Capitolul IV - Doctrina patrunde in iudaism, crestinatate si islamism

Facand o promisiune referitoare la viaţa de apoi, aproape toate religiile se bazează pe credinţa că omul are un suflet nemuritor şi că, după moarte, acesta călătoreşte spre un alt domeniu sau transmigrează spre o altă fiinţă. Aşa cum am văzut în capitolul precedent, credinţa în nemurirea sufletului face parte integrantă din religiile orientale încă de la întemeierea acestora. Dar ce putem spune despre iudaism, creştinătate şi islamism? Cum a ajuns această învăţătură să ocupe un loc central în cadrul acestor credinţe? Iudaismul asimilează doctrine greceşti Iudaismul a apărut în urmă cu 4000 de ani, în timpul lui Avraam. Redactarea scrierilor ebraice sfinte a început în secolul al XVI-lea î.e.n. şi s-a terminat pe vremea când Socrate şi Platon dădeau contur teoriei nemuririi sufletului. Învaţă aceste Scripturi despre nemurirea sufletului? Encyclopaedia Judaica răspunde: „Numai în perioada postbiblică s-au pus bazele unei credinţe bine conturate şi ferm stabilite referitoare la nemurirea sufletului . . ., care a devenit o piatră de temelie a credinţei iudaice şi a credinţei creştine“. Ea afirmă, de asemenea, următoarele: „În perioada biblică, persoana era considerată un tot unitar. Astfel, între suflet şi corp nu exista o deosebire netă“. Primii evrei credeau în învierea morţilor, şi această credinţă „trebuie să se fi deosebit de credinţa în . . . nemurirea sufletului“, afirmă enciclopedia. Atunci cum a devenit această doctrină „o piatră de temelie“ a iudaismului? Istoria ne furnizează răspunsul. În anul 332 î.e.n., Alexandru cel Mare a ocupat o mare parte din Orientul Mijlociu în timpul cuceririi sale fulger. La sosirea sa la Ierusalim, evreii l-au primit cu braţele deschise. Potrivit istoricului evreu din secolul I Flavius Josephus, ei chiar i-au arătat profeţia din cartea lui Daniel, care fusese scrisă cu peste 200 de ani înainte şi care vorbea în mod clar despre cucerirea efectuată de Alexandru cel Mare în calitate de „rege al Greciei“ (Daniel 8:5–8, 21, NW). Succesorii lui Alexandru cel Mare au continuat planul acestuia de elenizare, impregnând tot imperiul cu limba, cultura şi filozofia greacă. Amestecul celor două culturi — cea greacă şi cea iudaică a fost inevitabil. La începutul secolului al III-lea î.e.n. a început prima traducere în limba greacă a Scripturilor ebraice, numită Septuaginta. Prin intermediul acesteia, mulţi neevrei au ajuns să aibă respect faţă de religia iudaică şi să se familiarizeze cu ea, unii dintre ei chiar trecând la iudaism. Pe de altă parte, evreii au ajuns buni cunoscători ai gândirii elene, iar unii au devenit filozofi, ceva cu totul nou pentru ei. Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I e.n., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. Filon l-a venerat pe Platon şi s-a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti. „Creând o sinteză unică a filozofiei platonice şi a tradiţiei biblice“, se spune în cartea Heaven — A History, „Filon a pregătit calea pentru gânditorii creştini de mai târziu“ şi, de asemenea, pentru cei evrei. Care au fost concepţiile lui Filon cu privire la suflet? Cartea spune în continuare: „În accepţia lui, moartea readuce sufletul la starea lui iniţială, de dinaintea naşterii. Întrucât sufletul aparţine lumii spirituale, viaţa din trup nu devine altceva decât un scurt episod, adesea nefericit“. Printre alţi gânditori evrei care credeau în nemurirea sufletului se numără Isaac Israeli, cunoscutul fizician evreu din secolul al X-lea, şi Moses Mendelssohn, filozof germano-evreu din secolul al XVIII-lea. O carte care, de asemenea, a influenţat profund gândirea şi viaţa evreilor este Talmudul — un rezumat scris al aşa-numitei legi orale, care, mai târziu, a ajuns să conţină comentarii şi explicaţii pe marginea acestei legi, fiind întocmit de rabini începând din secolul al II-lea e.n. până în evul mediu. „Rabinii Talmudului, se spune într-o enciclopedie, credeau că sufletul continuă să existe după moarte“ (Encyclopaedia Judaica). Talmudul chiar vorbeşte despre morţi care vin în contact cu cei vii. „Probabil că, din cauza influenţei exercitate de platonism, se spune în Encyclopædia of Religion and Ethics, rabinii credeau în preexistenţa sufletelor.“ Literatura mistică iudaică de mai târziu, numită Cabala, merge până acolo încât predă învăţătura reîncarnării. Referitor la această credinţă, The New Standard Jewish Encyclopedia spune: „Se pare că ideea a luat naştere în India. . . . În Cabala, aceasta apare pentru prima oară în cartea Bahir, şi apoi, de la Zohar înainte, a fost general acceptată de mistici, jucând un rol important în credinţa şi literatura hasidică“. Astăzi, în Israel, reîncarnarea este larg acceptată ca învăţătură iudaică. Aşadar, ideea nemuririi sufletului a pătruns în iudaism în urma influenţei filozofiei greceşti, iar astăzi, doctrina este împărtăşită de majoritatea facţiunilor iudaismului. Ce se poate spune despre modul în care a pătruns această învăţătură în creştinătate? Creştinătatea adoptă ideile lui Platon Creştinismul autentic a început odată cu Cristos Isus. Cu privire la Isus, Miguel de Unamuno, un erudit spaniol proeminent din secolul nostru, a scris: „El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit modelului iudaic, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit modelului platonic grecesc. . . . Dovada acestui fapt poate fi observată în orice carte onestă de exegeză“. El a încheiat spunând: „Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgână“. Când şi cum s-a infiltrat în creştinism această „dogmă filozofică păgână“? Lucrarea New Encyclopædia Britannica dă următoarea explicaţie: „Începând cu a doua jumătate a secolului al II-lea A.D., creştinii care aveau o anumită instruire în filozofia greacă au început să simtă nevoia de a-şi exprima credinţa în termenii acestei filozofii, atât pentru propria satisfacţie intelectuală, cât şi pentru a-i converti pe păgânii instruiţi. Filozofia pe care au considerat-o cea mai potrivită a fost platonismul“. Doi dintre aceşti filozofi timpurii au exercitat o mare influenţă asupra doctrinelor creştinătăţii. Unul dintre ei a fost Origen din Alexandria (cca 185–254 e.n.), iar celălalt a fost Augustin din Hipona (354–430 e.n.). Cu privire la ei, o lucrare de referinţă afirmă: „Datorită lui Origen în Est şi Sf. Augustin în Vest, sufletul a ajuns să fie considerat o substanţă spirituală şi un concept filozofic format din natura sufletului“ (New Catholic Encyclopedia). Pe ce bază şi-au formulat Origen şi Augustin ideile referitoare la suflet? Origen a fost un discipol al lui Clement din Alexandria, acesta din urmă fiind „primul Părinte care, fără îndoială, a împrumutat din tradiţia greacă concepţia referitoare la suflet“, se spune în New Catholic Encyclopedia. Concepţiile lui Platon despre suflet trebuie să fi influenţat profund gândirea lui Origen. „Origen a adăugat la doctrina creştină întreaga dramă cosmică a sufletului, pe care a preluat-o de la Platon“, a spus teologul Werner Jaeger în lucrarea The Harvard Theological Review. Augustin este considerat de unii membri ai creştinătăţii drept cel mai mare gânditor al antichităţii. Înainte de a se converti la „creştinism“ la vârsta de 33 de ani, Augustin a manifestat un viu interes pentru filozofie, devenind un neoplatonician. După ce s-a convertit, el a rămas în continuare adeptul gândirii neoplatonice. „Mintea sa a fost creuzetul în care a avut loc cea mai completă fuziune dintre religia Noului Testament şi tradiţia platonică a filozofiei greceşti“, se spune în The New Encyclopædia Britannica. Într-o altă enciclopedie se spune că „doctrina lui Augustin referitoare la suflet, care în Orient a fost considerată normă până la sfârşitul secolului al XII-lea, se datora în mare parte . . . neoplatonismului“. — New Catholic Encyclopedia. În secolul al XIII-lea, învăţăturile lui Aristotel au câştigat popularitate în Europa în mare parte datorită existenţei în limba latină a lucrărilor erudiţilor arabi care făcuseră numeroase comentarii pe marginea scrierilor aristoteliene. Un erudit catolic pe nume Thomas D’Aquino a fost profund impresionat de gândirea aristoteliană. Datorită scrierilor lui D’Aquino, concepţiile lui Aristotel au exercitat o influenţă mai mare asupra învăţăturilor bisericii decât concepţiile lui Platon. Totuşi, această tendinţă nu a influenţat învăţătura despre nemurirea sufletului. Aristotel a susţinut că sufletul este legat într-un mod inseparabil de corp, că nu continuă să existe în mod individual după moarte şi că, dacă există ceva etern în om, acesta este abstract, este o inteligenţă impersonală. Această concepţie referitoare la suflet nu era în armonie cu credinţa bisericii, care susţinea că sufletele individuale supravieţuiesc morţii. Aşadar, D’Aquino a modificat concepţia aristoteliană despre suflet, afirmând că nemurirea sufletului poate fi dovedită în mod logic. Astfel, credinţa bisericii în nemurirea sufletului a rămas intactă. Secolele al XIV-lea şi al XV-lea, considerate perioada de început a Renaşterii, au cunoscut o retrezire a interesului faţă de filozofia lui Platon. Renumita familie Medici din Italia chiar a contribuit la înfiinţarea unei academii în Florenţa cu scopul de a promova studiul filozofiei lui Platon. De-a lungul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, interesul faţă de filozofia lui Aristotel s-a diminuat. Iar Reforma din secolul al XVI-lea nu a adus cu sine o reformă a învăţăturii despre suflet. Deşi reformatorii protestanţi nu erau de acord cu învăţătura despre purgatoriu, ei au acceptat ideea pedepsei eterne sau a recompensei eterne. Astfel, învăţătura nemuririi sufletului predomină în majoritatea confesiunilor creştinătăţii. Remarcând această situaţie, un erudit american a scris: „În realitate, pentru marea majoritate a oamenilor din lumea occidentală, religia înseamnă nemurire şi nimic altceva. Dumnezeu este realizatorul nemuririi“. Nemurirea şi religia islamică Religia islamică a apărut când Mahomed a devenit profet, la vârsta de aproximativ 40 de ani. Musulmanii cred, în general, că acesta a avut revelaţii de-a lungul unei perioade de 20 sau 23 de ani, din aproximativ 610 e.n. până în 632 e.n., când a survenit moartea sa. Aceste revelaţii sunt consemnate în Coran, cartea sacră a musulmanilor. În momentul apariţiei religiei islamice, în iudaism şi creştinătate pătrunsese deja conceptul platonic referitor la suflet. Musulmanii cred că religia lor este punctul culminant al revelaţiilor pe care le-au avut evreii şi creştinii fideli din vechime. Coranul citează atât Scripturile ebraice, cât şi Scripturile greceşti. Cu toate acestea, în privinţa învăţăturii despre nemurirea sufletului, Coranul se abate de la aceste scrieri. Coranul învaţă că omul are un suflet care continuă să trăiască după moarte. De asemenea, acesta vorbeşte despre învierea morţilor, despre o zi de judecată şi despre destinul final al sufletului: fie viaţă într-o grădină cerească a paradisului, fie pedeapsă într-un iad de foc. Musulmanii susţin că sufletul unei persoane decedate merge în Barzakh, sau „Bariera“, „locul sau starea în care se vor afla oamenii după moarte şi înainte de Judecată“ (Sura 23:99, 100, The Holy Qur-an, nota de subsol). Acolo, sufletul este conştient, suportând aşa-numitul „chin al mormântului“, dacă persoana a fost rea, sau având parte de fericire, dacă aceasta a fost fidelă. Totuşi şi cei fideli trebuie să suporte, într-o anumită măsură, acest chin, din cauza câtorva păcate comise în timpul vieţii. În ziua judecăţii, fiecare îşi va primi destinul etern, cu care se sfârşeşte acel stadiu intermediar. Ideea nemuririi sufletului a apărut în iudaism şi în creştinătate ca urmare a influenţei platonice, însă în religia islamică conceptul s-a dezvoltat încă de la apariţia acesteia. Aceasta nu înseamnă că erudiţii arabi nu au încercat să combine învăţăturile islamice cu filozofia greacă. În realitate, lumea arabă a fost foarte mult influenţată de lucrările lui Aristotel. Renumiţi erudiţi arabi, ca Avicenna şi Averoes, au explicat şi au dezvoltat gândirea aristoteliană. Cu toate acestea, în încercarea lor de a armoniza gândirea grecească cu gândirea musulmană referitoare la suflet, ei au elaborat diverse teorii. De exemplu, Avicenna a susţinut că sufletul individual este nemuritor. Averoes, dimpotrivă, a susţinut contrariul. În pofida acestor puncte de vedere, doctrina nemuririi sufletului rămâne credinţa musulmanilor. Prin urmare, este clar că iudaismul, creştinătatea şi islamismul predau doctrina nemuririi sufletului.