului, soarele, luna şi stelele şi nebuloasa sistemului astral, la crearea cărora Dumnezeu a întrebuinţat nenumărate mii de ani. Omul nu este important. Dumnezeu putea uşor să fi şters din existenţă perechea necredincioasă în Eden, şi să fi început o rasă nouă şi perfectă. „Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; ... Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune”. Iehova nu va distruge glorioasa Sa lucrare, Pământul, din pricina tuturor acestor naţiuni, ci în schimb va distruge naţiunile, pentru ca lucrarea Sa să poată fi potrivită pentru a fi ocupată de către servii Săi drepţi. „El a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, l-a întocmit ca să fie locuit”. (Isaia 40:15-17; 45:12,18). „Aşa vorbeşte Domnul: „Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele”. Acest aşternut al picioarelor este acela despre care învăţă Isus pe ucenicii Săi să se roage pentru venirea domniei teocratice a lui Dumnezeu, zicând: „Să vină îm­părăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. - Isaia 66:1; Luca 11:2. Deşi multe texte scripturale arată că va fi o desfăşurare de mult foc literal asupra pământului şi în firmamentul atmosferic, împrejurul pământului, la sfârşitul final al „acestei lumi”, Scripturile dovedesc cu totul clar, că „pământul rămâne veşnic în picioare”, şi că vor exista supravieţuitori, care vor fi trecuţi cu bine peste această catastrofă mondială, tot aşa după cum Noe şi familia sa au fost trecuţi peste sfârşitul acelei lumi vechi. Lumea nelegiuită dinainte de potop, consta din organizaţia pământească vizibilă a omenirii şi nelegiuita organizaţie cerească a demonilor, care controlau omenirea stricată. Aşa erau „pământul” şi „cerurile” care compuneau „lumea de atunci”, şi care pieri în potop. - 2Petru 3:6. Înfăţişarea suprafeţei pământului nostru literal a fost mult schimbată prin adăugarea potopului din bolta de apă căzută, dar, pe acelaşi pământ, o altă organizaţie vizibilă de oameni nelegiuiţi a fost clădită. Ea datează mai ales de pe vremea fondării împărăţiei lui Nimrod la Babel, sau Babilon, şi ea s-a răspândit peste tot pământul. Această organizaţie umană vizibilă a religiei, comerţului şi politicii, constituie „pământul” simbolic, şi oamenii cugetă că el va dura tot atâta timp cât va dura planeta noastră pământească. Planeta noastră, pământul, este înconjurată de un înveliş de aer care este „firmamentul” sau întinderea atmosferei, care se întinde pe o rază de mai mult de 200 km. Deasupra omului, în mod asemănător, „pământul” simbolic este controlat de puterile spirituale nevă­zute, anume demonii sub Satan Diavolul. Această organi­zaţie de spirite nelegiuite, cu Satan ca prinţul lor, este atât mai înaltă decât omul, cât şi nevăzută lui. De aceea, acea organizaţie demonică constituie „cerurile” în relaţie cu prezenta organizaţie a omului. După cum omul nu poate să se înalţe cu avionul deasupra învelişului de aer care este în jurul globului nostru pământesc şi în care omul respiră, tot aşa nu poate să se elibereze de aceste „ceruri” demonice. Dumnezeu singur poate şi va elibera omenirea de asemenea puteri de control demonice. Simbolicele „ceruri şi pământul de acum” constituie „această lume”, „elementele” şi „lucrările” ei. Cristos Isus zise: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. El de repetate ori numea pe Satan Diavolul „prinţul acestei lumi”. - Ioan 18:36; 12:31; 14:30; 16:11. Distrugerea lumii, aşa după cum a fost descrisă de Petru, se referă la „cerurile” şi la „pământul” simbolice. De aceea, „focul” care va topi şi va arde părţile văzute ale lumii lui Satan trebuie să fie mai de grabă simbolic decât literal. Deoarece focul literal este distructiv pentru lucruri combustibile (care ard) şi curăţă rugina, tot aşa „focul” prin care această lume prezentă va trece „cu un mare zgomot”, preumbreşte distrugerea pe care Dumnezeu în mânia Sa aprinsă o aduce asupra puternicei organizaţii a lui Satan, văzută şi nevăzută, curăţind prin aceasta universul de demonii nele­giuiţi şi de oamenii nelegiuiţi. Este scris: „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Aşa zice Dumnezeu către „creştinătatea” reli­gioasă, care reprezintă în mod fals creştinismul şi aduce ocară asupra numelui lui Dumnezeu: „De aceea aşteptaţi numai, zice Iehova, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng neamurile, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs urgia peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci toata ţara va fi mistuită de focul geloziei Mele”. (Ţefania 3:8, A.R.V.). Către marea organizaţie babilonică de sub necredin­ciosul Lucifer, Dumnezeu zice: „Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; ...Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia lui Iehova al oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse”. (Isaia 13:1,11-13, A.R.V.; 14:4,12). Sfârşitul lumii va fi printr-un act al lui Dumnezeu. Este clar, prin urmare, că distrugerea „lumii” stăpânite de demoni nu înseamnă distrugerea Pământului, pe care Iehova Îl pregătise în decurs de „şase zile” ca locuinţă pentru om. Cum vom şti noi, atunci, când suntem la sfârşitul lumii? Prin semne, prin dovezi sau probe vizibile şi perceptibile sim­ţurilor noastre. Isus zise, în surprinzătoarea Sa profeţie des­pre sfârşitul lumii: „Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că este aproape, este chiar la uşi”. (Matei 24:33). „Tot aşa, când veţi vedea toate aceste lucruri întâmplându-se, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. (Luca 21:31). Stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu marchează sfârşitul lumii lui Satan, pentru că Isus zise că împărăţia me­sianică nu este o parte a acestei lumi satanice. Daniel, capitolul 4, a arătat că împărăţia lui Dumnezeu nu se va instala până la sfârşitul celor „şapte timpuri” ale naţiunilor păgâne de sub suveranul lor invizibil, Satan. Din cauza controversei cu privire la supremaţia şi dominaţia universală a lui Iehova, Dumnezeu îi hotărî lui Satan Diavolul o perioadă de timp limitată. În acea perioadă, contrarul lui Dumnezeu va putea să domnească neîntrerupt peste lume. Această perioadă fără întrerupere se va termina cu sfârşitul celor „şapte timpuri” ale puterilor păgâne. Sfârşitul ei trebuie, prin urmare, să marcheze sfârşitul sau încheierea lumii de sub domnia neîntreruptă a lui Satan. Textul grecesc al Bibliei întrebuinţează cuvântul aion (eon) spre a însemna domnia neîntreruptă a lui Satan, care trebuie să se sfârşească odată cu expirarea celor „şapte timpuri”. Acele „şapte timpuri” se sfârşiră în toamna anului 1914 d.C. Cu toate acestea, sfârşitul aion-ului lui Satan, sau al domniei neîntrerupte, nu înseamnă distrugerea imediată a organizaţiei sale văzute şi nevăzute. El înseamnă simplu că „timpul sfârşitului” pentru organizaţia sa a început. Daniel 11:40 prezise ce va avea loc „la timpul sfârşitului”. Începând de atunci, organizaţia demonic-umană a lui Satan va merge cu paşi grăbiţi spre sfârşitul ei în nimicire completă, adică sfârşitul final al organizaţiei lui Satan, organizaţie pe care textul grecesc al Bibliei o numeşte kosmos (tradus „lume”). În ceea ce priveşte acest sfârşit final, profeţia lui Daniel zice: „La vremea hotărâtă va veni sfârşitul” (Daniel 8:19; 11:27). Iehova Dumnezeu este Cel care hotărâse ziua şi ceasul unui astfel de sfârşit final, cu privire la care Isus zise: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. (Matei 24:36; A.R.V.; Marcu 13:32). Aceste cuvinte dovedesc, mai mult, că Isus nu este una în persoană cu Tatăl Său. Spre a pricepe că sfârşitul final stă imediat înaintea noastră, Isus a accentuat necesitatea de a veghea asupra semnelor timpului. Iehova Dumnezeu cu­noaşte timpul hotărât, şi prin semnele pe care El le dă ne avertizează, pentru ca să putem apuca pe calea cea dreaptă, şi să nu fim surprinşi într-o stare de păcat, în ziua şi ceasul acela. De când Cristos Isus Se înălţă la cer, în prezenţa lui Dumnezeu, peste 1.800 de ani mai aveau de trecut din cele „şapte timpuri”. Natural, El trebuia să aştepte la dreapta lui Dumnezeu, până la timpul când va începe să domnească şi să intre în acţiune împotriva organizaţiei mondiale (sau kosmos) a lui Satan. Când perioada de domnie neîntreruptă a lui Satan se sfârşi, Dumnezeu împuternici pe Isus să treacă la acţiune împotriva organizaţiei duşmanului. Profeţia din Psal­mii 110:1,2, trebuia să fie împlinită: „Iehova a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăşmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale. Iehova va trimite sceptrul pute­rii Tale din Sion, zicând: stăpâneşte în mijlocul vrăşmaşilor Tăi”. (A.R.V.). „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă acum ca vrăşmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor”. (Evrei 10:12,13, A.R.V.). Astfel, sfârşitul domniei neîntrerupte al lui Satan trebuie să marcheze „începutul necazurilor” peste organizaţia sa mondială. Am trecut noi de acel „început al necazurilor”, şi ne apropiem noi acum de sfârşitul final al organizaţiei (kosmos) lui Satan? Răspunsul la această întrebare este de cea mai mare importanţă şi merită să fie cercetat cu cea mai mare atenţie. Satan Diavolul este nevăzut; şi, deoarece împărăţia lui Dumnezeu de asemenea este nevăzută, ea fiind cerească, ce dovadă avem noi că cele „şapte timpuri” şi domnia neîntreruptă a lui Satan s-au sfârşit în anul 1914 d.C. şi guvernul teocratic al lui Iehova prin Cristos a fost instalat în acel timp? Marele Profet al lui Iehova, Cristos Isus, prezise dovezile sau semnele vizibile. Isus tocmai prezisese distrugerea Ierusalimului şi a templului acestuia. Astfel, mai mulţi dintre ucenicii Săi veniră la El la o parte şi-I puseră această întrebare: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului lumii (aion)?” (Matei 24:3; Marcu 13:3,4). Isus prezise apoi pe scurt evenimentele ce vor preceda sfârşitul domniei neîntrerupte a lui Satan, precum şi naşterea îm­părăţiei lui Dumnezeu, şi atunci adăugă: „Dar sfârşitul tot nu va fi atunci”. Ce va marca propriu zis începutul necazurilor la sfârşitul domniei neîntrerupte a Diavolului peste omenire? Isus răspunse: „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul necazurilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate nea­murile pentru numele Meu”. - Matei 24:7-9. Anul 1914 d.C., în care se sfârşiră cele „şapte timpuri”, marcă începutul Primului Război Mondial, un război deose­bit de războaiele dinainte, în acea înregimentare a tuturor naţiunilor şi împărăţiilor pentru scopuri de război care a fost instituită atunci. Foamete şi lipsă de alimente loviră lumea, şi era necesar să se organizeze distribuirea de ajutoare în regiunile atinse de foamete pentru a preveni revoluţia şi anarhia. Izbucni ciuma, în mare măsură aşa numita „gripă spaniolă”. În numai câteva luni acea plagă, bântuind cu furie din regiunile reci polare spre tropicele ecuatoriale, doborâ la pământ în moarte mai multe milioane de oameni decât cei patru ani şi jumătate ai Primului Război Mondial. Cutremure de pământ - spre exemplu, cel care lovi Japonia în anul 1923 şi ucise 99.331 de persoane - veniră să mărească şi mai mult nimicirea şi mizeria umană; şi mai multe asemenea pertur­bări seismice ale pământului au fost înregistrate în aceşti ani de la 1914, decât în toată istoria omenirii de până acum. În tot decursul acestui timp, ura tuturor naţiunilor lumeşti a fost exprimată împotriva poporului lui Iehova, întrucât îi persecutau pentru predicarea împărăţiei lui Cristos. Primul război mondial nu era de la Dumnezeu. Poporul de legământ al lui Iehova nu avusese nimic de a face cu el. El era, totuşi, dovada vizibilă, pipăibilă, că Iehova, prin Regele Său acum întronat, făcuse paşii corespunzători împotriva organizaţiei nevăzute a lui Satan, a cărui domnie neîntreruptă expirase atunci. El era o dovadă pentru oameni că profeţia lui Isus se împlinise: „Puterile cerurilor vor fi clătinate” (Matei 24:29; Luca 21:26). El a însemnat că Iehova poruncise acum Regelui Său: „Stăpâneşte în mijlocul vrăşmaşilor Tăi”. El dovedi că Isus Cristos a făcut aşa şi întreprinse o acţiune împotriva organizaţiei nevăzute de demoni a acelui Şarpe vechi, a Diavolului. Satan şi demonii săi nu trebuiau să fie mai mult toleraţi, neîmpiedicaţi în poziţia lor cerească, şi Cristos Isus, Sămânţa “femeii” lui Dumnezeu, făcu război împotriva organizaţiei de demoni. A urmat o luptă în cer, nevăzută omenirii, şi Satan şi îngerii săi nelegiuiţi au fost bătuţi. Ei au fost aruncaţi jos din cer în vecinătatea pământului, unde partea văzută a organizaţiei lui Satan era în necazurile Primu­lui Război Mondial. Prin împuternicirea lui Cristos Isus de a câştiga această biruinţă peste puternicii Săi duşmani, Iehova Dumnezeu îndeplini făgăduinţa făcută Regelui Său, de „a face duşmanii Tăi aşternut picioarelor Tale”. - Apocalipsa 12:7-13; Psalmii 110:1. Astfel, cerurile organizaţiei lui Satan au fost clătinate din înalta lor poziţie de putere şi nu au fost tolerate mai mult în mijlocul cerurilor sfinte ale lui Dumnezeu. Acesta era unul din cele mai zdrobitoare necazuri pentru Satan. „Lumea” (aion) de sub domnia sa neîntreruptă ajunsese la sfârşit. Nimi­cirea organizaţiei sale mondiale (kosmos), trebuia să urmeze în scurt timp. Acest sfârşit final va fi la timpul inevitabil, hotărât al lui Dumnezeu.